CE VOTĂM?

„TU FII TREAZ ÎN TOATE, SUFERĂ RĂUL, FĂ LUCRU DE EVANGHELIST, SLUJBA TA FĂ-O DEPLIN!” (II TIMOTEI 4:5).

Omul acesta nu trebuie să aibă niciun partid de întărit, nici clienţi de îmbogăţit, nici rude de pricopsit, nimic din ştiutele păcate ale politicianului. Să fie puternic, nu prin mulţimea ciracilor interesaţi, ci prin spiritul lui de dreptate, prin marea lui dragoste de popor şi mai ales prin acea sfântă lepădare de sine şi contopire în fiinţa neamului, care a fost în toate vremile, taina şi forţa cea adevărată a eroului.

Din viaţa lui curată, lipsită de orice deşertăciune şi din larga înţelegere a vremii lui să-şi tragă prestigiul şi autoritatea de care un conducător are nevoie. ÎI vom cunoaşte când va veni. În jurul lui, se vor strânge de la sine, fără chemări de trâmbiţe, toţi oamenii cu adevărat cinstiţi ai ţării şi fără tocmeli negustoreşti, toată marea lor putere tăcută se va pune în slujba puterii lui. Aşa se va alcătui partidul pe care-l cere conştiinţa publică de azi, partidul de «refacere» naţională, pe care cu toţii îl aşteptăm. ÎI aşteptăm cu atâta încordare de suflet, cu atâta credinţă, încât nu se poate să nu vie”. - Alexandru Vlahuță

METODE DE ÎNDREPTARE A POLITICII ROMÂNEȘTI

Cu toții cunoaștem stadiul actual al politicii din țara noastră. Oamenii nu au încredere (pe bună dreptate) în politicieni, în promisiunile lor, în vorbele lor, iar acțiunile lor ne arată mereu, fără greșeală, că ei lucrează activ nu doar pentru interesul lor propriu, ci împotriva intereselor țării. Și eu, la fel ca majoritatea românilor, când am neșansa de a avea urechile asaltate de un discurs al vreunui politician, cuvintele acestuia îmi intră pe o ureche și ies pe cealaltă, fiindcă de zeci de ani suntem luați de proști, iar situația țării este din ce în ce mai rea.

Această apatie a românului față de politică se simte în aer, nu e nevoie de informații sau statistici care să ne arate aceasta. Deși o statistică mi se pare într-adevăr relevantă: la alegerile din 2020, doar 31% din românii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Adică, 7 din 10 români simt că nu au avut de ce să își irosească 15 minute într-o ocazie care apare o dată la 4 ani, pentru a merge la o secție de votare ca să-și exprime opinia despre cine și cum ar trebui să conducă țara, și că acele 15 minute au putut fi petrecute într-un mod mult mai productiv. Partea tristă este că au avut dreptate. Partidele politice care există nu au meritat prezența noastră la vot, nu au meritat nici acel procent de 31% de prezență la vot. Poate, meritau undeva la 1%, din milă.
Într-adevăr, peisajul politic și social al țării noastre seamănă cu un deșert dezolant, dar nu scriu aceste cuvinte ca să propag și mai multă deznădejde decât există deja, ci scriu fiindcă putem face ca situația să fie atât de frumoasă, încât să nu ne vină să credem. Viitorul poate fi mult mai bun, iar toate speranțele noastre moarte, ucise de mai bine de 30 de ani, pot învia. Dar, pentru asta, trebuie să depunem fiecare în parte foarte multă muncă, de tot ceea ce suntem în stare – și ni se vor testa – toate calitățile cu care noi, ca oameni am fost înzestrați de către Dumnezeu: dragostea, credința, răbdarea, dreptatea, cinstea, efortul, disciplina, înțelepciunea, înfrânarea și multe altele.

În primul rând, ca să ieșim din această situație sumbră, trebuie să înțelegem cum am ajuns aici, așa cum un drumeț pierdut trebuie să-și dea seama pe unde a venit, dacă vrea să își regăsească drumul. Acum, în 2024, ne despart doar 35 de ani de monstruoasa dictatură comunistă care a sugrumat gâtul colectiv al românilor, timp de 45 de ani. Din 6 martie 1945, când a fost instalat primul guvern comunist al lui Petru Groza, și până în 1990, românii au încetat a mai trăi în România și și-au mutat „reședința” într-o pușcărie masivă, de peste 200.000 de kilometri pătrați, numită Republica Populară (mai târziu Socialistă) Română.
La instalarea regimului, partidul comunist avea doar 1000 de membri, dar, din păcate, avea de partea lui, întregi divizii de infanterie și de tancuri sovietice, gata să stabilească noul regim cu forța, într-un fel așa de dur și îngrozitor, cum de puține dăți s-a mai văzut în istorie. Comuniștii au schimbat radical felul de a trăi al românului. Credința lui statornică, dragostea pentru familie, sat, țară și munca lui cinstită, dârzenia, liniștea, pacea, tihna reprezentau pilonii pe care era sprijinită societatea românească, piloni care trebuiau să fie dărâmați, pentru a face loc noii societăți bolșevice. Comuniștii au furat proprietățile private, au despărțit familii, au schimbat istoria, au naționalizat pământurile vechi de milenii ale românilor, au impus frica și teroarea drept noi politici de stat și au reușit să-L „confiște” pe Dumnezeu din inimile românilor.

Evident că, în asemenea condiții, mulți oameni au ripostat împotriva regimului cum au putut: unii au luat arma în mână, alții s-au revoltat, alții au luat calea codrului, alții au scris despre nedreptățile regimului, alții i-au ajutat pe cei răzvrătiți. Dar toți au plătit pentru curajul lor de a se opune. Trei milioane au fost arestați (de-a lungul regimului ateist), sute de mii au fost torturați, bătuți, asasinați, deportați, maziliți, exilați și reduși la tăcere, fiindcă au reprezentat un pericol asupra regimului.
După această aducere la tăcere a poporului român, se mai auzea o singură voce: vocea Partidului comunist, voce care era lege. Noile generații, născute după 1945, au cunoscut o singură lume: lumea socialistă în care nu exista posibilitatea de a gândi diferit, a fi liber, a crede în Dumnezeu și nici măcar de a alege, oricât de mică ar fi fost alegerea. Acest control total a creat generații întregi spălate pe creier, care au trăit prima parte a vieții ca într-un azil de nebuni în care nebunii conduceau, oamenii erau înnebuniți, iar cei sănătoși erau considerați nebuni și deveneau dușmani ai statului și ai poporului. Cei mai buni români, care formau crema societății, au murit în închisorile comuniste, luptând în munți cu regimul satanist sau fiind forțați să tacă.

În decembrie 1989, societatea comunistă a dispărut, cel puțin în aparență. Secretarul general, Nicolae Ceaușescu, a fost înlăturat de la conducere și executat, dar România nu era nici pe departe liberă. Evenimentele acestea au lăsat un vid de putere în statul român, iar singurii oameni care aveau putere și știau cum se conduce statul erau oamenii fostului sistem. De la membrii comitetului executiv al Partidului comunist, miniștri și consilieri, la securiști, conducători ai armatei, ai jandarmeriei, ai poliției, toți făceau parte din sistemul comunist și erau la fel de vinovați ca și Ceaușescu de mutilarea morală a poporului român.

Dacă ne imaginăm puterea în stat ca o piramidă, înainte de ’89, vârful era Nicolae Ceaușescu, iar nivelul imediat inferior lui, era nomenclatura comunistă. În schimb, după ’89, la vârf era aceeași nomenclatură. Deci, au plecat ai lor și au venit ai lor. În această situație, ne-am trezit că la conducerea statului erau oameni, care nici măcar nu s-au dezis vreodată de comunism, ba chiar i-au făcut apologia, precum primul președinte al țării după ’89. Partidul comunist a fost dizolvat, dar oamenii din el au creat noi partide, partide care nu aveau în componență oamenii care au răsturnat comunismul și care aveau noi idealuri. Ci în continuare aveau oamenii fostului sistem, exact ca în vorba românească: „Lupul își schimbă blana, dar năravul, ba”.

De 35 de ani, clasa politică e formată ori din foști membri ai Partidului comunist și ai Securității, ori din copii ai acestora. De aceea, toți politicienii din sistemul nostru sunt o apă și un pământ. De aceea, își văd de interesele lor și luptă împotriva noastră și a României.

Acum urmează partea cea mai tristă, cea mai dură, dar și cea mai importantă a acestei situații: politicienii noștri nu sunt extratereștri. Nu provin de pe alte planete, nu sunt clone, androizi, reptilieni sau cine știe ce spun alte conspirații. Ei sunt oglinda noastră. Și ei vin din neamul românesc. După cum am spus, cei mai buni români au murit în lupta împotriva comunismului, și am rămas noi, cei care am tăcut și am suportat. Cu toții am fost, mai mult sau mai puțin, colaboratori ai regimului comunist: unii erau turnători, alții securiști, iar alții, simpli oameni care și-au văzut de viață. Astfel, nu ne putem aștepta să răsară brusc în clasa politică oameni demni, cinstiți, inteligenți și naționaliști, în contextul în care, noi suntem produsul unui regim care a stârpit aceste calități.
Politica e o mlaștină a intereselor bănești, a intereselor de partid, a serviciilor, a diverselor societăți mai mult sau mai puțin secrete, a structurilor internaționale, iar orice om care intră în ea și nu e profund creștin se va murdări. De multe ori, aud de la oameni că nu știu ce politician a spălat bani, a furat sau a făcut vreo fărădelege și nu pot să nu mă întreb: dacă eram în locul lui făceam ceea ce e corect?

Nu vreau să le găsesc vreo scuză politicienilor, dar noi ca oameni suntem supuși erorii, păcatului și influențelor din exterior. Iar cineva care nu e puternic ancorat în calități precum dreptatea, cinstea și dragostea de aproapele, nu poate face față provocărilor care sunt în politică. Cu aceste calități trebuie să fim intransigenți, dar majoritatea oamenilor nu sunt, ci fac zi de zi, compromisuri mici. Cu toții mințim, respectăm reguli nedrepte, încălcăm reguli bune, suntem falși, prefăcuți, slabi de înger și suntem influențați de presiunea celor din jur, aceasta la nivelul nostru mic la care ne aflăm, așa că, oricât de apologetic ar suna, înțeleg felul în care politicienii fac fapte rele. Î

n plus, dacă am fi într-adevăr, un neam de oameni drepți și verticali, astfel de politicieni precum cei pe care îi avem acum nu ar putea exista, fiindcă oamenii drepți ar face tot ce le stă în putință să instaleze o nouă clasă politică, care are doar interesul României în minte. Așadar, fie că ne place sau nu, politicienii sunt oglinda noastră.

După cum am arătat mai sus, trăim într-o mizerie morală care nu s-a mai văzut în întreaga istorie a omenirii. Totuși, partea bună este că putem ieși din această situație, dar nu așteptând vreun salvator prin intermediul politicii. Sistemul este profund corupt, iar oamenii care intră în el, ies murdari. Cum spunea părintele Arsenie Papacioc, schimbarea nu va veni de la politicieni în societate (de sus în jos), ci din dorința fiecărui român în parte de a fi și a face mai mult (de jos în sus).

Așadar, începutul stă în fiecare, în parte. Lupta fiecăruia împotriva propriilor patimi și porniri la fapte rele trebuie să fie începutul căii atât spre mântuirea personală, cât și spre mântuirea ca neam. Tăierea voii, iubirea aproapelui și a adevărului, cinstea, credința, munca, toate acestea trebuie exersate și perfecționate. Este adevărat că lupta interioară împotriva propriei persoane este cea mai grea dintre toate, dar este indispensabilă atât mântuirii, cât și creării unei societăți așa cum o visăm toți, tocmai fiindcă o societate sănătoasă e formată din indivizi sănătoși. Lupta împotriva acestor patimi durează o viață întreagă, iar biruința va fi abia pe lumea cealaltă.

Așadar, trebuie în același timp ca oamenii să fie uniți unii cu alții, „că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac” (Psalmul 132). Fiind uniți, ne vom ajuta unii pe alții atât în lupta interioară, cât și prin facerea faptelor care vor pava calea către România creștină la care nădăjduim. În plus, cred că în viziunea fiecăruia asupra acestei Românii ideale, cetățenii ei sunt uniți și din ea dispar invidia, cearta, ura, pizma și dezbinarea. Uniți în jurul Bisericii, având același ideal comun și lucrând pentru acesta cu devotament, punând interesul comun deasupra interesului personal, jertfindu-ne, numai așa se va putea ajunge la deșteptarea României din somnul nostru cel de moarte.
Această unitate este necesară, dar nu suficientă și nu vine de la sine. Ea trebuie creată și coordonată de un adevărat lider, precum cei despre care citim în cărțile de istorie. Cineva care să întruchipeze credința Sfântului Ștefan cel Mare, dibăcia lui Mihai Vitezazul, dragostea de neam a lui Avram Iancu, viziunea lui Eminescu și duhul întregului neam. Nu trebuie să fie cineva care „să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României”.

Cum va ști cine e el? Ne răspunde Alexandru Vlahuță: „Omul acesta nu trebuie să aibă niciun partid de întărit, nici clienţi de îmbogăţit, nici rude de pricopsit, nimic din ştiutele păcate ale politicianului. Să fie puternic, nu prin mulţimea ciracilor interesaţi, ci prin spiritul lui de dreptate, prin marea lui dragoste de popor şi mai ales prin acea sfântă lepădare de sine şi contopire în fiinţa neamului, care a fost în toate vremile, taina şi forţa cea adevărată a eroului.

Din viaţa lui curată, lipsită de orice deşertăciune şi din larga înţelegere a vremii lui să-şi tragă prestigiul şi autoritatea de care un conducător are nevoie. ÎI vom cunoaşte când va veni. În jurul lui, se vor strânge de la sine, fără chemări de trâmbiţe, toţi oamenii cu adevărat cinstiţi ai ţării şi fără tocmeli negustoreşti, toată marea lor putere tăcută se va pune în slujba puterii lui. Aşa se va alcătui partidul pe care-l cere conştiinţa publică de azi, partidul de «refacere» naţională, pe care cu toţii îl aşteptăm. ÎI aşteptăm cu atâta încordare de suflet, cu atâta credinţă, încât nu se poate să nu vie”.

În viziunea mea, aceasta este singura cale prin care România mai poate avea o șansă la deșteptare. Nu prin partide, politicieni, circ electoral din 4 în 4 ani, promisiuni pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și alte deșertăciuni. Românii au nevoie de profunzimea noastră veche și veșnică, de neîncrederea în veacul acesta, de dragostea care duce la jertfa de sine pentru ceva mai mult decât propria persoană. Trăim vremuri grele și mulți ne-am dori să fie mai bune, dar există o frumusețe și în greutate. Să ne bucurăm că lupta e grea, fiindcă răsplata va fi pe măsură! Tocmai fiindcă e greu, acum avem prilejul să ne schimbăm pe noi înșine, să începem acum să ne luptăm cu propriile patimi și greșeli, și doar așa vom vedea schimbarea la față a României.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 85)