Mănăstirea Mărcus, un loc cu îngeri

Pelerinului, pornit spre Mănăstirea Mărcuș, i se va părea că drumul către așezarea monahală cumva... se termină spre cer…

            Mănăstirea Mărcuș, aflată pe raza localității ce are același nume cu pârâul ce o străbate, este în limitele comunei covăsnene Dobârlău, având o primă atestare documentară fixată la anul 1505, sub numele de Márkos[1].

            Despre existenţa vieţii ortodoxe de pe acest teritoriu reiese din cererea de la 1724 a protopopului de Braşov, adresată parohiei Mărcuş, prin care i se propune ca împreună cu parohiile aflate în apropiere, Budila şi Teliu, să facă parte din Protopopiatul Braşov[2].

            Iar anterior, de pe o notiţă din 1663, făcută de preotul Bârsan din Mărcuş pe Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643), se înțelege faptul „că el oficia slujba şi la Ozun, Sântionlunca şi Comolău”[3], despre ultima localitate putând să se mai facă precizarea că din anul 1964 a fost asimilată satului Reci[4].

Cu privire la viaţa monahală de la Mărcuş, până astăzi s-a păstrat informaţia potrivit căreia, la 1700, în Mărcuş exista un vechi schit ortodox, dar care a fost distrus de generalul Bucow, ca să se piardă odată cu trecerea timpului orice urmă legată de viaţa monahală ortodoxă[5]. Spun sursele transmise pe cale orală că nici mormintele de la schit nu ar fi scăpat distrugerii, ele fiind arate „pentru ca nimic din amintirea ortodoxiei să nu mai rămână”[6]…

Şi până în mijlocul secolului trecut, viața creştin-ortodoxă a Mărcuşului s-a manifestat doar la nivel de parohie[7].

Prin anii 1949 – 1950, Maica Domnului văzând că la Mărcuş, între cei ai familiei Comşa este şi Suzana, fată cu suflet curat şi cu inima mereu înălţându-se după cele Sfinte, după cele ce sunt ale Cerului, i se coboară acesteia în vis, ca să-i spună să ridice o mănăstire pe un loc vechi – unde mai fusese un aşezământ monahal ori vatră de rugăciune – cunoscut de oamenii locului dintotdeauna, transmis din generaţie în generaţie, cale de mai bine de 250 de ani: „Te vei duce şi acolo vei ridica mănăstire, dar o vei face de maici, de călugăriţe” [8].

Auzind tânăra Suzana aşa şi privind în jur, la Mărcuşul natal, la ţara în care se instalase în mod hotărât comunismul, cu toate relele lui, un pic s-a temut... Dar nici nu s-a gândit să nu dea ascultare celor primite de la Maica Mântuitorului său. Da... și pentru că aflase printre ai ei de un anume părinte Arsenie, că ar sluji cu mare vrednicie la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, din Ţara Făgăraşului, a socotit că ar putea să-i fie de ajutor o vizită la acesta, ca să primească sfat... Şi până la urmă când a ajuns la Sâmbăta ce să vezi că s-a întâmplat? „Atunci, în mulţimea aceea mare de oameni care mergeau acolo, părintele Arsenie s-a uitat fix la ea, a strigat-o pe nume şi a chemat-o în faţă şi i-a spus: «Vei face mănăstirea! (...) Suzana vei face mănăstire în locul acela, o vei ridica, dar nu va ţine mult»”[9].

... A ştiut Părintele Arsenie ce a ştiut... Căci a continuat: „Nu voi mai fi eu atuncea şi nu vei mai trăi nici tu când cineva din neamul tău o va ridica iarăşi şi va dăinui”[10]. „Pur şi simplu, părintele Arsenie era văzător cu duhul, el ştia totul. Şi atunci a venit chiar pe locul ăsta şi le spunea oamenilor: «Măi, voi nu aveţi idee ce loc sfânt e acesta!»”[11].

Şi la puţin timp, pe parcursul a trei săptămâni biserica a fost ridicată: doar în trei săptămâni... Biserică de cărămidă… iar râvnitoarea întru Hristos, Suzana Comşa „atunci l-a avut tot timpul duhovnic” pe Părintele Arsenie… Şi nu a făcut un pas fără să-l întrebe, toate cele ridicate în spaţiul monahal de la Mărcuş fiind ridicate cu binecuvântarea celui cunoscut sub numele de „Sfântul Ardealului”… Și despre care mai știm că a fost la Mărcuș, după cum, ulterior,  avea să precizeze Serafima Comșa, nepoata bunicii Suzana Comşa :  „O, de multe ori! Venea şi noaptea şi făcea slujbă”[12].

Iar slujirea ortodoxă a Mărcușului s-a petrecut până la anul 1973 când dintr-un ordin al orânduirii de atunci, cu buldozerul, biserica mănăstirii a fost dărâmată[13]…

Născută în anul 1968 și copilărind la Teliu, localitate aflată în apropierea Mărcușului, Stareța Serafima Comșa mărturisea că în familia ei nu s-a vorbit despre viața monahală a Mărcușului și nici nu a ştiut prea multe despre… bunica ei, călugărița: „am fost de două-trei ori pe-aici, nimeni nu discuta. Dar ceva a rămas imprimat în mintea mea de copil. Dormeam cu ea, avea o cameră mai mare cu două paturi”[14]. Erau anii ’80, iar la 12 noaptea, bunica, în camera cu un perete plin de icoane și cu „o cruce mare de înălţimea unui om, plină cu beculeţe”[15], se trezea pentru a-și face rugăciunile.

„Eu o urmăream şi tiptil, tiptil, mă aşezam lângă ea, fără să ştiu eu ce înseamnă rugăciune, dar stăteam lângă ea. Simţeam o putere extraordinară când stăteam lângă dânsa şi asta mă atrăgea foarte mult. Ei, eu am simţit dragostea lui Dumnezeu de când m-am născut, pot să spun. Fiindcă, dacă stau să mă gândesc, chiar am fost aleasă să-I slujesc lui Dumnezeu şi pentru asta eu n-am niciun merit şi chiar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ales. Aşa am terminat, ca orice tânără de atunci, zece clase, că aşa a fost să fie, şi în ’86-’87 am plecat la mănăstire”[16].

După cum recunoștea, abia dacă știa să se roage, atunci când dorința de a se călugări a lovit-o ca un fulger: „M-am trezit, pur si simplu, cu gândul acesta care ardea, pe care simțeam că trebuie să-l împlinesc”[17].

Ucenicia în viața monahală și-a început-o la una din ctitoriile domnitorului Neagoe Basarab, la Mănăstirea Clocociov[18], în Oltenia, unde a stat trei ani și l-a avut duhovnic pe vrednicul de pomenire părinte Visarion Coman[19].

Cum Clocociovul era șantier, tânăra Serafima a făcut mai toate muncile ce sunt potrivite unui bărbat, cărând până și piatră de râu pentru construcție, iar când nu s-a terminat bine mănăstirea a și fost trimisă pe un alt șantier monahal al județului Olt, la Mănăstirea Brâncoveni.

În primăvara anului 1991, după șase ani de călugărie, ce aveau să însemne mai mult muncă și pocăință decât rugăciune și meditație, câteva surori de la Brâncoveni, aflând că este din Ardeal, din zonă, „m-au întrebat dacă n-aș vrea să mergem să înființăm acolo o mănăstire. Știau că prin pădurile noastre sihăstrise cândva părintele Arsenie Boca, marele duhovnic al Transilvaniei”[20].

„Vreau să spun că toate le lucrează numai Bunul Dumnezeu. Noi suntem nişte unelte prin care lucrează şi El îşi face lucrarea. Şi atât de bine se leagă lucrurile! Tot ce s-a spus de către părintele Arsenie în ’50 s-a întâmplat în ’91. A proorocit: «Cineva din neamul tău…!»”[21]

La Mărcuș, după cum mărturisea Stareța Serafima, a ajuns cu o singură maică „şi până toamna ne-am strâns vreo nouă, deja”[22].

După care s-a întâmplat să fie primită, împreună cu celelate maici, în Sibiu, la „Prea Sfinţitul Serafim Joantă, care era episcop atunci, şi care acum e mitropolit în Germania”, ca să asculte pe toate maicile, iar la sfârșit i-a pus tinerei Serafima Comșa în mână ștampila Mănăstirii Mărcuș: „De azi înainte, tu vei răspunde de această mănăstire”, dându-i astfel ascultare să rămână[23].

Trezită în poiana cu loc de mănăstire – după ce gândise că aici va trebui să stea ceva timp și după ce-și va fi îndeplinit datoria va putea să revină la mănăstirea din Oltenia – i se părea că fusese adusă de cineva fără voia ei, căci se legase sufletește de Mănăstirea Brâncoveni... Iar „atunci s-a întâmplat o minune (a câta, oare, în viața mea?). De la niște localnici care veneau sus, la noi, să se roage, am aflat că locul acela pe care visam să înalț mănăstirea îi aparținuse... bunicii mele, care, la rândul ei, înălțase o mănăstire în urma cu 50 de ani. Iar mai demult una din străbunicile mele sihăstrise prin pădurile acelea, căutându-L pe Dumnezeu”. Despre străbunica din partea mamei, Ana, care „s-a nevoit vreme douăzeci de ani prin pădurile de aici”, știuse că a adormit întru Domnul într-o zi de vineri, după ce a săvârșit de citit toată Psaltirea „filă cu filă” [24].

La început, înspre poiana goală în care nu era nimic și totul aștepta să fie făcut, orice lucru se căra în spate cu desaga, pe o cărare, așa cum mai profețise părintele Arsenie despre această mănăstire: „Se va face cu traista”. Până înspre septembrie-octombrie,  după ce stareța de 23 de ani contractase o firmă brașoveană pentru a se face drumul[25].

Pentru că locul nu avea biserică, maicile se rugau în două chilii dărăpănate, iar în Sfânta Duminică ori la sărbători coborau la biserica din sat.

La 1 octombrie 1991, zi de hram (Acoperământul Maicii Domnului, mănăstirea având pus din anul 1991 și un al doilea hram, Sfinții Români care încă nu erau canonizați), Maica Stareță fiind nevoită a plecat după niște materiale la Sfântu Gheorghe, lăsând maicile să facă Acatistul Maicii Domnului, cât și toată rânduiala cuvenită pentru hram. Și după cum a continuat Maica Stareță: „Nu am plecat eu bine când în poiană a urcat părintele Ioan de la Codlea – un preot deosebit – împreună cu un grup de monahi”. Cum fusese turnată fundația la altarul de vară din mijlocul poienii, aici s-a și săvârșit prima Sfântă Liturghie a locului. „A fost ceva înălțător... Maicile au ieșit speriate din chilii: nu aveam nimic din ceea ce trebuia pentru o liturghie adevărată, nu aveam sfinte vase, nimic. Ei bine, când a ieșit părintele cu sfintele daruri, s-au aprins lumânările singure. Toate deodată în plină zi au început să ardă. Și mai spre sfârșit, în timpul Sfintei Jertfe, deasupra întregii poieni s-a arătat Maica Domnului cu Acoperământul. Cei prezenți la slujbă au văzut-o cât se poate de limpede, i-au descris îmbrăcămintea, omoforul, brâul, chipul, gesturile, totul”. În tot acest timp Maica Stareță Serafima s-a aflat cu mintea și cu inima rămase în poiană… până la întoarcere când toate cele petrecute i-au adus confirmarea că locul este binecuvântat de Maica Domnului și i-au arătat că mănăstirea este pe drumul cel bun. „De acum, aveam nevoie de un preot”[26].

Mai departe pentru slujbele duminicilor din primii doi ani s-a potrivit ca duhovnic să fie un preot de mir, Gheorghe Moldovan, foarte bătrân și bolnav, care fără să ceară ceva venea din Prejmer până-n sat cu autobuzul, apoi urca pe jos prin pădure. Iar după o liturghie a mers și i-a spus Stareței Serafima Comșa: „«Maică Stareță, caută-ți pe altcineva duminica viitoare, că eu n-o să pot sluji…». Următoarea duminică era în biserică mort, îi slujeau prohodul”[27].

În toamna anului 1995, în drum spre Brâncoveni, se înserase când Stareța Serafima, mâhnită, cu sufletul tulburat, având sentimentul că poate se află în perioada cea mai grea a vieții sale, și a intrat la vecernia Mănăstirii Cozia, purtând înlăuntrul ei o rugăciune continuă către Dumnezeu ca să o ajute, să scape de toate greutățile care nu mai aveau sfârșit... Și-și amintește Maica Stareță: „Atunci a venit la mine un călugăr tânăr care mi-a spus așa: «Maică, dacă vă trebuie preot, mergeți în altar, la părintele Nil...»”. Plângând, a căzut în fața icoanei Maicii Domnului, mulțumind, după care cu sfială, temătoare a pornit spre altar… „Și deodată iese părintele cu brațele larg deschise, spunându-mi pe nume, la fel cum o întâmpinase odinioară părintele Arsenie pe bunica mea: «Maica Serafima, de când te aștept... ». Era ca o raza de soare, parcă tot corpul lui răspândea în jur lumină și bunătate. (…) Și-a făcut bocceluța și a venit la noi așa bătrân și chinuit cum era, nu a contat pentru el că vine la o mânăstire începătoare, că se rupe de la bogăția aceea de mănăstire”[28].

Părintele Nil s-a născut în anul 1928, în comuna vâlceană Brezoi și fiind profesor de biologie a părăsit plaiurile natale într-o zi de primăvară: „a început să-și facă bagajele ca în vis, ca purtat de o mână nevăzută”... A ajuns în munții Rarăului, iarna, în poarta mănăstirii găsind pe starețul Veniamin care stătea ca un paznic și acum îl privea cu reproș, de parcă l-ar fi așteptat acolo de când lumea. L-a întrebat ce vrea și fără să aștepte răspuns a adăugat: „Ai grijă, nu în mănăstire găsești sâmburele vieții de călugăr, ci în tine însuți” [29].

Despre locul unde totul era colosal și intens, loc situat în vârf de lume, unde a trăit o uimitoare stare adamică, parcă văzând lumea pentru prima oară, părintele Nil Efrim își amintea: „La Rarău am făcut călugărie în hainele mele. Am fost pe rând bucătar, salahor, cioban sau tăietor de lemne, descoperind că în mănăstire nu faci ascultare și nici nu te canonești la slujbele de noapte, ci înveți doar alfabetul Mântuirii”.[30]

Iar pentru că la bătrânețe a simțit că trebuie să-și caute cu adevărat locul, a părăsit Rarăul pentru Cozia, „unde, printre turiști zgomotoși și fără decență”, unde „e greu să-l găsești pe Dumnezeu la șosea, printre suveniruri de vacanță și călători intrați în biserică doar din curiozitate”, aici la Cozia l-a oprit în ușa altarului Maica Stareță Serafima care i-a arătat pozele Mărcușului și care l-au făcut să tresară: „Dealul de la Mărcuș și pădurea din preajma desenau chiar mănăstirea din sufletul său, locul pe care îl visase dintotdeauna. Locul de dinaintea ultimei plecări”[31].

            Alături de părintele Nil, Maica Stareță Serafima n-a mai simțit greutate. Zilele curgeau „obișnuit, fără chinuri, și abia așteptam ca soarele să răsară din nou, ca să ne bucurăm împreună de Sfânta Liturghie. Eu eram și în paraclis, și la strană, iar după aceea mergeam amândoi la bucătărie, curățam cartofii, pregăteam mâncarea pentru pelerinii care începuseră să vină, pe zi ce trece, din ce în ce mai mulți. Fiecare zi împreună cu el a fost o bucurie extraordinară”[32].

Dar – cum poate era și previzibil – după o perioadă plină cu multe încercări, de intense provocări, s-a întâmplat și acest fapt: Stareța Serafima s-a îmbolnăvit…

Totuși, trecând ceva timp și după ce și-a revenit cu sănătatea, în timpul lucrărilor de renovare a vechilor chilii, privind asupra celora ce mai erau de făcut și având susținerea sufletească a Părintelui Nil, Maica Stareță Serafima a hotărât: „Dărâmăm totul şi facem casă de copii!”[33]. Așa a simțit: că trebuie să facă așa. Era luna mai a anului 2001, iar până în ziua hramului de la 1 octombrie casa a fost ridicată până la centură, fapt pe care l-a observat și Înaltpreasfințitul Ioan Selejan[34], ierarhul de la acel moment al locului – fiind totodată și un experimentat inginer și constructor – venit la hram și care a întrebat: „Ce e, măi, asta?”, răspunsul Maicii Starețe arătând că e vorba despre o... „Casă de copii, Prea Sfinţia Voastră!”, o completare venind după o altă interogație a arhiereului către stareță (acum interpelată cu apelativul copilă) cum că de ce vrea bebeluși și că nu o înțelege: „Prea Sfinţite, nu ştiu să vă explic, dar vreau bebeluşi.” Iar ierarhul „vreo două ore a stat aşa, în nedumerire”[35].

Aici, despre imaginea Înaltpreasfințitului Ioan în poziția de iubitor de Hristos și de oameni, considerăm că poate este potrivit a se interveni cu prezentarea unei întâmplări ulterioare, petrecute în Banat...

Se împlineau doi ani de când devenise Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului  și, cum ajunsese cu probleme bisericești pe raza localității Comloșu Mare, din județul Timiș, a aflat și despre faptul că o femeie își crește singură cei patru copii ai ei într-un colț de grajd, situat la doi kilometri de sat, la puțin timp găsind familia la lumina farurilor... Imediat i-a luat și i-a dus în sat, la căldură, femeia fiind trecută și pe la magazin pentru a i se cumpăra tot ce-i trebuia: „de la detergent până la fructe pentru copii”. Iar până dimineață, la solicitarea ierarhului, preotul satului a găsit soluția ca, pe cheltuiala biserici, familiei să-i fie cumpărată o casă cu patru camere și teren, femeia mutându-se cu copiii acolo. După care ierarhul a mers la Penitencairul Timișoara, ca să transmită soțului femeii, care era privat de liberate, despre faptul că acum copiii lui sunt bine, sfătuindu-l să aștepte pentru a se putea bucura în libertate alături de aceștia[36].

Iar astfel de fapte, în care IPS Ioan Selejan a dovedit a fi alături de cei aflați în impas, găsind rezolvare la problemele acestora, s-au mai întâmplat.

După doi ani, pe locul vechilor bordeie în care maicile au locuit până să se mute în chiliile de azi, clădirea primei case familiale din România ridicată pe lângă o mănăstire ortodoxă de maici a fost gata, fiind complet utilată[37].

 Iar în data de 26 iulie 2003, cu „vreo cinci mașini”[38], Maica Stareță Serafima a mers la cămine și orfelinate din Brașov, căutând fetițe cu vârste între 3 și 10 luni. De fapt, cum avea să recunoască Stareța Serafima: „Nu le-am ales eu. Am zis: «Doamne, dă-mi Tu ce crezi că trebuie». Am vrut doar să fie sub un an, pentru că eram deja obișnuită să iau totul de la zero”[39]. Și a revenit la Mărcuș, la… casa de tip familial din cadrul mănăstirii, ce exista acum în cadrul Asociației de binefacere „Sfânta Iustina”, cu 8 copii. După care au mai venit două fetițe[40].

A urmat o perioada însemnată în care Stareța Serafima, ajutată de sora ei, Elena Comșa, și de celelalte două maici din mănăstire, s-a ocupat de fetițe ca de proprii ei copii, nedormind, schimbând scutece, hrănindu-le, stareța făcând precizarea despre copile cum că: „De mici au fost foarte cuminţi. Interesant! Mi le-a dăruit Maica Domnului aşa, că nu ştiu ce făceam. Nici noaptea nu prea plângeau”, mai adăugând și că fetele, de când au venit „nu au lipsit niciodată duminica şi în sărbători de la biserică”[41].

 „Totul a fost lucrarea lui Dumnezeu, şi am văzut minunile lui Dumnezeu”, a mai adăugat Stareța Serafima, când a amintit și întâmplarea în care fetele, ajunse la trei ani, jucându-se pe hol și abia dacă învățase să vorbească, „au început dintr-odată să cânte Sfinte Dumnezeule”. În hohote de plâns, a admis: „Ăştia sunt îngerii despre care a spus părintele Arsenie!” [42].

După care au urmat ani în care tânăra stareță – căreia de mici fetele s-au statornicit în a-i spune „mami” – a parcurs, zilnic, cu micuțele, kilometri... Mai întâi la grădiniță, iar mai apoi la școală, până la Lunca Mărcuș:  „Am optat pentru Lunca Mărcuş, chiar dacă e un pic mai departe, pe un drum greu, inaccesibil, izolat, fiindcă doamna învăţătoare Călitu Maiana are toate gradele profesionale, e foarte bună, a păstrat nişte tradiţii, face serbări pur româneşti, se ocupă, le pregăteşte”[43]. Și au mers prima dată pe jos, aceasta până când Maicii Starețe Serafima i s-a făcut în suflet rană „tot văzând în fiecare dimineaţă cum fetiţele, la nici 3 ani luau la picior mai bine de 2 kilometri de drum pietruit, bolovănos şi întortocheat, iar iarna... îngropat în zăpadă şi în nămoale”[44], iar într-o dimineață, cu o parte din suma primită din partea organizatorilor unei emisiuni TV, a mers până în Brașov, unde un dealer generos i-a înmânat cheile unui microbuz și care a adăugat: „Să aveţi grijă de copii. Restul sumei este sponsorizarea noastră”[45].

Cu noua mașină Maica Serafima le-a dus pe fetițe „la Lacul Sfânta Ana, la mare, la plimbare prin oraş, pe la muzee, la Predeal, la ştrand sau la teatru”, străduindu-se să le ofere o copilărie cât mai frumoasă[46].

Spre final și cumva rezumativ, despre Mănăstirea Mărcuș se mai poate spune că în anul 2000 a fost terminată construcția chiliilor și a gospodăriilor anexe, iar doi ani mai târziu a fost sfințită biserica mănăstirii, pictura acesteia fiind realizată de un ucenic al Părintelui Sofian Boghiu, pictorul Ovidiu Preotescu. Slujba de sfințire a fost oficiată de ierarhul locului, IPS Ioan Selejan și de cel care a pus, în anul 1992, piatra de temelie a bisericii, actualul Mitropolit al Germaniei, iar pe atunci episcop vicar la Sibiu, IPS Serafim Joantă, aceștia fiind înconjurați de un sobor de preoți și de un număr însemnat de credincioși[47].

În biserica mănăstirii au slujit și preoții Serafim Susanu (2004-2013) și Lucian Pozna Pop (2010-2013), în prezent slujbele mănăstirii fiind oficiate de Protosinghelul Clement Mircea și Părintele Nicolae Munteanu[48].

Bunica Suzana a apucat să vadă puțin din lucrul la noua mănăstire, iar după dorința ei a fost înmormântată în anul 1994 sub mărul pe care l-a sădit singură în curtea centrului monahal.

Trebuie menționat și faptul că la data de 25.11.2012, la Ploiești a adormit în Domnul cel ce a fost pentru o însemnată perioadă duhovnicul Mănăstirii Mărcuș, Părintele Nil Efrim[49].

De-a lungul timpului, mănăstirea a făcut obiectul unor materiale publicistice apărute în presa scrisă, precum și a unor emisiuni de televiziune, putând fi amintite aici O dată-n viață (2013, TVR), Destine ca-n filme (2015, TVR), Visuri la Cheie (2016, PRO TV), Dragoste de România (2021, Metropola TV)...

            Iconarii Matei Schinteie și soția Maria-Kornelia, care au recunoscut că sunt legați duhovnicește de Mănăstirea Mărcuș, au pictat troițele și icoanele praznicale ale mănăstirii[50] aflată pe locul unde „sătenii își amintesc și azi vremurile când părintele Arsenie venea noaptea în poiana aceasta pustie, împreună cu părintele Ioan de la Recea și făceau slujbă, numai ei doi, în mijlocul pădurii”[51].

            Spunea Părintele Nil: „Nu există milostenie mai mare decât cea făcută orfanilor. Singuri pe lume, ei sunt adevăraţii copii ai lui Hristos. Ei vor vedea primii Împărăţia lui Dumnezeu”[52]. Iar astăzi, bebelușule de altădată, îngerii de la Mărcuș, după cum le-a numit Părintele Arsenie Boca în profeția: „Măi, voi nu aveți idee ce loc este ăsta! Ăsta e un loc sfânt. Vor cânta îngerii din cer aici, căci e sfințenie mare...”[53], adică Ana, Maria-Alexandra, Andreea, Elena, Ştefania, Maria-Petruţa, Nicoleta, Mihaela, Ana-Maria, Teodora, Florentina, sunt domnișoare ajunse la vârsta studenției.

„Pe bună dreptate se poate spune că Mănăstirea Mărcuș s-a născut din palmele acestei maici (încă) tinere. Ascultând-o, îți dai seama cât de multă putere îți poate da un vis insuflat de Dumnezeu”[54]. Într-o poiană goală (la un moment dat) a Mărcușului, până la urmă, prin râvna stareței Serafima, năzuința purtată prin secole de înaintași din neamul său că va fi odată și odată o casă închinată lui Dumnezeu, întru veșnicie, s-a împlinit.