Faptele milosteniei sufletești – a mângâia pe cel întristat

Uneori problemele celor de lângă noi nu își găsesc ușor rezolvarea și asta ne face să ne simțim agasați de văicăreli. Începem a judeca pe cel în necaz că nu a făcut suficient pentru a ieși din situație, că nu are destulă voință, credință etc. Îi spunem verde în față “mai scutește-mă, m-am săturat să mă tot bați la cap!”. Ce ar fi să ne gândim o clipă dacă nu apărem și noi la fel în fața lui Dumnezeu? Oare nu venim și noi la rugăciune și spovedanie mereu cu aceleași greșeli, păcate și cereri? Oare noi dăm dovadă de voință și credință? Dacă și Dumnezeu ne-ar răspunde “mai lasă-mă cu asta, fă-ți întâi ordine în viață și apoi să mă cauți…”, oare cum ne-am simți? Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea… Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune — si, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multa dragoste decât noi.

“Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulțime de suferințe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arata iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni.”

Milostenia nu este numai să dai din traistă

Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să ştii să-i faci o mângâiere, să-i descreţeşti fruntea. Pentru săraci poţi să faci o rugăciune scurtă: „Doamne, miluieşte-l!“, dacă nu poţi să-i dai, că eşti în tramvai şi el este pe trotuar. Întrebarea se pune cum ne este inima noastră în legătură cu suferinţa din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de Apoi este: „De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?“.

A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu eşti cu Hristos. Apoi, nici nu ştii că acela pe care îl ajuţi poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ţi dea împărăţia cerului şi tu nu observi… Vezi, nu observă omul când primeşte, dar observă când dă. (Pr. Arsenie Papacioc)

Cu toții ne dorim un cuvânt bun, o încurajare și un umăr de sprijin când suntem întristați. Indiferent dacă suferim pentru o nedreptate, pentru o boală, pentru o nereușită, sau pentru propriile greșeli, ne vindecăm mai ușor dacă ne stau alături oameni cu suflet cald și cu o vorbă bună. Nu ne trebuie laude, lingușeli sau sfaturi complexe, cât ne trebuie să fim ascultați, să fim lăsați să ne descărcam povara din suflet. Cunoscând acestea, cum vom putea oare să nu răspundem la fel celor aflați în necazuri, celor întristați?  Pr. Arsenie Boca spune că "cea mai lungă cale este cea care duce de la urechi, la inimă", așadar nu ascultarea pasivă aduce mângâiere, ci încercarea sinceră de te pune în locul celuilalt și a-i înțelege astfel, cât mai bine suferința.

Cu siguranță familia este locul în care putem face cel mai des acest exercițiu de bunăvoință. Nu ne face cinste să fim sfătoși în societate în timp ce în familie ne pierdem cumpătul și răbdarea cu soțul, copiii sau părinții. În schimb, dacă reușim prin comuniune, comunicare și interes sincer să echilibrăm relațiile inter-familiale, manifestările noastre sociale vor avea și ele credibilitate. Atunci nu vom mai simți că problemele celorlalți ne secătuiesc, ne obosesc sau ne exasperează, ci ne vom hrăni cu bucurie duhovnicească. Înţelegerea și compasiunea nu țin de inteligenţă și studii, ci de o dispoziţie sufletească, de așa-zisa inteligență emoțională.

Milostenia este îndemnul născut dintr-o inimă bună, care îl iubește pe aproapele ei

Milostenia este porunca lui Dumnezeu, a cărei împlinire este dorită de El mai mult decât jertfele și arderile de tot: “Milă voiesc, iar nu jertfă!”. Despre cineva care manifestă empatie față de cel întristat se spune că are inimă bună, că este un om cu inimă. Pr. Paisie Aghioritul descrie această nobilă însușire sufletească astfel: “Mai întâi,  a avea inimă este egal cu a iubi pe Dumnezeu. În al doilea rând, a avea inimă este egal cu a avea sensibilitate. În al treilea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea bunătate. În al patrulea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea îngăduință. În al cincilea rând,  a avea inimă  este egal cu a avea vitejie. Când spunem inimă nu înțelegem o bucată de carne, ci râvnă pentru jertfă, dragoste nobilă... Dacă omul nu-și pune inima să lucreze, nu seamănă nici măcar cu un animal; devine stană de piatră. Inima lui nu este bună de nimic… Milostenia, bunătatea înmoaie inima și acționează precum uleiul în broasca ruginită. Inima împietrită se înmoaie lângă sufletele rănite și devine sensibilă și smerită.

Înlăuntrul durerii se ascunde mai multă dragoste decât în dragostea firească. Căci, dacă suferi pentru celălalt, îl iubești puțin mai mult. Dragostea care îmbrățișează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruiește făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozește suflete și vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos pe care îl varsă. Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topește de durere pentru ceilalți, se roagă, mângâie. Și, luând asupra lui durerea celorlalți, este întotdeauna bucuros, căci Hristos îi ai durerea ți îi dăruiește mângâiere duhovnicească.

Dragoste înseamnă să asculți cu durere mâhnirea celuilalt. Dragoste înseamnă și o privire îndurerată și un cuvânt pe care îl vei spune cu durere celuilalt când el se confruntă cu o greutate. Dragoste înseamnă să participi la durerea lui, să-l odihnești în necazul lui. Dragoste înseamnă să rabzi un cuvânt greu pe care ți-l va spune. Toate acestea ajută mai mult decât cuvintele multe și manifestările exterioare. Când suferi lăuntric pentru celălalt, Dumnezeu îl încredințează lăuntric de dragostea ta și atunci el o simte chiar și fără manifestări exterioare. Celălalt simte dacă îl iubești cu adevărat sau te prefaci, fiindcă dragostea se transmite ca o telegramă… În viața duhovnicească nu există  aproape și  departe. Dragostea lui Hristos nu este despărțită de distanțe, căci Hristos cu dragostea sa anulează distanțele. (fragmente extrase din Pr. Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos)

Uneori problemele celor de lângă noi nu își găsesc ușor rezolvarea și asta ne face să ne simțim agasați de aceleași văicăreli. Începem imediat a judeca pe cel în necaz că nu a făcut suficient pentru a ieși din situație, că nu are destulă voință, credință etc. Îi spunem verde în față “mai scutește-mă, m-am săturat să mă tot bați la cap!”. Ce ar fi să ne gândim o clipă dacă nu apărem și noi la fel în fața lui Dumnezeu? Oare nu venim și noi la rugăciune și spovedanie mereu cu aceleași greșeli, păcate și cereri? Oare noi dăm dovadă de voință și credință? Dacă și Dumnezeu ne-ar răspunde “mai lasă-mă cu asta, fă-ți întâi ordine în viață și apoi să mă cauți…”, oare cum ne-am simți?

“Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferințe și numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulțime de suferințe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferință putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arata iubirea de Dumnezeu și de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila și adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroși pentru Dumnezeu și oameni.” (Pr. Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu)

Se întâmplă și ca problemele noastre să nu se mai sfârșească și atunci să deznădăjduim. Înainte de a alerga pentru a primi mângâiere, și mai ales înainte de a alerga spre antidepresive, să luăm aminte la cuvântul Pr. Arsenie Papacioc: “Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic, o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: "Stai, că este ceva drac aici!" Şi nu acceptaţi.” (Arhim. Arsenie Papacioc, Despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, p. 23)

“Știți, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni care să-i asculte. Nu de predi­catori au nevoie, ci de oameni care să le asculte durerea. Și părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în bi­serică, ținem predici, dar la spovedanie ascultăm, și ne rugăm în același timp. Adică îi facem „duș” și aruncăm peste el apa rugăciunii și a dragostei… În cele din urmă însă, oa­menii nu ne aparțin nouă, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin iubirea noastră de oameni, prin rugăciune — si, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multa dragoste decât noi. (IPS Ierotheos Vlahos, Conferința „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi” - Iași; traducere de Tatiana Petrache pt. Familia ortodoxă/2013)

Portretul celui cu inimă bună

Sf. Nectarie completează portretul celui cu inimă bună. “Chipul celui milostiv și milos. Cel milostiv stă aproape de fratele aflat în necaz. Mila este o dispoziție sufletească iubitoare față de cei loviți de diferite necazuri, amestecată cu tristețe. Mila se naște în inimile care simt compătimire pentru suferințele celorlalți. Mila este un medicament puternic pentru cel în impas, oferit de un sufet plin de compasiune, faptul de a suferi sincer împreună cu celălalt face necazurile mult mai ușor de depășit. Mila este părintele bunăvoinței, chezășia iubirii, legătura prieteniei. Acolo unde este milă nu există judecată, nu se cer sancțiuni, mântuirea se dă fără cercetare, iar cuvântul de apărare este primit. Mila naște mângâiere, milostivire, bunăvoință, binefacere, bunătate, îndurare, îndelungă răbdare și iertare.” (Sf Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți sau despre Virtute, Ed. Sophia)

Unii vor spune că ei nu sunt sfinți, că pur și simplu nu pot avea empatie, ori că propriile necazuri nu îi lasă a purta și de grija altuia. Acestora li se adresează Pr. Liviu Petcu în articolul Compasiunea lui Dumnezeu față de omul suferind: “mesajul hristic în ceea ce privește suferința, nu este acela de a ne îndemna să ne complăcem în ea. Suferința a reprezentat, pe parcursul scurtei peregrinări pământești a Mântuitorului, un rău, un adversar pe care l-a combătut necontenit. I-a întrebat de multe ori pe apostoli: „De ce sunteți triști?” (Lc. 24, 17; Mt. 6, 5; Lc. 24, 28) și le-a lansat adesea ferme îndemnuri la bucurie (Mt. 5, 12; 28, 9-10). El nu a încetat să vindece bolnavii, să învie morții, să deschidă urechile surzilor, să lumineze ochii orbilor și să izgonească duhurile rele. Prin gesturi, prin cuvinte și prin fapte, El a venit să instaureze Împărăția, unde „nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apoc. 21, 4).

Dacă am analiza doar o pildă a Mântuitorului, pe cea a samarineanului milostiv, am avea nevoie să cunoaștem acest cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur: “Iată, cât e de mirare! N-a numit “aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învăţăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit “aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă“ cum vom putea fi învredniciţi de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă şi ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă, să nu ascultaţi cu nepăsare astfel de cuvinte! Negreşit, trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţăturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor!

Facă Dumnezeu ca noi toţi să fim stăpâniţi de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă şi cu candelele aprinse, aducându-I Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.” (sursa: ioanguradeaur.ro)

Să ne întrebăm ce simțim văzând un om chinuit, zdrobit și schimonosit de dureri trupești și sufletești. Simțim milă ori silă? Ne apropiem să îi alinăm rana sau fugim de el ca de lepră? Dacă simțim milă, dăm mărturie despre celălalt ca persoană, ca om demn, chip al lui Dumnezeu. Tratându-l omenește cu ceea ce la momentul acela îi trebuie mai mult, fie că este vorba de un cuvânt, de o pâine au despre un sfat, Îl mărturisim pe Însuși Hristos.

Pr. Iustin Pârvu: “Mila este una din virtuțile cele mai adânci pe care se bazează creștinismul nostru. Nu se poate crește duhovnicește fără milă. (…) Ceea ce lipsește astăzi la noi nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele tău. Omul nu trăiește izolat, omul nu trăiește singur, el trăiește mereu în planul celuilalt, în momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii și a raportului dintre noi, nu mai suntem creștini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizează pe noi, românii. Românul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunătate, încât toată istoria noastră e plină de eroi și martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o față de familie, față de copii, față de mamă, de tată, de sat, de oraș, de țară, de tot. Mila este latura cea mai frumoasa a dragostei, mila este dragoste activă și nu contemplativă. Mila, asta este esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin”. (din: Grația Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viața și învățăturile unui mărturisitor, Iași, 2007)

Piedici în a înfăptui faptele milosteniei față de aproapele

Piedici din partea noastră. Egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpățânarea, bănuiala, necredința, neascultarea și mândria. Acestea ne pun pe noi înșine în prim plan și să socotim interesul nostru înaintea folosului aproapelui.  Sf. Ioan de Kronstadt: “Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubește desfătarea și netulburarea, nu rabdă amărăciunile și necazurile, nu iubește să fie deranjată și să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndreptăm aceasta și să ne facem sluji tuturor, așa cum El însușii ne-a dat pildă… “Să vă iubiți unul pe altul” – (Ioan, 15-17)”

Oamenii din jur, cu care noi suntem în permanentă legătură. Și ei sunt suspicioși, egoiști, iubitori de sine, irascibili, mândri și plini de toane. Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe, zâzanii, care nimicesc dragostea… Ce înseamnă cuvintele Sf. Apostol Pavel: Purtați-vă sarcinile (adică slăbiciunile)  unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)? Oare nu aceea că neputințele aproapelui pot fi o piedică în manifestarea dragostei față de el? Este tocmai pe dos. Aceste neputințe trebuie să îndemne dragostea noastră către nevoință, căci creștinească este doar acea dragoste care biruie orice piedică.

Domnul Iisus Hristos nu a spus nicăieri: poți să iubești pe aproapele tău dacă el este desăvârșit, dacă nu are caracter rău, dacă se poartă bine cu tine, dacă nu te supără, dacă nu te insultă, dacă nu te urăște. Dimpotrivă, în Evanghelie citim: “Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mat. 5, 44). Aceasta înseamnă să iubiți oamenii așa cum sunt! Dacă cineva îți este dușman, nu socoti legătura lui către tine ca un motiv de a nu-l mai iubi! Dimpotrivă, străduiește-te atunci din ce în ce mai mult să-l iubești și să-i faci bine ca să împlinești porunca dragostei. Dacă cineva te blestemă, binecuvântează-l. Dacă cineva te urăște, fă-i un oarecare dar pe placul lui! Dacă cineva te insultă, să-ți fie milă de el, că împlinește cele insuflate de demoni, și roagă-te pentru el!... Iată un tablou al vieții unor oameni cu caractere diferite: sunt oameni care se descriu fățarnic înaintea altora ca oameni culți, ce nu întorc spatele aproapelui lor, nu-l amărăsc într-un mod simplu, ci spun doar că nu-i suportă manierele, că-i irită faptul că el strănută tare ori soarbe zgomotos supa la masă, că mirosul gurii lui îl face să-și întoarcă capul, că necurățenia lui îl face respingător, că nu iubesc vizita lui, pentru că el nu-și șterge bine pantofii, lăsând noroi în cameră, murdărind covoarele! Acestor oameni le place să vorbească de dragostea față de aproapele, însă în mod practic se străduiesc să se țină cât mai departe de el, pentru că la fiecare întâlnire cu aproapele îi apucă durerea de cap și nervii ori pentru că le ocupă timpul prețios, ori că le cere bani împrumut, ori că îi roagă să înnopteze în casa lor. Iar netulburarea lor e mai importantă decât nevoile aproapelui. Tot Sf. Ioan de Kronstadt spune: Dacă ai dragoste creștină către aproapele tău, tot cerul te va iubi. Dacă ai părtășie duhovnicească cu aproapele, vei avea părtășie cu Dumnezeu și cu cele cerești. Pe cât ești de milostiv cu aproapele, pe atât de milostiv va fi și Dumnezeu cu tine, și așa toți îngerii și sfinții. Dacă te rogi pentru aproapele și pentru tine va interveni întregul cer. Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru și tu vei fi tot așa!

Demonii, acele pline de cruzime duhuri ale răutății (Efes. 6, 12), acei blestemați urâtori de oameni. Ei nu pot să suporte relațiile sincere, frățești, între oameni și de aceea permanent nasc conflicte între ei… Când Dumnezeu e cu noi, în inima noastră e pace și bucurie. Iar când se sălășluiește în noi duhul cel rău, devenim întunecați, plini de răutate, fioroși, ironici, plini de venin, răzbunători. Diavolul se străduiește să ne ia credința, nădejdea în Dumnezeu și dragostea către El, ca să ne asmută asupra oamenilor… Ieșirea din toate astea nu poate să fie alta decât următoarea: să săvârșim faptele dragostei și atunci când inima noastră nu este dispus deloc către ele; să ne silim să iertăm aproapelui ceea ce a greșit împotriva noastră (Mat. 6, 14) și mai ales atunci când suntem insultați greu și inima noastră încă nu s-a liniștit; să ne silim pe noi înșine la rugăciune, iar aceasta în timpul când simțim că inima noastră s-a răcit. (Arh. Serafim Alexeiev, Dragostea -Tâlcuire la Rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Ed. Sophia)

Rugăciune pentru a fi milostivi

 “Doamne, dă-mi ca întotdeauna să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, să nu mă aflu cu răutate împotriva lui, orice ar fi, și să nu slujesc diavolului! Ajută-mă să răstignesc iubirea de sine, mândria, iubirea de arginți, îndoiala și orice altă patimă! Fie ca numele nostru să fie dragoste unul către altul! Să credem și să nădăjduim că, pentru fiecare dintre noi, totul este Domnul! Să nu ne neliniștim și să nu ne îngrijorăm de nimic! Fii, Tu, dumnezeule al nostru, Unicul Dumnezeu al inimilor noastre, și nimic altceva să nu ne stăpânească în afară de tine! Să trăim între noi în unitatea dragostei, așa cum se cuvine, si să nu dăm atenție la ceea ce ne-ar putea despărți de dragoste!” (Sf. Ioan de Kronstadt)

a consemnat Cristina Roman

sursa foto: http://cuvintecelebre.ro/citate/autori/octavian-paler/