Home Evenimente 3,5%

Editura Agaton eBiblioteca Librărie Forum

Autori

Arhiva

2024 2023 2022 2021 2020 2019 2018

2017 2016 2015 2014 2013 2012 2011

2010 2009 2008 2007 2006 2005 2004

2003 2002 2001 2000 1999 1998

Formular de comandă CARTI

Ed.Agaton (-0%) XLS | PDF

Oferta completă (-0%) PDF

Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 13762

Faptele milosteniei sufletești – a ierta celui ce ne-a greșit

Tags: iertarea; milostenie; iubire;
Faptele milosteniei sufletești – a ierta celui ce ne-a greșit

“Uneori e greu să iertăm şi e greu din două motive: e greu pentru că vrăjmaşul se împotriveşte, nu-i place deloc să iertăm pe cineva şi din cauza asta ne aduce argumente - că nu merită, dar iertarea nu e legată de meritul celui pe care-l iertăm. Iertarea este lucrarea mea, a sufletului meu, şi este puterea pe care mi-o dă mie Dumnezeu. Şi un alt motiv pentru care este greu să iertăm este că nu ştim ce este iertarea. Noi confundăm iertarea cu scuzarea celuilalt:"Era beat!". Aceasta nu este iertare. Acesta este… găsim o explicaţie, o scuză pentru comportamentul care ne-a rănit, şi nu avem curajul să spunem: "M-ai rănit şi te iert!" Să nu reiau discuţia şi să nu mă împac cu celălalt înainte de a-l ierta. Confundăm iertarea cu împăcarea. Noi ne împăcăm fără să ne iertăm, şi se adună şi se adună şi se adună, şi nu mai putem să ne privim în ochi cu adevărat. Confundăm iertarea cu uitarea. "Am uitat!" Nu. Iertarea nu este uitare. Atunci ce este iertarea? Este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu, sau celui care m-a rănit, sau mie, şi zic:"Doamne, vino Tu şi iartă!".” - Maica Siluana Vlad

“Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat.

Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine?”

(Matei 18, 32-33)

Ranchiuna, ținerea de minte și pomenirea răului, ura față de cei ce ne-au greșit lasă urme adânci în sufletul nostru. Resentimentul înseamnă „a simţi din nou”. Este o răzbunare pasivă, ascunsă, care împiedică lucrarea pentru fericirea proprie și a celuilalt. Este sursă de stres continuu şi poate genera boli somatice ca: ulcer, hipertensiune, arterită şi chiar cancer. Maica Siluana Vlad ne propune un exercițiu de introspecție, de autocunoaștere, de reflecție asupra eu-lui nostru și ne îndeamnă SĂ NE VINDECĂM IERTÂND. Disponibil online și gratuit, Seminarul Iertării presupune parcurgerea în liniștea căminului a unor ședințe de terapie cu noi înșine, îmbinând abordarea psihologică cu cea duhovnicească. Sunt numeroase mărturiile că urmărirea corectă a seminarului a dat roade, mentalități s-au schimbat, răspunsuri au fost găsite, situații de viață și persoane ostile au fost acceptate cu seninătate. A ierta nu este doar un bun medicament pentru sufletele și trupurile noastre, ci în același timp o poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos și o faptă de milostenie sufletească.

“Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.

Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare

să piară de la voi, împreună cu orice răutate.

Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia,

precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”

(Efeseni 4)

Spunem că trăim într-o societate care a înnebunit de tot. Ne enervăm de la prima oră a dimineții în trafic, ne enervăm cam la orice ghișeu de relații cu publicul, ne enervăm pentru orice mărunțiș de la serviciu, ne mâniem pe soacră, soț sau copii, pe vecini și chiar pe prieteni. Suntem permanent irascibili, stresați, cu capsa pusă și gata să răspundem tuturor cu aceeași monedă. Jignim, suntem vulgari, țipăm, urlăm, tragem preșul celorlalți de sub picioare, dăm coate, fentăm regulile de circulație, regulile sociale și pe cele ale bunului simț. Ne simțim oare mai bine făcând toate acestea? Ne eliberăm de stres sau bulgărele de zăpadă al enervării și indignării se mărește pe zi ce trece? Și apoi, câți dintre noi recunoaștem că acest mod de a ne raporta la fiecare zi nu numai că nu ne face diferiți de cei pe care îi judecăm, că nu ne face cinste, dar că ne îmbolnăvește și mai mult? Ne găsim scuze și circumstanțe atenuante. Nu eu sunt de vină, ci am fost provocat. Suntem victime ale sistemului. Totuși, este imperativ să schimbăm ceva. Un prim pas poate fi să ne facem cadou o mică ședință de terapie, în care să jucăm un dublu rol, cel de psiholog și cel de consiliat. Luând jocul în serios s-ar putea să schimbăm în bine viața noastră și a celor din jurul nostru. Așadar:

Exprimarea suferinţei. Nu este o dovadă de slăbiciune a exterioriza durerea pe care o resimțim când ceilalți ne fac rău cu sau fără voia lor. Exteriorizarea durerii este absolut necesară pentru a o putea gestiona sau vindeca. Nu trebuie să reacționăm pripit și pe loc prin urlete, ci putem să ne confesăm unui prieten, să ținem un jurnal și mai ales, să o formulăm în rugăciune. Suferinţa nu trebuie spusă pentru a ne răzbuna, pentru a spune ceva rău despre celălalt, ci doar pentru descărcarea sufletului în fața cuiva care știe să asculte. Aici intervine un element cheie: comunicarea, ca soluție la însingurare. Nu trebuie să luăm drept atac la persoană un rău suferit indirect, ca urmare a unor disfuncționalități ale sistemului administrativ, birocrației, sau supraaglomerării din trafic, de exemplu. Să ne gândim că problema se rezolvă mai degrabă între noi și Dumnezeu decât între noi și cei care ne-au rănit. Mai mult, este o dovadă de caracter să cerem iertare pentru partea noastră de vină atunci când este cazul. Maica Siluana ne îndeamnă: “Cheamă-L pe Dumnezeu în neputința ta. Ascultă-ți și primește cu înțelegere orice emoție sau sentiment, dar nu te lăsa condus de ele în comportament. Oferă-le lui Dumnezeu așa cum le simți în suflet și trup. Fă din ele „carnea” rugăciunii tale și nu „motor” al faptelor pe care nu le dorești.”

Dar ce este de fapt iertarea? Ne răspunde tot Maica Siluana: Iertarea este o lucrare conştientă a omului cu harul lui Dumnezeu prin care se vindecă și curăță inima rănită. Iertarea întrerupe avalanşa reacţiilor produse de durerea simţită în actele vătămătoare și reînnoieşte relaţia rănită. Iertarea oferă puterea de a nu mai fi copleşit de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea produsă de actul vătămător. Iertarea nu este un sentiment, ci o lucrare, un act voluntar şi liber care și aduce libertate. Rodul iertării este dobândirea puterii de a nu-i mai considera vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi de a nu ne mai simţi vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Iertarea este cheia sănătăţii integrale a omului: trupești, sufletești și duhovnicești. Este leacul neaşteptat şi revelat al dragostei împotriva durerii nedrepte. Transformă emoţiile şi sentimentele în energii deschise harului dumnezeiesc dăruit omului pentru a dobândi fericirea și viața adevărată. Dă putere prin eliberarea unor energii blocate de ură, mânie şi îngrijorare. Ajută omul să se confrunte cu realitatea vieţii şi să-i facă faţă.

Iert, dar nu uit! Câți dintre noi nu ne regăsim în această afirmație? Și totuși, o spunem cu o undă de vinovăție, conștienți că ar trebui și să uităm, nu doar să iertăm. Ei bine, nu! Doar pierderea memoriei poate șterge amintirea celor bune sau a celor rele din mintea noastră. Este normal ca un om sănătos mintal să nu uite. Mai mult, când vine vorba de a ne aminti propriile greșeli și a ne ierta pe noi înșine, ne gândim la cuvântul psalmistului David: că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea… (Psalmul 50). Există și reversul. Se poate să ni se șteargă din amintire un rău care ni s-a făcut, dar nu putem numi iertare ceea ce am uitat. Așadar, IERTAREA NU ESTE UITARE!! Maica Siluana spune: “Rănile sufletești uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în conştient. Este nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase în viața celui rănit. Iertarea cicatrizează, nu anulează rănile emoţionale. Numai astfel devenim liberi și ne putem aminti evenimentul fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar nu mai simte durerea.”

Diferența între a ierta și a scuza. Iertarea nu înseamnă scuzare. A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a rănit. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu e nevoie să ne ceară iertare, ci dor scuze. Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a rănit se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar nici o vină, oricât de explicabilă ar fi nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată. Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte. E nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate și de aşezarea responsabilităţii la locul cuvenit.

Iertarea ca milostenie, milostivire și iubire. Iertarea nu se impune. Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Iertarea este o lucrare a iubirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Mila lui Dumnezeu se ascunde în milostivirea noastră față de aproapele”. Așa stând lucrurile, vom fi tentați să rostim mai ușor: „Iartă-mă!” Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă. Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru. Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt. Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat. De aceea, este greșit să avem pretenții de la cel pe care l-am iertat. Schimbarea lui în bine în relație cu noi, schimbarea caracterului cuiva, nu sunt rezultate iminente și imediate ale faptului ca noi l-am iertat. Ele se pot produce numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu în inima celui ce ne-a greșit, care recunoscându-și chiar și pentru sine vina, este recunoscător că nu îi purtăm pică.

Cine iartă nu are o personalitate slabă, nici nu consimte la propagarea răului, fiindcă iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine. Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de restituirea celor furate. Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Iertarea nu ne face să minimalizăm păcatul sau răul făcut de cineva, ci doar ne dă harul pentru a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi pentru a urî păcatul, iubind păcătosul. Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.

Deci, fără false așteptări în minte, doar cu o dorință sinceră în inimă de a împlini Porunca Iubirii și a Iertării, nu te opri: după ce ai hotărât să ierţi, vei constata că simţi altceva decât credeai că vei simţi înainte de luarea hotărârii. Nu asculta de prejudecăți. Nu te speria: supărarea poate continua şi după ce ai iertat, pentru că sentimentelor de mânie şi durerii le trebuie timp pentru a se stinge. Trăieşte-le iertând. Primește simțirile și respinge gândurile prin rugăciune și binecuvântare. Iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci o lucrare a întregii fiinţe şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă. Ca urmare să nu ne învinovățim că nu putem ierta imediat ce am fost răniți.

Mâniați-vă și nu greșiți! Pentru că este nevoie de timp pentru vindecare și pentru iertare, nu trebuie să forțăm lucrurile, nici să facem o evaluare a succesului obținut pe cale. Ba s-ar putea chiar să ne trezim cochetând cu gânduri de răzbunare și cu fantezii legate de „dreptatea” pe care suntem tentați să ne-o facem singuri, alimentate de mânia pe care o simțim. Mânia în sine nu este rea. Mânia este necesară omului, este o putere a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul, ci gândurile și faptele de ură şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, spune Domnul. Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este nu doar inutilă, ci şi devastatoare. Avem nevoie de pace sufletească și o putem dobândi numai de la Dumnezeu prin iertare.

Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea. Adeseori oamenii se împacă, reiau comunicarea și dialogul cu falsa impresie că au și iertat. Fals! Există cel puțin două situații în care ne-am aflat fiecare dintre noi. Una ar fi cea în care iertăm cu adevărat, încredințăm cu inimă bună lui Dumnezeu pe vrăjmașii noștri și îi binecuvântăm, dar relația dintre noi a fost atât de compromisă, încât împăcarea nu numai că nu este posibilă, ci se recomandă chiar de către sfinții părinți să ținem distanța. Nepotrivirile de caracter nu se rezolvă în mod miraculos prin iertare, oamenii sunt și rămân diferiți. A ne împăca știind că se va ajunge din nou la conflict de opinii, atitudini, principii etc., ar fi pierdere de timp și energie. O a doua situație este când circumstanțele ne obligă să trecem peste supărare și să ne împăcăm formal. Fie că ne-a supărat șeful și nu ne permitem să rupem legătura cu el, fie că în familie avem ceva de lămurit, dar de rușine și de teama consecințelor nu îndrăznim să punem punctul pe i, ajungem să conviețuim cu oameni împotriva cărora continuăm să avem un dinte. Aceasta nu este iertare!

Dacă după acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie. Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit. Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului. O consecință a iertării este stabilirea unei noi relaţii cu cel care ne-a rănit. După iertare, relaţia cu cel care ne-a rănit nu mai este aceeaşi, ea se poate adânci într-o şi mai mare iubire, dacă se acceptă suferinţa împreună pentru cele întâmplate, sau se poate întrerupe ca relaţie fizică, din dragoste, pentru a nu-i mai da agresorului posibilitatea să ne mai rănească, să ne mai facă rău.

Spunând mecanic rugăciunea Tatăl Nostru, ne osândim singuri zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12). Părintele Cleopa, ieșit în fața smeritei sale chilii, vorbea celor prezenți. Dintre pelerini, o credincioasă își ridică glasul, rugându-l pe luminatul călugăr să o învețe cum să procedeze, căci, având un litigiu din pricina unui petic de pământ, nu reușea să se împace cu megieșii săi, iertându-i. Cu vorba ca de tunet, înțeleptul duhovnic îi răspunse: „să nu îndrăznești să mai spui Tatăl nostru până nu te împaci!”. „De ce?” întrebă nedumerită pelerina. „Atunci când glăsuiești și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, de fapt, Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singură osânda.” Spășită, femeia puse capul în pământ, gândindu-se, probabil, că de câte ori rostise „Tatăl nostru” își ceruse, de fapt, pedeapsa pentru neputința de a se fi împăcat cu hotarnicii.

Aceeași greșeală o facem și la spovedanie când spunem duhovnicului “părinte, eu nu am nimic cu nimeni; am greșit și eu ca toată lumea, dar nu am dat în cap la nimeni… ”, dar păstrăm în suflet resentimente și ranchiună fără a vrea sau a putea să le mărturisim și să ne pocăim. Duhovnicul ne dă dezlegare pentru împărtășanie, iar noi ne vom cumineca cu Sfintele Taine spre osândă. Cunoscuții ne vor aprecia: „Uite un bun creștin! S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară înșelare! Hristos nu Se lasă „răpit”, nici păcălit.

Trupul Stăpânului vrând sa-L primești spre hrană,
Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;
Sângele Lui vrând să-L bei spre Împărtășire,
mergi și cu cei ce te-au mâhnit te împacă,
Și așa îndrăznește de ia hrana sfântă. (Rugăciune înainte de Sf. Împărtășanie)

RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! (Sf. Nicolae Velimirovici, un martir al comunismului ateist)

a consemnat Cristina Roman

05-02-2014

Citeste si:
Bucuria Iertarii - Cristian Bolos (CARTE) Puterea iertarii - Makarios Griniezakis (CARTE) Iertarea - Veronica Iani (CARTE) E-sinaxă cu IPS Ierótheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie \| Cluj-Napoca 28 octombrie 2020 Iertarea cea vindecătoare

Adaugati un comentariu:

CARTI/produse despre:
Iertarea, Milostenie, Iubire,

Paraclisul Preasfintei Treimi si Acatist de pocăintă pentru iertarea păcatelor - ***

Iertarea — cea mai mare putere vindecătoare - Gerald G. Jampolsky

Iertarea - Pimen Vlad

Iertarea Cele 12 Chei - Veronica Iani

Iertarea Cum să ne împăcăm cu noi înşine şi cu ceilalţi - Marina Arhipova

Baiatul care a fost crescut ca un caine si alte povesti din jurnalul unui psihiatru de copii Ce ne invata traumele suferite de copii despre pierdere, iubire si vindecare - Bruce Perry

Trupul si banul, iubirea de placere si iubirea de avere Parintele duhovnicesc, artizanul pocaintei - ***

Sfântul Siluan Athonitul. Experienta iadului si iubirea lui Dumnezeu - Preot Cosmin Bufnea

Casa unde domneste iubirea - Elizabeth Cheney

Lectie de Iubire - Mainile mamei mele - Victorion Arama

Nume
Email (nu va fi afisat)
Comentariu
	Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam: Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu