Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 34

Femeile mironosite - modele de credinta si evlavie pentru femeile crestine

Tags: mironosite; dragostea;
 

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

În Săptămâna Luminată de minunea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se actualizează duhovnicește an de an, ne-am bucurat cu toții de cel mai mare praznic al creștinătății, Sfintele Paști, mărturisindu-ne încă o dată dreapta credință strămoșească prin cunoscutul salut pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!, pe temeiul mărturiilor demne de crezare ale celor care s-au învrednicit să-L vadă de mai multe ori, cu propriii ochi, pe Hristos Cel răstignit și înviat, în decursul celor 40 de zile, cât timp a mai zăbovit alături de ei, înainte de Înălțarea Sa la ceruri. Este vorba, în primul rând, despre cei 11 ucenici, cărora Domnul Iisus li S-a arătat în prima și a opta zi după Înviere, spre seară, împărtășindu-le darul păcii și pe Însuși Duhul Sfânt; apoi despre alți ucenici, precum Luca și Cleopa, cărora, tâlcuindu-le Scripturile referitoare la Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, le-a deschis mintea și ochii ca să-L poată recunoaște la Cina din Emaus (cf. Lc 24, 30-31); despre scepticul Apostol Toma, care nu s-a sfiit să-și declare îndoiala cu privire la Învierea Domnului său, rostind celebrele cuvinte ce i-au atras ulterior - pe nedrept însă - apelativul de „necredinciosul”: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”  (In 20, 25), dar și despre Sfântul Apostol Pavel, fostul prigonitor al primilor creștini, căruia Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri i S-a arătat pe drumul Damascului (FA 9, 3-6), trimițându-l să propovăduiască Evanghelia Împărăției și neamurilor de pe continentul european, lucrare misionară extrem de importantă, reflectată parțial în valoroasele epistole ce-i poartă numele.

Însă oricâtă evlavie și apreciere am avea față de Sfinții Apostoli, pe a căror temelie (cf. Ef 2, 20) Hristos Și-a zidit Biserica, în ziua Cincizecimii, prin pogorârea Duhului Sfânt, trebuie să recu­noaștem că cele dintâi vestitoare ale Învierii Domnului au fost femeile mironosițe sau purtătoarele de mir, cărora Sfinții Părinți le-au dedicat Duminica a treia după Sfintele Paști, în semn de prețuire și de cinstire a lor din partea dreptcredincioșilor creștini. Prin urmare, astăzi, suntem invitați să medităm cu toții la dragostea, curajul și devotamentul celor nouă sau zece femei mironosițe, care-L slujiseră pe Mântuitorul atât în timpul vie­țuirii Sale pămân­tești, prin asigurarea celor necesare traiului zilnic, cât și în momentele dramatice ale Sfintelor Pătimiri, culminând cu răstignirea de pe Crucea Golgotei și îngro­parea trupului Său neîn­suflețit în Grădina Ghetsimani. Câteva dintre ele, menționate în mod expres în Sfintele Evanghelii - Maria Magdalena (cf. In 19, 1); Maria lui Cleopa (cf. In 19, 25); Maria, mama lui Iacov și a lui Iosi (cf. Mt 27, 56); Salomeea (cf. Mc 16, 1), mama celor doi frați, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu; Ioana (cf. Lc 24, 10), soția lui Huza, un iconom al regelui Irod Antipa (Lc 8, 3; 24, 10) -, s-au dovedit a fi mai curajoase și mai hotărâte decât cei 11 ucenici, urmându-L pe Domnul Hristos până sub brațele Crucii și jelindu-L pentru faptul că a trebuit să îndure răutatea conaționalilor Săi și durerile unei morți cumplite provocate de răstignirea pe lemn.

Pătimirile și moartea Învățătorului - întristarea și dezamăgirea ucenicilor

Fiecare dintre noi știe, din experiență personală, că moartea unei persoane dragi - mai ales când aceasta pleacă dintre noi îna­inte de vreme - provoacă multă durere și suferință sufletească, fiind conștienți că nu ne vom mai întâlni cu ea, pe pământ, niciodată. Referitor la Domnul nostru Iisus Hristos, ne amintim că, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, El le precizase ucenicilor că era absolut necesar să Se întoarcă la Dumnezeu-Tatăl pentru a le pregăti și lor lăcașuri în Împărăția cerurilor (cf. In 14, 2-3) și, prin urmare, nu se cuvenea să fie triști din pricina celor ce urmau să se întâmple. Însă această întoarcere la Tatăl nu se putea produce decât prin moarte și înviere. Dacă cea dintâi, adică moartea biologică, era pe înțelesul tuturor, învierea cuiva din morți, prin propria sa putere, părea de neimaginat și, în consecință, de necrezut. E drept că ucenicii fuseseră martori la săvârșirea de către Mântuitorul a celor trei învieri din morți (a fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair din Capernaum și a lui Lazăr din Betania), dar nu s-au gândit nici o clipă că ar putea învia El Însuși; mai curând se așteptau ca Domnul Iisus, recurgând la puterile Sale supranaturale, să întreprindă ceva pentru a scăpa de arest, tortură și moarte. N-au putut înțelege de ce a acceptat toate acele suferințe, despărțindu-Se de ei într-o manieră atât de jalnică și umilitoare, precum răstignirea pe Cruce, asemenea unui răufăcător. Din această pricină, durerea și tristețea despărțirii de Cel ce le-a fost ­Dascăl și Părinte duhovnicesc, timp de trei ani și jumătate, erau amplificate acum, după tragicul eveniment, de confuzie, revoltă interioară și dezamăgire, ceea ce explică, într-un fel, lașitatea de care au dat dovadă când și-au abandonat Învățătorul în Grădina Ghetsimani, risipindu-se în întunericul nopții de frica ostașilor trimiși de mai-marii templului ca să-L aresteze pe Iisus.

Din relatările Sfinților Evan­gheliști știm că Mântuitorul a murit în ziua de vineri, la ceasul al nouălea, adică în jurul orei 15:00, după-amiază. Aflând despre aceasta, Iosif din Arimateea - „ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor”  (In 19, 38) - s-a dus la guvernatorul Pilat și l-a rugat să-i permită a ridica trupul Domnului de pe Cruce pentru a-L înmormânta. Se știe că ziua - la evrei, ca și la creștini - începe de cu seară, iar în Sfânta Evanghelie se spune că ziua sâmbetei aceleia era mare (cf. In 19, 31), deoarece atunci se prăznuiau Paștile iudaice și, drept urmare, nu se cuvenea ca trupurile celor răstigniți să rămână țintuite pe cruce. În aceste circumstanțe, ostașii romani au fost nevoiți să grăbească moartea celor doi tâlhari, prin zdrobirea fluierelor picioarelor, însă, când au privit spre Iisus, și-au dat seama că Acesta murise deja, motiv pentru care s-au mulțumit să-I străpungă cu sulița coasta dreaptă. Atunci a curs din trupul Său sânge și apă, cele două elemente chimice care confirmă moartea biologică a omului, dar care, în ceea ce-L privește pe Mântuitorul, capătă valoare de simbol, apa prefigurând Taina Botezului săvârșit în numele lui Hristos, iar sângele, Sfânta Euharistie, din care se împărtășesc dreptcre­dincioșii creștini la Sfânta Liturghie.

După ce L-au coborât de pe Cruce, doi ucenici proveniți din rândul cărturarilor farisei, Iosif din Arimateea și Nicodim - „cel care venise la Iisus mai înainte, noaptea”  (In 19, 39) -, I-au înfă­șurat trupul în giulgiu curat de in, peste care au turnat un amestec de smirnă și aloe, apoi L-au pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, pe care Iosif și-l pregătise pentru sine (cf. Mt 27, 60). Însă, din pricina grabei, cei doi n-au putut împlini întreg ritualul înmormântării, fiind preocupați doar de îngroparea în sine și protejarea trupului Domnului de o eventuală profanare, prin astuparea mormântului cu o lespede mare de piatră. Alături de aceștia s-au aflat, firește, Preasfânta Lui Maică, împreună cu ucenicul Ioan, căruia îi fusese încredințată spre ocrotire de către dumnezeiescul ei Fiu, și sfintele femeile miro­nosițe, care nu și-au împu­ținat nici o clipă dragostea și pre­țuirea față de Mântuitorul Hristos, fiind prezente de la începutul calvarului până la punerea în mormânt a trupului lui Iisus.

Dragostea, curajul și fidelitatea mironosițelor, răsplătite cu darul bucuriei

Deși erau triste și îndurerate, femeile mironosițe nu și-au uitat îndatoririle morale față de Cel îngropat și, drept urmare, s-au îngrijit să cumpere miresme de mare preț - niște uleiuri esențiale, extrase din plante frumos mirositoare, extrem de scumpe, aduse din țări îndepărtate, precum India și Persia -, pentru completarea ­ritualului înmormântării. Astfel, după ce a trecut ziua sâmbetei, când s-au odihnit după Lege (cf. Lc 23, 56), au plecat, în zorii zilei de duminică, spre mormânt, ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus. Posomorâte și preocupate de ceea ce se întâmplase în urmă cu două zile, se întrebau pe drum: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”  (Mc 16, 3). Însă, când s-au apropiat de locul îngropării, au văzut că piatra fusese deja răsturnată. Oare cine o îndepărtase? Să o fi făcut o terță persoană, pentru ca Mântuitorul să poată ieși din mormânt, după ce Își va fi revenit dintr-un presupus leșin, cum au îndrăznit să susțină unii contestatari ai Învierii? Să fi intervenit El Însuși, pentru a-Și demonstra încă o dată puterile supranaturale, spre uimirea tuturor? Nicidecum! Pentru că, așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, în momentul în care Domnul Hristos Și-a încredințat duhul Părintelui ceresc (cf. Lc 23, 46), El a coborât la iad cu sufletul Său omenesc îndumnezeit, ca să-i scoată la lumină pe toți cei din veac adormiți cu credința și nădejdea în venirea lui Mesia. În acest răstimp, trupul Său, care nu s-a despărțit niciodată de Dumnezeirea Sa, S-a odihnit în mormânt până într-un moment pe care nu-l cunoaștem, dar, sigur, în primele ore ale zilei de duminică, când s-a reunit cu sufletul, atunci petrecându-se efectiv minunea Învierii Sale din morți. Trupul I s-a umplut de dumnezeiasca slavă, ca, odinioară, pe Muntele Taborului, și cu acest trup transfigurat, adică duhovnicesc sau pnevmatizat, a ieșit Domnul Hristos din mormânt, fără a-i strica pecețile, în sensul că a penetrat stânca de piatră, ca și cum ar fi fost imaterială.

Prin urmare, cel care a răsturnat piatra tombală n-a fost Iisus, ci un înger al Domnului, care a procedat astfel pentru a facilita intrarea femeilor mironosițe în mormânt și a se putea constata, prin simțul văzului, lipsa trupului lui Iisus. De altfel, îngerul, așteptându-le în interiorul mormântului, le-a întâmpinat cu cuvintele: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc 16, 6), de unde vedem că cea dintâi persoană care a confirmat minunea, rostind cuvântul „A înviat!”, a fost un înger al lui Dumnezeu; de la el au preluat femeile mironosițe vestea cea bună a Învierii lui Hristos, adeverită, la scurt timp, și de întâlnirea cu Cel înviat, veste pe care au trans­mis-o, cu bucurie și convingere, ucenicilor Domnului, care stăteau închiși într-o încăpere de frica iudeilor (cf. In 20, 26). Acestora, Iisus li S-a arătat aievea abia spre seară, când a intrat prin ușile încuiate și le-a împărtășit darul păcii, risipindu-le frica și îndoiala din suflete, după care, suflând asupra lor și zicând: Luați Duh Sfânt! (cf. In 20, 22), le-a dăruit puterea de a ierta păcatele tuturor celor ce, prin pocăință, aveau să primească botezul în numele Său, devenind creștini.

Pentru dragostea, fidelitatea, curajul și devotamentul față de El, manifestate până la capăt, femeile mironosițe au fost răsplătite de către Mântuitorul înviat cu darul bucuriei (cf. Mt 28, 9), deoarece ele nu-și pierduseră speranța de a-L reîntâlni, cu toate că-L văzuseră îngropat. Așa se face că lor li S-a arătat în prima parte a zilei, vorbind cu ele și având o conversație interesantă cu Maria Magdalena, femeia păcătoasă de odinioară, din care Mântuitorul scosese șapte demoni (cf. Mc 16, 9). Din acel moment, în sufletul ei s-a produs o transformare radicală, devenind o femeie credincioasă și devotată Domnului Hristos, față de Care a arătat permanent iubire și recunoștință profundă, iar aceasta nu doar pentru faptul că-i salvase viața, ci, mai ales, pentru că i-a vindecat sufletul, prin iertarea păcatelor. Fiind menționată cea dintâi în grupul mironosițelor, deducem că era și o femeie curajoasă, căci nu s-a lăsat înfricoșată nici de întunericul nopții, nici de ostilitatea soldaților romani și nici de amenințările iudeilor, atunci când a plecat spre mormântul lui Hristos. Iar Domnul, pe Care ea Îl confundase cu grădinarul, i S-a descoperit în postura Sa de Dumnezeu-Omul înviat din morți, făcându-i cinstea de a o chema pe nume și a o trimite la ucenicii Săi, numiți de El acum frații Săi (cf. In 20, 17), pentru a le împărtăși vestea cea bună a Învierii, ceea ce-i conferă Mariei Magdalena calitatea de apostol al Apostolilor lui Hristos.

Mironosițele femei - temei pentru cinstirea tuturor creștinelor evlavioase și jertfelnice

În această zi de sărbătoare, Biserica ne îndeamnă să cinstim nu numai pe femeile mironosițe, ci și pe urmașele acestora, adică pe femeile creștine cu adevărat credincioase, care s-au străduit și se străduiesc continuu să împlinească poruncile evanghelice, să-și întemeieze familii sănătoase și să-și îndeplinească, în mod responsabil, condiția lor de mame, dând naștere pruncilor dăruiți de Dumnezeu și educându-i în duhul Evangheliei lui Hristos.

De-a lungul secolelor, femeile creștine și-au crescut copiii cu multă dragoste și spirit de sacrificiu, alăptându-i, cântându-le cântece de leagăn, insuflându-le credința cea adevărată, rugându-se pentru ei și făcând nenumărate nopți albe, pentru ca fiii și fiicele lor să crească frumoși și sănătoși, să ajungă persoane împlinite din punct de vedere spiritual și cultural. Credincioasele noastre trudesc, cu timp și fără timp, în biserica de acasă, familia, dar și în biserica extinsă, adică în mijlocul comunității de credincioși adunați în lăcașul sfânt, pentru ca valorile creștine și învățăturile Mântuitorului Hristos să prindă rădăcini în sufletele tuturor oamenilor. Acesta este motivul pentru care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Duminica Miro­nosițelor să fie închinată tuturor femeilor cu adevărat creș­tine din țara noastră; un prilej binecuvântat de a pomeni după cuviință numele tuturor mamelor sfinte și născătoare de sfinți, ca Emilia, Antuza, Nona și Monica, mamele Sfinților Ierarhi Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul și a Fericitului Augustin - pentru a le aminti pe cele mai cunoscute -, ale cuvioaselor maici din așezămintele monahale, ale celor care slujesc și ostenesc în școli, spitale și alte așezăminte sociale, pentru alinarea sufe­rințelor semenilor necăjiți și întris­tați, precum și pe ale bunicilor și propriilor noastre mame.

Dar și cei care cercetează casa lui Dumnezeu, în fiecare duminică și sărbătoare, pot fi asemă­nați cu femeile purtătoare de mir, care s-au dus la mormânt, dis-de-di­mineață, pentru a-L întâlni pe Domnul Hristos. Pentru că, atunci când ne îndreptăm spre sfânta biserică, dorim de fapt să ne întâlnim cu Mântuitorul, Care sălăș­luiește permanent pe Sfânta Masă, aceasta fiind mormântul Său cel de viață purtător, pe care se săvâr­șește Jertfa cea nesângeroasă, adică Sfânta Euharistie, în cadrul Sfintei Liturghii. Așa­dar, exemplul femeilor miro­nosițe trebuie urmat nu numai de femeile creștine, ci de toți cei bote­zați în numele lui Hristos Cel răstignit și înviat. Însă pe femeile miro­nosițe le vom cinsti cum se cuvine numai dacă ne vom impropria și noi virtuțile ce le-au caracterizat viața, și anume dragostea nețăr­murită față de Mântuitorul, fidelitatea față de Evanghelia Sa, străduința de a împlini învăță­turile lui Hristos și curajul de a-L mărturisi chiar cu prețul vieții. Pentru a ne asemăna lor, nu este nevoie să aducem la mormântul Domnului miruri de mare preț, ci mireasma faptelor bune, adică inima noastră sinceră și iubitoare de aproapele, respectiv coroana de virtuți ce trebuie să împodobească sufletul oricărui creștin adevărat. Hristos Cel răstignit și înviat ne întâmpină pe fiecare dintre noi și pe toți laolaltă ori de câte ori Îl vizităm în sfintele lăcașuri, împărtă­șindu-ne și nouă darurile Duhului Sfânt de care avem atâta nevoie în aceste vremuri grele, confuze și viclene: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”  (Ga 5, 22). Amin!

 

Un articol de: IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei pentru Ziarul Lumina

19-05-2024
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu