Viitorul relaţiei Religie-Politică, respectiv Biserică-Stat

            Oameni de ştiinţă din peste 20 de specializări şi 14 ţări participă cu 80 de proiecte (finanţate cu 33,7 milioane euro) la lucrările grupului de cercetare denumit „Religia şi politica în culturile premoderne şi moderne” din cadrul Universităţii Munster – Germania (Deutsche Welle).

            În Germania, biserica şi statul (religia şi politica) sunt separate oficial, dar se pune problema dacă a fost o opţiune bună, corectă. În Marea Britanie există şi tribunale şaria pe lângă cele obişnuite, adică două sisteme legale foarte diferite (ceea ce într-unul o faptă poate fi considerată criminală, în celălalt sistem poate fi, din contra, încurajată!). Apoi, în Germania, ca şi în mai toate ţările europene, confesiunile creştine au mai multe privilegii decât alte comunităţi religioase (musulmani, evrei) şi se pune problema dacă aceste privilegii să fie extinse şi spre aceste comunităţi (caz în care islamul radical va prolifera) sau să se anuleze şi pentru creştini. Desigur, ar mai fi două soluţii, dar care nu s-au prea dezbătut: 1. să primească privilegii doar religiile tradiţionale; 2. creştinismul să fie religie de stat (biserică naţională) şi să aibă privilegii mai mari.

            În final, se va încerca găsirea răspunsului la întrebarea: Cum pot fi prevenite conflictele şi cum poate fi obţinută convieţuirea (religioasă) paşnică? Şi în acest caz, oamenii de ştiinţă din acest grup se pare că au plecat de la premise greşite/masonice, deoarece au reintrodus religia ca fiind un factor de violenţă. Au făcut asta plecând de la poziţia radicală a ţărilor islamice faţă de cultura occidentală (oamenii de ştiinţă oare chiar nu înţeleg că cultura sexuală e de fapt o anticultură iar cultura seculară, fiind lipsită de cult, este tot o anticultură?). De asemenea, au motivat şi cu evenimentele din 11 septembrie 2001, dar şi în acest caz se ştie că acţiunile au fost dirijate/manipulate de agenţiile de spionaj, deci cauza lor a fost şi de natură politică, nu numai religioasă (şi oricum, nu e vorba de religia tradiţională, ci de o radicalizare a ei de către acei musulmani care cunosc mai bine armele şi politica internaţională decât învăţăturile propriei lor religii).

            Oricum, nu a pus nimeni problema găsirii şi urmării religiei adevărate, a Dumnezeului unic şi adevărat, aşa că soluţiile ce le vor găsi nu vor rezolva problema. Au ajuns totuşi la concluzia că secularizarea nu este suficientă pentru a menţine pacea (dar nici nu se renunţă la ea, adică e necesară dar nu şi suficientă). Mai trebuie completat cu ceva, cu ceva dincolo de orice religie şi acest ceva a fost găsit ca fiind dreptul civil, dreptul fiind considerat ca fiind baza oricărei pacificări.

            Deducem de aici că, dacă concluziile lor vor fi adoptate, biserica nu va mai fi separată de stat, că nu-şi va mai rezolva singură majoritatea problemelor interne (conform cu statutul ei şi cu dreptul canonic), ci va fi supusă într-un grad mult mai mare dreptului civil. În aceste condiţii, pentru a-şi menţine poziţia şi influenţa într-un stat în care banii şi puterea (economică şi legislativă) vorbesc, Bisericile vor trebui să lupte pentru a obţine titlul de biserici naţionale (cu privilegii sporite, dar justificate de rolul lor) şi, eventual, vor trebui să aibă reprezentanţi în camerele legislative sau chiar o Curte Religioasă cu putere de decizie în problemele religioase (cum a propus odată şi Cuza!). Adevărul este că poporul nu are nici un control/supraveghere asupra puterii legislative si executive, care au devenit tot mai corupte în toate ţările (de când se urmăreşte globalizarea - care implică şi desfiinţarea naţiunilor - popoarele simt cum conducătorii aleşi nu-şi mai iubesc neamul, comportându-se ca nişte străini şi chiar ca nişte trădători, ei urmărind nu interesele neamului, ci ale multinaţionalelor). În aceste condiţii ar fi nevoie, pe lângă Curtea Constituţională, şi de alte Curţi de supraveghere, pe fiecare domeniu important sau strategic.

            Cercetările grupului continuă, dar fără îndemnul „Cercetaţi scripturile…” (In. 5, 39).