Costel Condurache – PREZENT!

“ţelul final nu este viaţa, ci învierea…” (Corneliu Codreanu)

Camaradul Costel Artenie Condurache (24. 04. 1968 – 29. 07. 2013) a căzut pe drumul de onoare. Într-un mod atât de brutal s-a rupt firul vieţii sale încât durerea firească pentru moartea cuiva, se uneşte cu răzvrătirea gândului „de ce?”, şi cu împietrirea într-o lacrimă de durere.

Şi totuşi, ca cel ce mi-a fost un frate mai mare, un îndrumător şi un prieten cald, de suflet, a întâmpinat moartea cu semeţie, curaj şi demnitate, în picioare, ostăşeşte – cum zice N. Steinhardt – iar noi zicem – legionăreşte. Cu sfidare a morţii – care de fapt nu există! – şi cu un calm absolut. A fost un discipol fidel al lui Virgil Maxim, despre care părintele Arsenie Papacioc a zis că putea fi patriarhul României, dacă mai-marii Bisericii i-ar fi dat voie să facă Teologia.

Şi dacă despre V. Maxim s-a zis că unde este el, acolo este Mişcarea Legionară, despre camaradul Costel se poate afirma acelaşi lucru. Căci idealurile Mişcării, această organizaţie revoluţionar-morală structurată religios, această revoluţie spirituală unică, deci aceste idealuri au fost purtate cu cinste până la capătul vieţii de el. Moartea lui V. Maxim (1997) a fost una din cele mai mari pierderi pentru Mişcarea Legionară şi pentru Neamul Românesc. Îmi permit să spun ca unul ce-l ştiu de mult timp, că moartea lui Costel este una din cele mai mari pierderi pentru noi. Un gol imens a lăsat, mai ales că multe aveam de făcut împreună.

Mă mângâie un lucru şi mă îndurerează un alt lucru. Mă mângâie că Dumnezeu l-a iubit mai mult ca noi şi a plecat să se roage pentru cei rămaşi. A plecat căci dincolo rugăciunea e mai puternică, alăturându-se şirului de Sfinţi, martiri şi mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit. Mă îndurerează că cei mari ai vremii şi chiar ai Bisericii nu l-au înţeles, nu l-au sprijinit. Când Căpitanul se ruga în închisoare la Jilava: „Doamne, ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine”, Dumnezeu l-a ascultat…

L-a luat pe Costel la El, l-a dus în ceata Mucenicilor până la dreapta Judecată când toţi hulitorii acestei mişcări se vor ruşina. Eu nădăjduiesc să mă întâlnesc din nou cu camaradul Costel, ca despărţirea să fie cât mai scurtă. Acum la despărţire îi spun să se roage pentru noi. Iartă-ne că n-am fost la înălţime întotdeauna, că n-am fost mereu la acţiuni. Cu sufletul am fost mereu!

Eu cred că şi-a făcut deplin datoria, cutreierând ţara în lung şi-n lat şi peste hotare departe, iar Dumnezeu l-a luat la încheierea misiunii pe acest pământ. Viaţa lui pământească a fost un imn închinat lui Dumnezeu şi neamului românesc, toate faptele şi acţiunile le-a închinat acestor entităţi: lui Dumnezeu pe linia verticală; şi neamului – care înseamnă morţii noştri dragi, noi cei vii, urmaşii noştri precum şi patrimoniul material şi spiritual al ţării – pe linia orizontală. Împreună formează o cruce. Pe care a dus-o până la capăt Costel pentru a ne învăţa şi pe noi. Nu doar în viaţă, ci şi în moarte. Şi dincolo de moarte!

Acesta este legionarul: omul nou, un bun creştin şi-un bun român. Acesta a fost şi va fi de-a pururi de inimile noastre, mult-iubitul camarad Costel. Veşnica lui pomenire!