Un traseu până la Caraorman

 Este o dimineață frumoasă de primăvară tîrzie. Este una dintre multele dimineți liniștite de început de mai în care, pentru străinii călători porniți în căutarea întinderilor nesfârșite de stuf aruncate parcă, de-a valma, de o putere divină peste întinderile de apă ale Deltei Dunării, dar și pentru localnici, natura se trezește la viață!

Păsările călătoare plecate pe timpul iernii să-și ducă traiul pe alte meleaguri cu soare blând, s-au întors acasă. Cuibăresc printre firele zvelte ale ierburilor de tot felul ce-și înalță semeț vărfurile către soare,  ridicându-se din apele, încă reci, ale gurilor Dunării. Chemările păsărilor călătoare animă zona, dau culoare peisajelor de vis de aici, ne îndeamnă la meditație și visare.

 Suntem veniți de puțin timp în Deltă. Un grup de prieteni îndrăgostiți de zonă am poposit aici în căutarea tărâmului de vis al poveștilor copilăriei noastre! Ne aflăm în localitatea Crișan, găzduiți de o familie de oameni cumsecade, dornici să ne împărtășească și nouă poveștile lor țesute, de mii de ani, în jurul întinderilor nesfârșite de apă ale acestor locuri  de vis!

Soarele blând ce-și desprinde încet, încet, globul de foc din apele liniștite ale Deltei Dunării, ridicându-se deasupra liniei orizontului, ne îndeamnă să ne petrecem ziua explorând o nouă zonă a Deltei Dunării. Ionuț Ciobanu, gazda noastră, ne va fi ghid conducându-ne astăzi la bordul șalupei sale, către o destinație nouă: satul Caraorman.  După un mic-dejun copios, cu mâncare gătită (cum altfel?) pe bază de pește, ne pregătim de plecare. Instrucțiunile ghidului nostru sunt clare: să ne luăm cu noi pelerine de ploaie, să ne luăm haine care să ne protejeze de curenții de aer, să ne punem și să purtăm vestele de salvare…

Pornim la drum! Ne îmbarcăm pe rând, având grijă să nu producem prea mult balans la coborârea în șalupă, de pe chei. Ghemuiți acolo, cu vântul în față tot timpul, îl ascultăm pe ghidul nostru care, încercând să acopere cu glasul său puternic zgomotul motorului turat al șalupei, ne dă unele lămuriri legate de zona ce ni se deschide în fața noastră, ca o carte, de-o parte și de alta a canalului:

            -Suntem pe canalul care face legătura între localitățile Crișan și Caraorman, ne spune ghidul. Un canal lung de vreo zece kilometri, săpat pe vremea comunismului pentru fluidizarea traficului navelor care transportau nisip de la fabrica extractoare de nisip din Caraorman, până la Tulcea.

        Caraorman este o denumire de origine turcă, având semnificația pădurea neagră. Pentru comparație, putem să luăm termenul cara denis, de aceeași origine, care se traduce prin marea neagră!  Pădurea localității Caraorman este o pădure soră cu Pădurea Letea. Ambele se află amplasate pe același banc uriaș de nisip, ce se întinde de la nord, la sud. Acolo este așezată o comunitate de ucrainieni care nu au, însă, aceeași istorie cu a celor din Letea. Comunitatea de acolo, formată în secolele trecute, se datorează prezenței cazacilor veniți  aici, aduși  de armata otomană pentru a păzi gurile Dunării și cu care ei au înființat tabăra militară Zadunaiskisici (denumire ucraineană locală), cu desfășurarea în Caraorman. Oamneii au rămas acolo. Ei sunt urmașii acelor cazaci veniți aici cu secole în urmă. Sunt foarte buni pescari, gospodari foarte buni... Satul Caraorman este asemănător cu satul Letea, fiind însă un pic mai dezvoltat pentru că localnicii au ieșire la apă, la Murighiol, ceea ce le facilitează transportul de materiale pe apă, în comparație cu satul Letea, care este izolat, fiind situat la distanță mare de Tulcea.

Caraormanul are o pădure mai mică decât pădurea Letea, dar cu același tip de vegetație: stejari, frasini, liane cățărătoare... Pădurea este rezervație naturală. În călătoria noastră prin sat vom vedea ruinele fostei fabrici de extracție și procesare a nisipului, construită pe vremea comunismului. Fabrica asta nu a funcționat niciodată la capacitatea ei! Au fost făcute probe de lucru în anul 1989, atunci când lucrările de construcție ale fabricii au fost gata, dar imediat după revoluție, fabrica s-a oprit. Se extrăgea nisipul din dunele dimprejurul pădurii și dimprejurul satului (pentru că acolo, unde se făcea extracția a fost, de fapt, un fund maritim!). Nisipul extras era de bună calitate, bogat în siliciu (29,9 % puritate). Era extras de aici, era transportat la Tulcea de unde era preluat și dus la fabricile în care din nisip era extras și prelucrat siliciul. Nisipul rămas era folosit, mai departe, în construcții. Mergem acum pe canalul acesta, canal magistral, construit special ca să facă legătura între brațul Sulina și localitatea Caraorman.

Din când în când, ghidul nostru turează motorul șalupei. Opintindu-se, aceasta își lovește  carena de coama valurilor stârnite, producând sunete seci! Sunete scurte, îndesate, cam prea sonore uneori, îi amintesc acestuia că pentru siguranța noastră, a tuturor, trebuie să reducă viteza șalupei. O face, conștient fiind că siguranța noastră este mai importantă decât timpul în care vom parcurge distanța până la Caraorman! În fața noastră, undeva departe, se zărește cheiul unde trebuie să oprim, să ancorăm șalupa. Cu mișcări sigure, demne de un profesionist, ghidul nostru își  „parchează” șalupa pe apă, la chei, cu ușurința cu care noi ne parcăm mașinile, la sol!

-În Caraorman, ne explică Ionuț, există o comunitate de ucrainieni care trăiesc oarecum izolați de restul lumii, satul  aflându-se la o  distanță considerabilă de brațul Sulina, care constituie calea principală de acces către alte orașe importante din zonă, cum ar fi Tulcea. Sunt ucrainieni care au venit și s-au stabilit aici acum câteva secole, când au înființat o tabără militară, aprobată de Poarta Otomană, pentru a apăra flancul estic al mării Negre, de restul teritoriului.

            Ne apropiem de ruinele unor blocuri rămase în paragină. Privim consternați zona care, în condiții normale de evoluție urbanistică, judecând după arhitectura modernă a blocurilor construite aici, localitatea aceasta ar fi trebuit să arate ca un mic orășel.

            -Ce păcat! Câte obiective distruse! se aude o remarcă făcută pe un ton jos, a deznădejde, de unul dintre colegii noștri de incursiune din ziua aceea. Ionuț, ghidul nostru, văzându-ne chipurile împietrite de uimire, intervine cu câteva lămuriri:

            -Sunt blocuri cu apartamente destinate personalului care lucra la fabrica de nisip din localitate. Au fost construite cu puțin timp înainte de anul 1989, când fabrica era în plin avânt de dezvoltare. Aici erau macarale mari, care încărcau nisipul în pântecele navele acostate. Vedeți dana aceea - și întinzându-și brațul în laterală, Ionuț ne arată o zonă din apropire în care încă se mai zăresc  stâlpii de ancorare a navelor. Erau macarale mari acolo, care încărcau nisip în pântecele navelor care plecau, mai apoi, spre Tulcea să-l transporte pentru prelucrat. Satul este, oarecum, asemănător cu satul Letea: străzile sunt la fel, cu nisipuri... casele sunt asemănătoare, doar că localitatea aceasta este ieșită ceva mai mult în lume, decât satul Letea.

 Ruinele fostei fabrici din Caraorman

 Peisajul întâlnit aici a fost unul dezolant! Ne grupăm și pornim către sat, trecând pe lângă un mic magazin sătesc în care o vânzătoare aflată într-o stare vădită de amorțeală, indusă de lipsa clienților din magazin ne confirmă, plictisită, spusele ghidului nostru Ionuț Ciobanu. Simțindu-ne parcă dezamăgirea din privirile noastre, ghidul încearcă să ne descrețească frunțile printr-un gest de încurajare, spunându-ne:

-Ei, nu luați seama la asta! Nu pentru asta am bătut noi atâta cale, până aici! Mergem către Pădurea Caraorman și vă promit că, la finalul zilei, veți gândi altfel!

Așa să fie, oare? Vom vedea! Și am pornit la drum, terfelind mai departe nisipul în picioare, îndreptându-ne către o mașină de teren antică, veche și de demult, care ne aștepta undeva, deoparte, pregătită să ne deschidă drumul către frumusețile nebănuite ale Pădurii Caraorman...

26 ianuarie 2024