Nu va predati unei spiritualitati false!

Depășirea spiritualității infantile care este un obstacol în calea spre Dumnezeu.

Credința creștină adevărată, și rugăciunea nu sunt doar diferite, ci adesea chiar foarte străine de ceea ce se prezintă ca și credință creștină și rugăciune aici în Occident. Spiritualitatea autentică creștină a fost înlocuită cu o contrafacere, o contrafacere de care trebuie să ne păzim pentru a nu o lăsa să se dezvolte în noi. Și nu ne putem păzi decât dacă putem s-o identificăm și să înțelegem diferența dintre această spiritualitate contrafăcută și spiritualitatea creștină autentică.

Această contrafacere este lumească, se focalizează pe om, și de aceea nici nu reușește să umple inima, de aceea atât de mulți creștini occidentali năzuiesc la ceva mai mult, dincolo de ceea ce propria lor religie le oferă. Da, aceasta poate produce stări emoționale; există o dinamică de grup care apare în anumite stadii ale rugăciunii, care îi emoționează pe oameni, și adesea oamenii pot spune că au fost mișcați de experiența [rugăciunii], și e posibil să se bucure de ea. Dar efectele sunt de scurtă durată, adesea de foarte scurtă durată. Această spiritualitate contrafăcută nu conduce la o transformare, la o transformare prin pocăință. Și, până la urmă, putem zice că aceasta n-are nimic în comun cu mântuirea.

Pericolul cu această spiritualitate falsă este că ține pe oameni într-o stare spirituală infantilă, o stare de spiritualitate infantilă care împiedică pe oameni să vină în contact cu Dumnezeu și să-L trăiască pe Dumnezeu, să se apropie de Dumnezeu. Inima trebuie să ajungă la un punct în care nu se mai concentrează pe ea însăși, ci pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne pierdem timpul cu năzuințe care se focalizează pe noi înșine. Aceasta va fi dificil de urmat pentru mulți oameni, dar… nu trebuie să avem năzuințe nici măcar pentru [a primi] darurile lui Dumnezeu, sau mângâierea lui Dumnezeu.

Adevărata spiritualitate autentică este dorința după Dumnezeu Însuși, nu pentru ceea ce face El pentru noi, sau pentru ce ne poate oferi, ci pentru Dumnezeu Însuși, și doar pentru Dumnezeu. Îți trebuie putere, îți trebuie curaj, pentru a putea face față durerii acestei realități. Există o anumită devastare când suntem dispuși să admitem că viața noastră este plină de durere și că nu este așa cum ne-am dori-o, nici în cele mai bune situații. În fața acestei realități avem nevoie de mult curaj să putem să ne întoarcem la Dumnezeu, și asta nu într-o încercare de a scăpa de durere și de disconfortul vieții noastre, nu doar [în încercarea] de a scăpa sau chiar de a depăși asta, căutându-L pe Dumnezeu doar pentru a depăși durerea din viața noastră, ci în interiorul suferinței noastre să ni-L dorim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât să scăpăm de durere și suferință.

Așa cum spunea mitropolitul Antonie [Bloom], ”a fi creștin înseamnă a iubi cu bucuria și suferința pe care le vedem la Hristos.” Atunci când ne aflăm în starea infantilă, trăim fiecare durere ca pe ceva de care presupunem că trebuie să scăpăm, ca pe ceva ce sperăm că Dumnezeu va lua de la noi. ”Depărtează de la mine paharul acesta.” Dar realitatea de ucenic adevărat al lui Hristos este de a trece prin pătimire. Așa cum Hristos a zis: ”Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

Ești cu Hristos atunci când ești abandonat, când ești rănit, când ești respins, când ești batjocorit. Și trecem prin acestea cu făgăduința Învierii, cu învierea credinței în victoria lui Hristos. Dar nu suntem noi aceia care decidem când va veni această victorie în viața noastră, când vom experimenta această victorie în viața noastră. Nu putem insista cu nerăbdare ca răstignirea noastră să ajungă la final din simplul motiv că ne dorim bucuria de a trăi victoria Învierii. De fapt, spiritualitatea creștină autentică ne face să înțelegem că bucuria pe care Dumnezeu ne-o aduce este cunoscută și trăită în dorința noastră de a ne purta crucea. Nu numai în raport cu Învierea care va să vină, ci și în dorința de a suferi și de a înfrunta pătimirile acum.

Acesta este modul în care ne găsim bucuria în Hristos. Nu atunci când rezemăm crucea alături, nu atunci când ne punem crucea jos și zicem: „am făcut tot ce am putut, am fost un slujitor credincios”. Trăim și cunoaștem victoria lui Hristos și în crucea noastră, nu numai în Înviere. Evident, asta e de neatins dacă trăim doar pentru această lume. Dacă moartea este ceva de care în mod constant ne temem și fugim de ea, atunci toate acestea sunt imposibile. Lumea, nu diavolul, poate să ne răpească moartea.

Și, știind asta, suntem chemați să ne bucurăm pentru că greutățile acestei lumi nu ne pot birui dacă trăim cu adevărat pentru Hristos. Credința creștină nu ar trebui să fie redusă la un sistem de autoajutorare, la o modalitate de a ne face viața mai suportabilă, la a găsi realizări personale în această viață, așa cum vedem adesea pe acei evangheliști că promovează la televizor. Deoarece tot ce avem cu adevărat, atunci când conștientizăm moartea, este Hristos. Iar Hristos este totul. El trebuie să fie totul pentru noi.

Chiar și atunci când ne rugăm, reflectăm întotdeauna la judecata pe care o vom avea la întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Bineînțeles că mergem cu viteză spre acel moment final, când vom sta descoperiți în fața lui Dumnezeu. Sf. Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, a spus: ”Întotdeauna să ai păcatele tale în fața ta și să privești prin ele la Dumnezeu.” Durerea întâlnirii noastre cu Dumnezeu vine din păcătoșenia noastră, din faptul că noi L-am părăsit pe El, fiindcă noi nu suntem doar aceia care am cerut crucificarea Sa, ci noi suntem aceia care L-am crucificat.

Durerea adevăratei spiritualități, a adevăratei vieți duhovnicești, înseamnă să înțeleg în inima mea că eu sunt cel care L-a crucificat pe Hristos. Iar în dragostea Sa, Acesta ne-a permis să-L crucificăm. Ne-a permis să-L crucificăm, nu din alt motiv decât dragostea Sa pentru noi. Iar dragostea este motivul pentru care noi trebuie să ne luăm crucea. Trebuie să-L urmăm pe El chiar și în pătimirile Sale. Din dragoste. Nu sperând la recompense sau beneficii pe care El ni le-ar putea oferi, ci din dragoste pentru El. Întreaga noastră concentrare trebuie să se mute de la noi înșine la Dumnezeu.

Deci observând adevărul, credința creștină autentică, suntem chemați să respingem spiritualitatea contrafăcută. Haideți să ne întoarcem de la suferința noastră, viitorul și dorințele noastre, și chiar de la acele năzuințe ale noastre, pe care le considerăm cumva bune, dar dacă se concentrează pe noi înșine, trebuie să le depășim. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și trebuie să trecem prin aceste etape și să nu ne oprim la acest stadiu infantil al creșterii duhovnicești. Trebuie să ne îndepărtăm de toate, chiar și de noi înșine, și în special de noi înșine, și să ne întoarcem către Acela care ne iubește.

”Atunci, nu e de mirare de ce este atât de greu să fii creștin – nu este greu, este imposibil. Nimeni nu poate cu bună știință să accepte un mod de viață care, cu cât este trăit mai adevărat, cu atât mai sigur duce la distrugerea sinelui. Și de aceea ne răzvrătim constant, încercăm să ne facem viața mai ușoară, să fim creștini pe jumătate, încercând să ne bucurăm de ambele lumi. Dar în final trebuie să alegem; fericirea noastră se găsește fie într-o lume, fie în cealaltă, nu în amândouă.” – Ieromonah Seraphim Rose

 – pr. Spiridon Bailey, via chilieathonita.ro