Pana la canonizare, rastignirea Parintelui Arsenie Boca continua!

Fără îndoială că satana sau diavolul (reprezentat în pictura părintelui în scena Călugărul răstignit și în cea a Judecății particulare) – „Sărsăilă", cum îl numea Părintele -, nu s-a bu­cu­rat nici de predicile Părintelui Arsenie la Sâmbăta, nici de duhovnicia Sfinției Sale din mij­locul mulțimilor, nici de semnele și minunile din închi­soare și de la Canal (ade­ve­rite de martori), nici de smerenia adâncă a Sfinției Sale, precum nici de dragostea de Dumnezeu și de oameni, trăită la cea mai înaltă intensitate, prin nevoin­țe numai de Dumnezeu știute.

De aceea nu este de mirare faptul că, așa după cum de câteva ori iudeii au luat pietre în mâini ca să arunce după Iisus și împotriva lui Iisus (Ioan 8, 59; 10, 31; 11, 38), precum mai târziu împo­triva Sfântului Arhidiacon Ște­fan, ucigându-l, pentru că nu puteau răbda și accepta desco­perirea Revelației din sinedriu – Șederea Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort și Înviat, în cerurile deschise, pe tron, de-a dreapta Tatălui (Faptele Apos­tolilor 7, 55-60); tot așa, nu ne mirăm nicidecum și nu ne vom mira de cei ce au făcut același lucru cu sfinții în viețile lor și cu Părintele nostru Arsenie în vremea noastră.

Maica Dom­nului a fost oarecând înjun­ghi­ată în obraz, în Icoană, în Mun­tele Athos, chiar de către cineva care purta haină neagră și lungă!

Până la canonizare, răstignirea părintelui Arsenie Boca continuă!

Dacă hulitorii și batjocoritorii de pe Golgota din Vinerea Patimilor se transferă pe internet (în „cărți” și „filme”), nu e nici o mirare!

Însă: „Vedeți că nimic nu folo­siți. Iată că lumea se duce după El." (Ioan 12, 19) – după Hristos în Ierusalim și după părintele Arsenie Boca la Prislop!

Apologia părintelui Arsenie Boca

Deoarece Sfântul Pă­rinte Antonie cel Mare, „Patriarhul monahismului or­to­dox", ne spune în Patericul e­giptean că „în tot ce faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi" (avva Antonie 5), rânduim la în­ceputul cuvântului nostru ar­hieresc, teologic și duhovnicesc, de apărare a preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop, spre știință, înștiințare și luare-aminte, acest cuvânt dumne­zeiesc din cărțile Regilor:

Și pentru că Sfântul Părinte Simeon Noul Teolog (946-1022), apărând cultul ortodox al părintelui său duhovnicesc, Cu­viosul Simeon Evlaviosul de la Mănăstirea Studion din Con­stantinopol, spune că: „Ci­ne nu este în comuniune cu sfin­ții contemporani lui, este lip­sit de comuniunea sfinților!", întrucât s-au ridicat în ultima vreme destui „Atoni" împotriva Părintelui Arsenie Boca și a cultului uimitor și copleșitor pe care marea majoritate a româ­ni­lor ortodocși o au față de Sfin­ția Sa, prin pelerinajele de la Prislop, Sâmbăta și Drăgănes­cu, adăugăm și acest fragment cunoscut, din Sinaxarul zilei de 15 august:

„Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preo­ți­lor din legea veche, anume Ato­nie, de a ieșit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălțime după dumnezeiasca rânduială și pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinții A­pos­toli și mulțimea credincio­și­lor cu lumânări și cu cântări de Psalmi, înconjurând patul Prea­­sfintei Născătoare de Dum­nezeu, și, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, și a zis: «A­cesta este trupul ce a născut pe înșelătorul acela care a stricat legea părinților noștri! Vezi ce fel de cinste are?». Și fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie și a aler­gat spre pat, voind să răs­toarne la pământ Preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Ma­ria. Dar, când mâinile lui cele îndrăznețe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sa­bia cea nematerialnică a izbân­dirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, și au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răc­nind și văitându-se cu amar." („Viețile Sfinților" pe luna august, Sinaxarul Praz­ni­cului A­dor­mirii Maicii Dom­nului).

„O smerită mărturisire ortodoxă de credință, exprimată plastic"

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii și misiunii duhovnicești ale părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – și spațiului ninivitean românesc – plin cu oase omenești" (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâm­băta, Prislop și Drăgănescu, Sfinția Sa a fost precum „un semn care va stârni împotri­viri" (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Si­meon, rostite în ziua Întâmpi­nării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Prun­cul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri" de care sunt pline dosarele de urmă­ri­re antihristică de la CNSAS, iar în ultimul timp gura lumii și gura iadului de pe internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieții și deranjează încă și mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate și nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creștin ortodox bo­tezat; absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu; u­cenic al Sfântului Munte A­thos; ctitor spiritual al Mănăs­tirii „Brâncoveanu" de la Sâm­băta de Sus (căreia i-a dat au­ră) și stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb).

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică și nici o condamnare canonică! Sfinția Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparținea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit și aruncat în lume civil și dorind mereu să se întoarcă, împreu­nă cu maica Zamfira și cu obștea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop și nu în altă parte!

În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos și vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelația ru­gului aprins, părintele nostru Arsenie Boca și-a înțeles și și-a acceptat crucea rânduită și îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roșu de atunci. Dar părintele nu și-a întrerupt rugăciunea minții și rugăciunea inimii sau rugăciu­nea lui Iisus și închinarea în Duh și Adevăr, lucrare duhov­nicească și mistică filocalică care constituie proscomidia, mie­zul, esența și epicleza Litur­ghiei interioare.

De aceea, Sfin­ția Sa, începând de la Sâmbăta și Prislop și cu atât mai mult de la Drăgănescu și Sinaia, s-a în­vrednicit de haruri și harisme, de daruri duhovnicești deose­bite, de care puțini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani.

Străvederea cu duhul, cunoașterea, citirea și descoperirea gândurilor, dezvă­luirea trecutului omului și descoperirea profetică a viitorului omului, țării și lumii au fost și sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belșug în viața curată moral și sfântă duhovnicește a Sfinției Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scri­e­rile pline de înțelepciune, cla­ri­tate, precizie, concizie și lim­pezime și în pictura străbătută de transparență în haruri și lumini taborice, care o fac unică în țară, unică în Ortodoxie și unică în lume, ca expresie estetică a Revelației dumneze­iești întemeiată pe Sfânta Scrip­tură și Sfânta Tradiție, cu nuanțe reale de originalitate și aplicare la omul modern, cu me­saj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic și nu lipsit pe alocuri de accente pro­fetice (care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri).

„Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!"

Sfârșindu-și viața în exil la Așezământul monahal de la Sinaia în 28 noiembrie 1989, spovedit și cuminecat cu Sfin­tele Taine ale lui Hristos – precum Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 407 la Comana, Sfântul Maxim Mărturisitorul în 662 la Lazica și Sfântul Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Sfânta Marina în 1022 și atâția alți sfinți -, Arsenie Boca este un părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călău­zitor și o­cro­titor și un rugător fierbinte către Dumnezeu. Eu îl văd și îl socotesc pe părintele nostru Arsenie Boca ca pe unul dintre preoții sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe, purtători ai chivotului lui Hristos peste Iordanul istoriei, în spațiul nostru românesc (cf. Iosua 3, 14-17). Văzân­du-L și simțindu-L răs­tignit pe Mântuitorul Hris­tos în regimul trecut, vreme de zeci de ani, pe o cruce nevăzută mai mare decât cea de pe Caraiman, părintele nostru Ar­senie Boca a fost printre puținii – dacă nu chiar singurul, precum Sfântul Ioan Evanghe­lis­tul – care au stat cu deplină statornicie și cu desăvârșită verticalitate, lângă crucea lui Hris­tos, fără vreun compromis cu cei fără de Dumnezeu.

Urmașii răzvrătiților lui Core, Datan și Aviron împo­triva evidenței (Numerii 16, 1) însă, precum și discipolii tâlharului batjocoritor, răstignit de-a stânga Domnului (Luca 23, 39), singuri se osândesc pe ei înșiși, în fața lui Dumnezeu și a neamului românesc, spo­rin­du-și vina, împreună cu toți hulitorii, specialiști în pălmu­iri, cărora Iisus le răspunde pes­te veacuri: „Dacă am vorbit rău, dovedește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?" (Ioan 18, 23), pentru că la Judecata de Apoi se vor da pe față „gândurile multor inimi" (cf. Luca 2, 35).

Activenews