Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 4905

Ceea ce este da, da, şi ceea ce este nu, nu (Mt. 5, 37)

Pr. Prof. Dr. Vasile Grăjdian
Tags: Sfânta Scriptură; ascultarea de Dumnezeu;
 
Mai înainte de cuvintele amintite în titlul acestor rânduri, în Predica de pe munte Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbise despre jurăminte, învăţând despre necesara smerenie a condiţiei umane în faţa „marilor cuvinte”: „ Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale.” Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut picioarelor lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru” (Mt. 5, 33-36).
 
După aceste îndemnuri la reţinere în privinţa jurămintelor, bine argumentate – de fapt relevate, descoperite  –  de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, urmează învăţătura despre chipul în care trebuie să fie cuvântul nostru, şi anume: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37), Mântuitorul adăugând avertismentul că „ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37).
 
Chiar plecând de la o înţelegere cât se poate de simplă a acestei învăţături, am putea ajunge la concluzia că se poate trăi, într-adevăr, doar cu aceste două cuvinte, suficiente pentru lucrurile esenţiale ale existenţei noastre. „Da” ar însemna acceptarea a ceva bun pentru noi, începând de la gânguritul satisfăcut al pruncului şi până la numeroasele şi diversele întruchipări lingvistice afirmative sau atitudinile şi semnele aprobative ce suplinesc, la nevoie, eventuale neputinţe lingvistice. Iar „nu” ar reprezenta orice refuz sau împotrivire la ceva rău pentru fiinţa noastră, iarăşi începând cu plânsul nemulţumit al nou-născutului când ceva îi dăunează sau lipseşte şi până la cuvintele şi atitudinile/semnele negative ale atâtor limbi şi culturi.
 
Astfel, pe de o parte suntem înarmaţi cu putinţa de a exprima cele două cuvinte/atitudini încă de la venirea noastră în lume, iar pe de altă parte, aceste două cuvinte ne sunt relativ suficiente pentru continuarea vieţii noastre pe această lume. Desigur, s-ar putea obiecta că, după ce învăţăm să vorbim, folosim foarte multe alte cuvinte în viaţa noastră de toate zilele. Dar trebuie chiar să le folsoim pe toate cu adevărat sau le folosim oare cu un real folos? Dacă am face măcar pentru un timp oarecare un exerciţiu al tăcerii („tăcerea e de aur”, spune un vechi proverb), am descoperi destul de uşor că cele mai multe cuvinte nu prea folosesc nimănui la nimic, ele nefiind altceva decât nişte „vorbe aruncate în vânt”- deşi, cel puţin în limba română, şi cuvântul adevărat îşi manifestă, îşi întrupează duhul/pnevma inclus „cu vânt”.
 
„Da” şi/sau „nu” ar însemna atunci nu atât sporovăială, clevetire, „comunicare” eventual gălăgioasă, dar numai ca o refulare generală de nimic, cât răspuns după o necesară ascultare, ascultare a unei alte persoane, a celuilalt, de fapt a Celui care poate să spună ceva. Putem noi spune ceva, ceva nou, noi care, prin condiţia de creatură, nu putem crea realmente nimic nou (în afară de falsa noutate „combinativă” a celor deja existente) şi care să merite a fi rostit, cuvântat? Celor create le putem da un nume, aşa cum „ a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Fac. 2, 20), dar toate cele existente îşi manifestă existenţa şi dincolo de numele-cuvinte ale limbilor noastre. Existenţa lor este manifestarea Cuvântului dumnezeiesc, a Celui al Cărui Duh este dincolo de împărţirea limbilor omeneşti, când, „la început… a zis Dumnezeu: Să fie… !” (Fac. 1, 1-3).
 
Noi prin „da” şi/sau prin „nu” putem, în schimb, să fim părtaşi sau nu Cuvântului a toate creator, pe care îl primim sau îl refuzăm. Putem participa la viaţa plină de duh a întregii existenţe sau putem să ne pierdem în iluziile şi fantasmele pline de infatuare ale inamicului.
 
Prin „da” şi „nu” ne situăm permanent în starea paradisiacă de la începutul existenţei omenirii, când porunca dumnezeiască a pus în faţa omului nou creat putinţa de a alege între „da”-ul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu sau „nu”-ul refuzului Său. Şi atunci, ca şi mai târziu, „ceea ce este mai mult decât acestea”, celelalte cuvinte spuse de ispititor spre înşelarea omului sau de către acesta din urmă spre dezvinovăţirea greşelii sale (Fac. 3, 1-12), a fost „de la cel rău”. Iar ceea ce a urmat apoi ţine de istoria căderii şi mântuirii noastre – a noastre, adică a noastre a tuturor şi a fiecăruia în parte.
 
Care mai este starea rostirii noastre de astăzi? Cum ne mai raportăm noi astăzi la Cuvântul Mântuitorului despre cuvântul nostru, care ar trebui sa fie „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37)?
 
Avalanşa mediatică şi informatică de cuvinte la care suntem martori în vremurile mai de pe urmă pare să întruchipeze mai ales partea de sfârşit a învăţăturii Mântuitorului despre „ce e mai mult decât acestea”. „Informaţia” pare a izgoni sufletul cuvintelor, Duhul lor, spre a le corupe pe acestea şi a le face să devină, cu orice preţ, numai „vorbe în vânt”, iar nu şi „cu vânt”, cu suflare a Duhului. Uneori, chiar şi unele dintre cele mai sfinte Cuvinte par înregimentate, doar cantitaiv, între rîndurile scrise de „vorbe goale”.
 
Totuşi, prin ascultarea Cuvântului Mântuitorului şi prin abţinerea de la „vorbe goale”, ca un fel de postire- înfrânare de la cuvintele rătăcite, încă ni se mai deschide o cale spre trezirea, învierea Duhului Cuvântului în noi – prin şi spre priceputa şi buna folosire a lui da şi nu pentru „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” şi spre a ne apăra astfel, oarecum, de invazia „vorbelor de nimic”.
 
Însă nu numai înmulţirea bolnavă a cuvintelor-vorbe ne poate afecta grav fiinţa. Chiar partea sănătoasă a învăţăturii (cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu”), fără o bună măsură a folosinţei sale, ne poate aduce în greşeală. Pentru că poate exista şi o ispitire a folosirii „prea bune” a cuvintelor. În acest sens, putem să cădem într-un fel de simplistă şi mecanică „idolatrie” în privinţa cuvintelor, potrivit căreia „ da „ ar simboliza binele şi „nu” răul. „Da” ar fi un fel de simbol al „ascultări” mereu pozitive, iar „nu” ar fi exponentul negării, cârtirii neîncetate. Comodă, o astfel de simplificare (simplistă) poate fi totuşi mortală spiritual.
 
Altfel spus, a spune întotdeauna „da” din „ascultare” ar putea fi la fel de rău cu a spune întotdeauna „nu” din „neascultare”. Pentru că a spune mereu „da” ar putea însemna a accepta în egală măsură şi într-o mare confuzie şi răul, şi binele. Dar ce bine este acela amestecat cu răul? O formulă contemporană de limbă engleză vorbeşte de „yes-men”-i numindu-i astfel pe cei care spun mereu „da”, într-o totală depersonalizare în raport cu părerea unui superior. Altădată se numeau, mai simplu, „linguşitori” sau „lipsiţi de caracter”, aplicându-li-se şi alte apelative, mai puţin elegante… - fiindcă dacă „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Rom. 13, 1), invocarea „ascultării” nu poate acoperi întotdeauna ceea ce se numeşte de fapt laşitate. Aşa că a rosti „da” şi/sau „nu” nu este chiar atât de simplu, ci ţine de adevărul fiinţei noastre. Aici este locul înalt şi eroic al martiririlor, al mărturisitorilor adevărului, a „ceea ce este da… şi ceea ce este nu” (Mt. 5, 37).
 
Necesitatea iconomică atât a lui da, cât şi a lui nu pare a fi reprezentată în Cuvântul Mântuitorului (despre cuvântul nostru) prin smerita conjuncţie şi: „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu” (Mt. 5, 37). Nu trebuie să fie numai „ceea ce este da, da”, ci, potrivit înţelepciunii dumnezeieşti, „şi ceea ce este nu, nu”.
 
Şi astfel, la fel cum a nega, a spune „nu” la orice, înseamnă o anihilare personală a întregii existenţe (care îşi are izvorul la Dumnezeu), şi a spune „da” la orice, dintr-un tâmp spirit (pseudo)-pozitiv, înseamnă a a junge la acelaşi rezultat distrugător, doar că pe o cale mai perversă, în care „binele de moment”- prevalând asupra binelui şi adevărului veşnic - duce la accepatrea şi amestecarea celor rele cu cele bune. Iar aceasta poate fi un pas, doar un pas, dar un pas hotărâtor, spre a a junge chiar la inversarea celor rânduite de ordinea dumnezeiască, până acolo unde, în orgoliul întunecat al unei false libertăţi „demiurgice”- dacă tot am fost creaţi, „după chipul şi asemănarea” Făcătorului a toate (Fac.1, 26) - , am inversa cu totul „valorile” lui da şi nu. Atunci tot ce era înainte da, ar putea deveni „normal” să fie declarat „nu”, ca un „drept” bine câştigat. Şi ceea ce era înainte firesc, după firea lucrurilor rânduite de dumnezeiescu Creator a toate, ar putea face loc nefirescului, într-o „nouă normalitate”. „vechiul” firesc ar trebui atunci să se mulţumească timid cu un tolerat în „noul” firesc (fost nefiresc).
 
Cum ar arăta „noua ordine” a lucrurilor, mai concret? Spre exemplu, hoţia ar căpăta nume de cinste (ceea ce era înainte nu, ar căpăta drept de da), însoţită de o suită impresionantă de argumente mediatice privind abilitatea politică sau managerială. Iar „vechea”cinste ar mai fi definită şi acceptată doar cel mult ca o limită a prea puţinei hoţii. Asemănător, orice perversitate sau perversiune ar ţine de „normalitate”, „vechea” normalitate constituind un caz limită, o situaţie învechită, cel mult cu condescendenţă tolerată în noua ordine a „normalităţii”. Sună deja cunoscut? Dacă da, atunci mersul mai departe pe această cale poate într-adevăr însemna începutul „sfârşitului lumii”, a lumii celei bune create de Dumnezeu.
 
(…) Faţă de toate acestea, în Cuvântul Mântuitorului despre cuvântul nostru se mai descoperă ceva privind adevăratl discernământ (spiritual) la care suntem chemaţi, atunci când da-ul şi nu-ul nostru sunt puse în legătură cu „ceea ce este” (Mt. 5, 37). Este vorba despre adevărata legătură sau despre adevărul legăturii dintre Existenţă şi descoperirea ei prin Cuvânt, în „Duhul adevărului”. Ontologic şi gnoseologic totodată, totul este ca o icoană a împreună-fiinţei treimice, în care „Cel ce este” din veac este descoperit de Cuvântul Său, întru Duhul Sfânt. La fel ca la începutul tuturor lucrurilor, când „ a zis Dumnezeu „Să fie lumină!” „(Fac. 1, 3), din nou Cuvântul lui dumnezeu răsună pentru a reace legătura noastră cu adevărata noastră menire, atunci când ne învaţă cum „ să fie” cuvântul nostru, al celor creaţi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu cel în Treime (Fac. 1, 26). Astfel încât, „ceea ce este da, (trebuie să fie cuvântat ca) da; şi ceea ce este nu, (asemenea, trebuie să fie cuvântat ca) nu” (Mt. 5, 37), conform cu Duhul adevărului. Altfel, „ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt. 5, 37).
 
Aşadar, şi da-ul, şi nu-ul îşi au locul în viaţa şi cuvântul nostru, atunci când ele împreună sunt un chip şi (astfel) o descoperire a „ ceea ce este” – ca un nume al lui Dumnezeu – şi numai atunci când da-ul şi nu-ul nostru corespund Adevărului lui Dumnezeu, statornicit pentru vecie, ca „ceea ce este da, (să fie)da, şi ceea ce este nu (să fie), nu (Mt.3, 37).
 
Articol apărut în Îndrumător Bisericesc 2013, Editura Andreiana, Sibiu.
26-07-2013
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu