Cookies de analiza a traficului  Accept | (oricand puteti renunta la acceptul dat) Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 746

Cuvioasa Macaria rusoaica, sfanta cea aleasa din nastere

Tags: Macaria; sfintenie; suferinta; viata duhovniceasca;

 

“Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” (Psalm 117, 22)

Paralizată de la vârsta de trei ani și cu totul neajutorată în ultimii săi ani, schimonahia Macaria a fost unealta tămăduirii prin puterea lui Hristos pentru mii de suflete bolnave și chinuite. Deși slabă trupește, era plină de putere duhovnicească, născută din smerenie și jertfire de sine, și a purtat cu răbdare și dragoste necazurile tuturor celor ce au venit ăa-i ceara ajutorul. Nevăzută și neînsemnată pentru lume, ea este mare în Împărăția Cerurilor, preaiubită pătimitoare a Maicii Domnului și împreună-vorbitoare cu cei aflați în lăcașurile cerești…” .

Naşterea şi botezul

Schimonahia Macaria s-a născut pe 11 iunie 1926, la Odovania Paştilor, când Biserica o pomeneşte pe Fecioara Muceniţă Theodosia şi prăznuieşte icoana Maicii Domnului „Chezăşuitoarea păcătoşilor". Părinţii fetei erau Mihail Artemovici Artiomov şi Theodosia Nikiforovna Artiomova, în vârstă de cincizeci de ani, locuind în satul Karpova, judeţul Viazma, gubernia Smolensk. A doua zi după naşterea sa, la praznicul Înălţării Domnului, s-a hotărât să fie botezată, împreună cu fratele ei geamăn. In ziua când s-au născut, naşa lor, Maica Evdochia (ce trăia în satul Bulgakova, unde fusese mai înainte Mănăstirea „Bucuria tuturor scârbiţilor"), a avut o vedenie prin care i s-a făcut cunoscut că nou-născuţii trebuie botezaţi numai în biserica Marelui Mucenic Gheorghe din satul Kulişi şi că părinţii trebuiau să meargă până acolo pe jos, ducând pruncii în braţe. Biserica Sfântul Gheorghe, cum o numeau cei din partea locului, era mare şi frumoasă, având un paraclis alături, iar pe lângă ea curgea un râu care nu îngheţa niciodată. Parohul bisericii era ieromonahul Vasilie, un om foarte credincios, care avea darul înainte-vederii, fiind vestit printre locuitorii satelor dimprejur ca tămăduitor al bolilor duhovniceşti şi trupeşti. El cunoştea bine familia Artiomov, căci le vizitase casa de mai multe ori. „Când ne-au adus să ne boteze", povestea Matuşka, „fratele meu era foarte slab. Preotul a zis: «întâi băiatul, apoi fata». Părintele Vasilie îl zorea pe paracliser: «Hai, hai, repede; băiatul poate să moară îndată». Şi, într-adevăr, numai ce l-a botezat, că băiatul a şi murit." Apoi Părintele Vasilie a botezat fata şi a numit-o Theodosia, nume ce înseamnă „darul lui Dumnezeu". Ridicând copila din cristelniţă şi aşezând-o pe scutecul ţinut de naşă, a spus: „O fată bună; va trăi, dar nu va umbla."

 Familia

Familia Artiomov era cea mai numeroasă din ţinut: părinţii, patru fii cu nevestele şi copiii, şase fiice, dintre care una măritată - cu totul douăzeci de persoane. Locuiau cu toţii într-o căscioară de serviciu şi nu le era îngăduit s-o lărgească ori s-o refacă. In casă era mare înghesuială şi nici un locşor unde să te aşezi sau să te întinzi. „Nou-născuţii plângeau şi cei ce începeau să umble scânceau. Cei mici nu-i lăsau să doarmă pe cei mari, iar copiii mici plângeau la fel ca şi nou-născuţii. Douăzeci de oameni - dar trăiam ca şi cum am fi fost doar doi. Nu aveam nimic altceva; aveam doar rugăciunea", îşi amintea maica Macaria.

Capul marii familii, Mihail Artemovici, era pe atunci şef de echipă la calea ferată. Dar în tinereţe, când abia se însurase, lucra la cărămidărie, arzând cărămida. în anii 1890, tatăl său, Artemie, lucrase doi ani la construirea unei biserici din satul învecinat, Temkino. Şi Mihail, în ceasurile sale de răgaz, lucrase pe acest şantier, cărând cărămizi şi amestecând lutul. Theodosia Nikiforovna lucra cu soţul ei la calea ferată. Pe lângă aceasta se ocupa şi cu cusutul lenjeriei. Cosea cuverturi şi ţesea pânză şi mulţi oameni veneau la casa ei cu comenzi.

Semne miraculoase

În familiile ruseşti din vechime copiii mici dormeau în leagăne de lemn de forma unor albii, prinse cu sfori la cele patru colţuri şi legate de capetele unui băţ flexibil. Leagănul era acoperit cu un coviltir. Pe când mica Theodosia era încă în leagăn, de la prânz până pe la ora trei în felinar ardea o lumânare. Nimeni nu ştia sau vedea de unde vine. „Fetelor, fetelor, uitaţi-vă, iarăşi arde lumânarea", se minunau nurorile. „Asta înseamnă că nu e o fată ca toate celelalte." „Ceva o să se întâmple cu copila asta", ziceau ele către Theodosia Nikiforovna. „Şi noi avem copii, dar lor nu li se aprind lămpile. La urma urmei, toţi copiii sunt la fel." În vremea asta copila creştea iute, nedespărţindu-se de rudele sale. „M-am ridicat devreme. Eram plină de viaţă şi ţipam tot timpul dacă nu primeam ceea ce voiam. Eram vorbăreaţă, făcând mereu tevatură", îşi amintea Matuşka.

Atât mama, cât şi fiica cea mai mică purtau numele de Theodosia şi, ca să le deosebească, toţi o alintau pe fetiţă cu numele de Theonuşka.

Împlinirea prorociei

Odată a venit o clientă bătrână să i se coasă o cuvertură. Uitându-se la Theonuşka, a zis: „Aşa de mică, şi umblă". Apoi a bătut-o uşor pe spate şi pe cap. Indată genunchii fetiţei s-au îndoit şi a căzut. „De ce nu stai sus, de ce nu umbli ?" a întrebat-o mama sa, văzând-o întinsă pe duşumea. „Cum să umblu, când nici nu pot să-mi dezdoi genunchii ?" a întrebat fetiţa. De atunci încolo picioarele i-au rămas neputincioase. Într-o zi mergea, dar a doua zi era copleşită de boală şi avea crize ce durau până la patru ore. Cădea pe podea şi nu se mai putea ridica. Nefericiţii părinţi au dus copila la doctori, dar tratamentele nu au dat rezultat, iar copila bolnavă a devenit o povară pentru marea familie.

Ocolită de toţi

Toată treaba în familia Artiomov cădea în sarcina nurorilor. Ele ţineau casa curată şi găteau mâncarea. Cele care găteau nu dormeau nicicând îndeajuns. Trebuiau să se scoale la trei şi jumătate dimineaţa ca să-i poată hrăni pe toţi înainte să plece la lucru sau la şcoală. Mâncarea se dădea de trei ori pe zi. Dimineaţa erau două oale mari: una cu supă şi cealaltă cu şei (ciorbă de varză). La micul dejun, la prânz şi la cină oamenii şedeau la masă pe rând: întâi tatăl, cei patru fii şi soţiile lor; apoi mama şi fiicele; apoi, după toţi ceilalţi, erau hrăniţi cei mici. În casă era întotdeauna mâncare din belşug. Pe masă se punea un blid mare cu supă ori cu şei, şi toţi luau din el cu lingurile. Theodosia nu avea nicicând loc la masă şi îşi aduceau aminte de ea doar în ultima clipă. Fetiţa bolnavă şi flămândă se ţâra pe sub masă şi era mulţumită să găsească chiar şi o coajă de pâine scăpată de cineva. „Nu le era milă de mine şi nu voiau să mă hrănească, nădăjduind că voi muri. Mă înfometau aşa de tare, încât abia mă puteam târî. Nu ştiu cum am rămas în viaţă", îşi amintea Matuşka. Pe când nu avea nici doi ani, s-a dus la oală să caute ceva de mâncat, dar a alunecat şi s-a opărit cu apă fierbinte. Altădată a încercat să-şi ia un cartof din oală, băgându-şi mâinile în apa fierbinte şi arzându-şi-le.

Boala incurabilă

Familia sa i-a spus de mai multe ori fetiţei: „De te-ar lua Domnul!" Uneori mama o întreba: „De ce stai în colţ ?" „Mamă, picioarele nu mi se mai îndreaptă deloc", răspundea fetiţa. Până la vârsta de trei ani putea să meargă, deşi chinuit, iar când simţea că nu mai poate sta în picioare, se sprijinea de perete. De la trei ani, după spusele Matuşkăi, „n-a mai putut să meargă nici un deget". Nici următoarele vizite la doctori nu au adus nici un rezultat. Ultima lor nădejde era la doctorii din oraşul de reşedinţă. „Ii întrebam pe doctori: «O să-mi vindecaţi picioarele, ca să pot merge ? De ce nu mi le vindecaţi ?» Ei mă purtau peste tot în braţe şi-mi ziceau cu simpatie: «Theonuşka, ce fată bună eşti tu; numai picioarele nu te ţin.»" După ce au încercat toate, părinţii ei au dus-o la părintele Vasilie, care o botezase şi-i prorocise că nu va putea să umble. „Aţi venit prea târziu", a zis el întristat. „Dacă-mi aduceaţi fetiţa îndată, ar fi putut să se vindece." El vorbea de vindecarea duhovnicească, dar a văzut în această întâmplare pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru Theodosia. De atunci picioarele nu i s-au mai îndreptat defel şi nu a mai stat în picioare tot restul vieţii.

„Zăvorâre" timpurie

Când familia Artiomov se ducea la culcare în aglomerata lor căsuţă, aproape toate paturile erau întinse pe podea, iar locul fetiţei bolnave era sub pat. Nu numai că dormea acolo, ci acolo îşi petrecea şi cea mai mare parte a zilei. „Nu făceam decât să stau sub pat", povestea Matuşka. „Nu mă lăsau să plec niciunde. Mă necăjeau fie cei mici, fie copii mai mari, iar uneori şi mama mă beştelea. «Trage-te din cale», îmi zicea ea. Eram jignită - la urma urmei nu poţi sta sub pat tot timpul."

Vedenii

Viața de dincolo: Maica Macaria a avut multe vedenii si prorocii de-a lungul vieții sale ascetice. La 7 ani are loc o întâmplare minunată: căzu într-o coma adâncă, preț de mai multe zile, încât familia a crezut că a murit. Însă fe­tița era, de fapt, într-o răpire duhovnicească. I s-au arătat Raiul și lăcașurile cerești:  

„Toţi sunt tineri, plini de bucurie şi frumoşi şi nu există oameni bătrâni. Maica Domnului arată ce veşmânt trebuie cusut fiecăruia. Pe veşmintele lor sunt înscrisuri cu litere mari: la stânga este scris rangul lor ceresc iar la dreapta numele. Pe pământ suntem lipsiţi de răbdare, dar acolo, în cer, se revarsă doar bucurie. Frumuseţea de acolo nu se poate asemui cu viaţa noastră. În cer sunt sălaşuri întocmai cum avem noi mănăstiri. Ele sunt zidite toate în şir şi sunt aşa de multe, că este cu neputinţă să le socoteşti. Iar sunetul clopotelor nu încetează niciodată. Ei vieţuiesc acolo în căsuţe cu ferestre de sticlă ce nu au ramă. Sunt aşa de mulţi oameni acolo – nici nu pot spune -aşa de multe clădiri, că rămâi uimit tot mergând. Şi ce strălucire e acolo, ce minunat! Dar cea mai frumoasă dintre toate este Maica Domnului. Uneori este în haine albastru deschis, alteori roz, sau chiar roşu închis. Ea a venit la Macaria, împreună cu Ioan Botezătorul, Prorocul Ilie, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi Sfânta Ecaterina. De câteva ori s-a aflat lângă ea şi Sfântul Tihon din Kaluga. „El ştia de atunci”, explica Macaria, „că voi purta numele de Tihona, şi m-a făcut să mă obişnuiesc cu el.” Dar Maica Domnului rămâne acolo mai puţin decât pe pământ, unde îi ajută pe cei ce i se roagă. Trei îngeri iau sufletul omului care a murit – unul îl spovedeşte, altul îl împărtăşeşte şi al treilea îl poartă către cer. Toţi cei ce merg acolo de pe pământ sunt ţinuţi sub supraveghere, iar îngerii păzitori îi ocrotesc. Ei au grijă de sufletul răposat vreme de patruzeci de zile, ca să nu îl ia nimeni. Apoi vine a patruzecea zi, când se hotărăşte unde se va duce sufletul. „Este interesant cum se ţine judecata”, spunea Macaria zâmbind, „cum se adună ceilalţi îngeri şi se alătură celui ce păzeşte sufletul peste care trebuie să treacă judecata; cum apără îngerii împreună sufletul…” Macaria a văzut câteva vămi. „Cei ce nu se mântuiesc se duc acolo unde trăiesc «întunecaţii»“, explica ea. – Mi-e frică, i-a spus fetiţa îngerului ei păzitor. Dar el a îmbărbătat-o: – Nu ai de ce să-ţi fie frică, eu sunt totdeauna cu tine. Macaria îşi amintea unul dintre locurile de chinuire a păcătoşilor. Era un coridor lung şi întunecat, fără început sau sfârşit, unde în încăperi şi în cotloane nefericiţii oameni zac şi se tânguiesc. A mai văzut şi „ţinuturile morţii”, păcătoşii chinuiţi şi „ţinutul îngheţat de la miazănoapte – o vale pe care nu o poţi cuprinde dintr-o privire”. I s-a spus cum vânzătorii de lapte ce au subţiat cu apă laptele vândut şedeau aici pe gheaţă şi despărţeau laptele de apă. Înainte de a se trezi, fetiţa a văzut cum doi îngeri s-au apropiat de trupul ei neînsufleţit, fiecare cu un căuş de lemn, iar unul dintre ei a întrebat: – Din care apă să-i dăm, vie sau moartă ? – Vie, a răspuns îngerul păzitor. – Şi cum o să-i dai apă vie ? – O să o torn în ea eu însumi. Apoi trupul fetiţei a început să se încălzească şi ea s-a trezit. S-a târât goală până la uşă şi cu mare greutate şi-a croit drum către libertate. Oamenii care o vedeau, se îngrozeau – înviase din morţi!

Maica Domnului: Deși lipsită de bucurii lumești, pentru că trăia o viață curată și placută lui Dumnezeu, harul o adumbrea din belșug. Astfel, după ce s-a rugat mult timp Maicii Domnului să o vindece, Împărăteasa Cerurilor i s-a ară­tat în vis și a mângîiat-o. Altădată, poves­tea Cuvioasa, „nu puteam ține minte rugă­ciunea către îngerul Păzitor, și mult am mai plâns pentru asta. «Am să te învăț eu», mi-a spus Maica Domnului. Iată cum am ținut-o minte: am văzut-o într-un vis, iar ea mi-a zis: «Hai s-o citim. Eu am s-o citesc, iar tu o să ții minte». A repetat-o de două ori și am ținut-o minte. «De acum n-o să o mai uiți nicio­dată», mi-a spus ea”.

„Mă rugam fără încetare”

Deși avea doar 11 ani, fetița se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, primind încă de pe-atunci harisma tămăduirilor. Astfel, cu îngă­duința în duh a Maicii Domnului, oamenii din sat și din vecinătăți au început să-i ceară ajuto­rul. Ea le dădea apă sfințită, se ruga pentru ei, îi învăța cum să se roage lui Hristos și Maicii Sale – și cei ce veneau primeau tămăduire. Dumnezeiasca purtare de grija se vădește a fi cu atât mai mare cu cât acele vremuri erau unele întunecate pentru pământul rusesc, cuprins de turbarea prigoanei bolșevice împotriva Bisericii, ce încerca să nimicească orice urmă de credință creștină. Dar, prin harul revărsat de persoane pre­cum Cuvioasa, mulți se întăreau în credința lor, în loc să și-o piardă, și se apropiau de Dumnezeu.

A urmat apoi, în 1941, al Doilea Război Mondial. Frații și cumnatii ei, în frunte cu tatăl lor, au fost chemați pe front, iar trupele germane au ocupat curând satul. Binecuvântata fetiță a scăpat de la moarte din mila unui ofițer german, apoi s-a refugiat în ținuturile rămase neocupate, silită să se descurce sigură, în ciuda handicapului: „Eram mică și slabă. Mă vâram sub un șopron sau într-un hambar. Când dădeam de oameni, stăteam în apă până la gât. Iarna eram lăsată în frig. Săpam o gaură în zăpadă, mă făceam ghem și așa dormeam. Beam apă murdară, cu o coaja de mesteacan drept căuș. Înșfăcam un pumn de zăpadă și o băgam în gură. Vara mâncam iarbă și flori. Eram îmbră­cată cu te-miri-ce: numai zdrențe, acoperindu-mi doar pieptul. Mă cățăram pe un morman de pamânt sau pe un stog de fân, unde era cald și bine și mă rugam Domnului. Mă rugam foarte tare lui Dumnezeu, mă rugam fără încetare“.

Așa a trăit doi ani, pe drumuri, până ce Maica Domnului a ajutat-o în chip minunat și a adus-o în calea unei monahii, Maica Natalia, care a luat-o în casa sa. Aceasta a îngrijit-o pe mica orfană în anii grei ai foametei de după răz­boi nu doar material, ci și duhovnicește. Nu o lăsa singură nici macar un minut. O vorbă spune că „tinerețea își ia totdeauna partea sa“, dar fata a scăpat de ispite: „N-am avut nici un fel de pri­eteni și nu am stat niciodată la o masă cu alții. Trebuie să te rogi cu putere lui Dumnezeu ca să te ajute să supravietuiești anilor tinereții“.

La 20 de ani a fost tunsă în ascuns rasoforă, primind numele Tihona. A trăit astfel ca multe alte suflete binecinstitoare în acei ani de pri­goană, când mănăstirile erau în marea lor parte închise, nevoindu-se într-o casă de sat, alături de bătrâna Maica Natalia. Deși era analfabetă, căci nimeni nu avusese vreme s-o învețe carte, s-a rugat îndelung și fierbinte Maicii Domnului și iarăși Împărăteasa Cerurilor i s-a arătat și, în chip minunat, a învățat-o pe dinafară mai multe canoane de rugăciune. Din pricina condițiilor grele de viață, suferea de multe boli; până la 20 de ani îi căzusera toți dinții, suferea cu plămânii, iar în 1957 a făcut o raceală la rinichi care a ținut-o în spital jumătate de an. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, niște oameni milostivi au ajutat-o să depună actele de primire a pensiei de urmaș pentru tatăl ei, pierit pe front. Însă cel mai mult suferea că, datorită ne­putinței picioarelor, nu putea ajunge decât tare greu și arareori la biserică, ca să se împărtășească – Maica Natalia îmbătrânise mult, și abia izbutea să-și poarte sieși de grijă. Dumnezeu o miluia pe Cuvioasa prin oamenii care veneau să-i ceara rugăciunile și îi mai lăsau bani și alimente. Așa a putut să întrețină casa și pe bătrâna maică până la ador­mirea acesteia, la 97 de ani, în ajunul Crăciunului. Dupa moartea ei, Maica Natalia i s-a aratat în vis tinerei, îmbrăcată în alb și i-a mulțumit.

„Suferința e ceva la care mă pricep”

Boala picioarelor i se agravase într-atât încât nu mai putea sta nicicum în capul oaselor, așa că în 1976 (după cum îi spusese batrâna sa ocroti­toare) a fost tunsă în schima mică. După călu­garie, Cuvioasa era ca născuta din nou, iar boala i-a disparut. După alte cincisprezece luni, la 49 de ani, la vestirea Maicii Domnului, a primit și schima mare, luând numele Macaria. Atunci Maica Domnului i s-a aratat iarăși și i-a spus că „o alege pentru o nevoință”: de-atunci îna­inte trebuia să ia asupra ei suferințele și bolile tuturor oamenilor ce veneau la ea cu cereri de tămăduire, să facă loc în inima ei întregii dureri și intristari a Rusiei și să poarte pe umerii ei, cu smerenie, această povară. „Maica Domnului, de ce ai ales o oloagă ca mine?“, a întrebat-o. „M-am uitat peste tot și nu am aflat pe nimeni mai vrednic ca tine. Tu ești cea aleasă“. „Dar ce fel de aleasă pot fi eu?”, „Tu ești cea desăvârșită a mea!”, i-a raspuns Preasfânta Maică. „Nu pricep ce înseamnă desăvârșită!”, a zis Cuvioasa, și i-a pus metanie Împărătesei Cerurilor, adăugând: „Am să primesc suferința cu bucurie. Suferința e ceva la care mă pricep.

Sfaturi duhovnicești

Celui ce venea la ea cu mintea împrăștiată obișnuia să-i spună: Înainte de toate trebuie să vorbești despre sufletul tău, despre inimă… vorbește despre tine. Pe cel trandav duhovniceste îl mustra astfel: „Nu ai credință, nu postești; îți place să dormi ceasuri multe și nu te rogi lui Dumnezeu – nu ai rugăciune…” Și aăauga cu părere de rău: „Oamenii de azi sunt împietriți, nu mai vor să se roage”. Altuia îi explica: „E o nenorocire că mă rog [numai, n.n.] eu pentru tine. Căci fiecare ar trebui sa se roage pentru sine”.

Sfapt pentru cei ocupați: „Fii credincioasă! Roagă-te Domnului și cere-i: «Doamne, trimite-mi harul Tău!» o povățuia ea odată pe o femeie copleșită de aspra trudă țărănească, neavând deci nici măcar un minut liber: “Spre a dobândi orice lucru de la Domnul prin rugăciune trebuie să te rogi patruzeci de zile și patruzeci de nopți”. 

Ea mai dădea și urmatorul sfat la vreme de necazuri mari: „Orice s-ar întampla, roagă-te totdeauna Domnului: «Doamne fii cu mine ! Nu mă parasi!» Nu lua în seamă nimic altceva, chiar dacă vin «încornorații» (adică diavolii). Și roa­gă-te Maicii Domnului!”.

Despre locul, timpul și importanța rugăciunii Maica ne învăța: „Trebuie sa te rogi lui Dumnezeu și trebuie să postești. Dacă te trezești noaptea, spune câteva rugăciuni, altfel nu te mântuiești… Poți fi plăcut lui Dumnezeu chiar dacă știi numai o singură rugăciune”. “Nu nădăjdui că se vor ruga alții pentru tine. Roagă-te singur - acesta este cel mai sigur lucru, cel mai curat… Ne putem ruga unii pentru altii. Atunci rugăciunea mea va fi auzită pentru tine, iar rugaciunea ta va fi auzi­tă pentru mine. Deci fiecare trebuie să se roage așa cum poate. Trebuie numai să crezi!”

Celor care nu știu nicio rugăciune, Maica le spunea: „Sculându-te din somn, cere: «Blagoslovește-mă (Miluiește-mă n.n.), Doamne, să vietuiesc în această zi după poruncile Tale». Cand te culci, cere: «Doamne, cer pocaință pentru pacatele mele și blagoslovenie pentru somnul meu», sau «Primește-mă, Doamne, și blagoslovește-mă în somnul ce vine»”.

Rugăciunea pentru cei morți să se facă mai des: „Odihnește, Doamne, sufletelor robilor Tăi adormiți (și zici numele); pentru plăcintele calde, pentru sfințita prescură și pentru masa pomenirii, și le fă lor vesnică pomenire”.

Cum dobândim harul. Oamenii mai înaintați duhovnicește o intrebau pe Matușka lucruri mai complicate, iar ea răspundea fiecăruia dupa statura sa duhovnicească: Dacă vrei să dobândești harul, trebuie să te pregatești ca să dobândești scânteia dumnezeiască. Oricine poate primi har – roagă-te numai lui Dumnezeu, cere-I lui Hristos: «Doamne, iartă-mă și milostivește-Te de mine». Atunci când va fi nevoie, El va trimite harul Său”.

 „Ce este rugăciunea curată?”: „Rugăciunea curată este rugăciunea fără gânduri”, a răspuns ea.

„Care-mi sunt cărțile cele mai de folos să le citesc?”: „Citește Evangheliile, Psaltirea, cartea de rugăciuni”. 

Matuska era întrebată adesea despre lumea de dincolo de mormânt. De ce să te temi de ea?” răspundea ea liniștită. „Este un lucru de care nu poate scăpa nimeni – toți trebuie să murim și să dăm răspuns Mântuitorului. Sufletul tău nu trebuie să fie robit nimănui; el se află în mare sfințenie. Domnul păzește sufletul tău ca pe Îngerul Său...

De­spre drepții din vremea noastră ce țin întreaga lume cu rugăciunile lor. Ea îi cunoștea prin duhul ei plin de har. Avem mulți stâlpi (căci așa îi numea ea, n. aut.), foarte mulți, iar ei stăruie către Domnul! Sunt atâția văzători cu duhul! Ei sunt ascunși de ochii străinilor în munți, în colibe micuțe, așa de micuțe că abia de încapi în ele, numai cu o măsuță și o icoană pe perete. Ei sunt stâlpi de la pământ până la cerFie ca dumnezeieștii stâlpi să rămână în picioare – căci ei se roagă pentru noi”.

Despre viața clericilor din zilele noastre a spus odată: „În zilele de azi nu mai e nici un preot căruia să-i poata merge toate bine. Daca sunt sănătoși, atunci au vreun necaz acasă”. 

Adesea venea vorba despre viața de azi. Păi, ce putem să facem”, zicea ea cu resemnare, „am ajuns să tăaim vremuri rele. Am tot mers și am mers, și ne-am izbit de un zid. Astăzi nu mai e decât vai; dulceață nu se mai află nicăieri. Dumnezeu a îngăduit așa. Cerul e întunecat și tună pe pământ. Dumnezeu nu mai dăruiește nici o bucurieOamenii sunt îndeobște răi, făcători de rele, care nu se supun defel Domnului Dumne­zeu. Oamenii s-au obișnuit să trăiască dupa voia lorCei ce s-au curățit de păcate– aceia sunt cei înțelepți”.

Despre sfinți: „Toți cei buni au murit”, spunea Matușka, „toți sunt în cerEi nu au cunoscut această pustiire. S-au rugat lui Dumnezeu și bine le va fi acolo. Dar acum întreg norodul a luat-o razna. Nu mai știu de Dumnezeu, citesc orice le iese în cale și adunș tot ce le cade în mână. Urăsc cele dumnezeiești și iubesc cele păgânești. Oamenii s-au schimbat cu adevărat –nu mai cred în Dumnezeu; iar dacă citesc rugăciuni, le citesc fără băgare de seamă, fără luare-aminte. Ia auzi, femei de șaptezeci de ani joacă și își flutură năframeleCe vremuri trăim, și ele joacă… Vremurile sunt păcătoase. Cârmuitorii nu mai sunt pentru popor și toate se vor nimici. Nu mai este nici o milă față de oameni”, a spus asta în august 1988. „Nu mai e cu putință ca cineva din noua generație să ajungă cuvios; au ajuns prea târziuȘi-au pierdut rădăcinile dumnezeiești. Aceste rădăcini trebuie păstrate cu trudăEle se dau la botez o singură dată și sunt aduse de foarte departe – din Rai”.

Victime ale vrăjilor

În ultimii ani Rusia (ca și întreaga omenire n.n.) a fost cuprinsa de o sălbatică revărsare de demonism. Astrologi, ghicitori și vrajitori își fac auzită vocea în mijloacele de comunicare tipărite iar ședințele lor de lucru pot fi văzute la televizor sau auzite la radio. Ideile lor sunt larg raspândite – manuale de magie, vrăjitorie și astrologie se tipăresc în tiraje de masă. Națiunea este prinsă într-o rețea de școli unde oamenii participă activ la aceasta afacere antiteista. Unele mijloace de comunicare în masă scot direct în evidență presupusa valoare a profesiunii de vrăjitor pentru societate, în timp ce vrăjitorii schilodesc milioane de suflete omenești, îndepartandu-le de Dumnezeu. Mulți dintre cei ce au experiat influența nimicitoare a recent-proclamaților “vindecatori” și au suferit grave tulburări psihice și alte tulburări fiziologice însemnate au venit mai apoi la Schimonahia Macaria să ceară ajutor.

Ce nevoințe trebuia să săvârșească Schimonahia Macaria spre a tămădui pe acești nefericiți oameni: câte rugăciuni a trimis ea Domnului și Maicii Domnului pentru ei, spre a le alina suferințele și a-i scăpa de întunecimea acestei stricăciuni! Unora le dădea sfaturi  generale, altora îndrumari directe. „Temeți-vă de vrajitori și de vrăjitorie în viața de aici!” repeta ea neobosită. La inevitabila întrebare cum poți ăa-i cunoști pe acești oameni, ne-a dezvăluit: „Vrăjitorii au ochii roșii și lăcrămoși. Asta fiindca lucrează toată noaptea și nu dorm”. Când schimonahia Macaria era întrebata cum te poti păzi de oamenii răi, sfătuia să se spună rugăciuni și să se țină minte că vrăjitorii își săvârșesc relele la patru după-amiaza și la miezul nopții. Maica Macaria a spus: „Ei – demonii – întind atâtea curse și atâția oameni cad în ele. Am văzut. După ce și-au înhățat slujitorii, stau cu ochii-n patru și așteaptă până când omul devine al lor, apoi îl prind de viu în labele lor. Când un om este la rugăciune sau la muncă, nu-i fac nimic. Dar când bea, suduie sau se bate, sunt îndată acolo.

 

Sursa: Ghenadie Durasov, Cuvioasa Macaria, mângâietoarea celor suferinzi (1926-1993) - Editura Sophia

 

08-02-2023
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Macaria, Sfintenie, Suferinta, Viata Duhovniceasca,