Ce este rugaciunea mintii – IPS Athanasie de Limassol

Rugăciunea minții și a inimii în învățătura Părinților Niptici se referă la concentrarea minții în inimă, fără ca omul să vorbească cu gura și numai cu cuvântul lăuntric care se lucrează în inima omului prin această rugăciune scurtă de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Această chemare continuă a numelui Domnului Iisus Hristos: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, se numește rugăciunea minții și a inimii, sau rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea neîncetată. E o lucrare lăuntrică foarte folositoare, foarte de trebuință, și foarte bogată în trăiri duhovnicești.

Putem spune că această rugăciune e cea care deschide poarta tainelor și experiențelor dumnezeiești. Însă, ca să rodească și să-și atingă scopul e nevoie de câteva condiții, pe care vom încerca să le enumerăm în continuare.

Copii, rugăciunea nu este scopul existenței noastre, ci este un mijloc care ne conduce la scopul nostru. Scopul existenței noastre e unirea noastră cu Domnul nostru Iisus Hristos, cum Îl vom iubi pe Hristos și ne vom uni cu El. Unul dintre mijloacele principale care ne ajută în această direcție este rugăciunea, precum și postul, privegherea, împlinirea poruncilor, Sfintele Taine, și toate celelalte. Această unire cu Hristos este scopul vieții noastre.

De ce este importantă această rugăciune? E prețioasă deoarece prin ea dobândim sănătatea sinelui nostru. Pentru că scopul Bisericii este vindecarea noastră din boala patimilor și a păcatului. Știm cu toții că patimile și păcatul sunt adevărate boli ce ne-au despărțit de Dumnezeu, de Părintele nostru, și au scindat personalitatea noastră umană. Ne-au făcut să cădem din iubirea lui Dumnezeu, pe care am pierdut-o, care era lucrarea principală a existenței noastre. De atunci ne comportăm ca niște oameni scindați în sine. Suntem foarte fărămițați în sine. Mintea noastră se lipește în toate părțile, patimile lucrează în noi. Alta vrem, alta facem, alta gândim, alta hotărâm, altfel acționăm. Și, în general, suntem oameni împrăștiați și fărămițați în sine.

Primul lucru pe care-l face Biserica e să ne vindece. Este ca un spital care tămăduiește ființa umană. Ne vindecă ființa și ne unește puterile sufletești și trupești. Ne face să funcționăm iarăsi ca un singur om: cu o simplitate. Adică să nu fim complicați, să dorim în același timp multe lucruri potrivnice, ci ne face să ne dorim un singur lucru, să acționăm într-un singur mod și una să dorim: numai pe Domnul nostru Iisus Hristos.

O metodă importantă pentru dobândirea acestei sănătăți duhovnicești este rugăciunea neîncetată a minții. Pentru că omul, atunci când a fost creat, a avut ca singură lucrare duhovnicească această grijă de a fi unit încontinuu cu iubirea lui Dumnezeu. Acest lucru îl pot pricepe cei îndrăgostiți. Cei dintre voi care ați fost îndrăgostiți vreodată pot pricepe ce înseamnă asta. La fel se întâmplă cu cei îndrăgostiți cu iubirea lui Hristos. Pentru că un îndrăgostit vede și își imaginează pretutindeni pe cel iubit, ca și cum ar fi de față. La fel, dar cu o intensitate mai mare, omul și-L imaginează pe Hristos, se gândește, vorbește cu El atunci când se îndrăgostește de El. Atunci inima sa se mişcă către o chemare continuă a Sfânt Numelui Său. Și atunci omul începe să se vindece prin chemarea Numelui lui Hristos. Și se regăsește pe sine așa cum era înainte de cădere.

După cum am spus, omul, înainte de căderea în păcat, avea această lucrare a minții – rugăciunea neîncetată -, care era o chemare continuă, neîncetată a numelui lui Hristos. Aceasta nu îl obosea, ci îl odihnea. Poate că ni se pare obositor. Să ne bage cineva într-o cameră să zicem rugăciunea toată ziua, ni se pare foarte obositor. Și e nevoie cu adevărat de multă silință și multă luptă, ca să-și afle omul ritmul rugăciunii.

chilieathonita.ro