Cuviosul Sava, stalp al monahismului ierusalimitean

 

 

Avem datoria de a pomeni și de a scrie, după priceperea fiecăruia, despre oamenii minunați, dar și despre cei obișnuiți, pe care-i întâlnim în viața noastră. Departe de a fi un moft sau o îndeletnicire singulară, acest demers reprezintă împlinirea cuvintelor scripturistice și a unei îndelungate tradiții, după cum ne arată și unul dintre prietenii lui Iov, Bildad din Șuah: „Întreabă pe cei care au fost înaintea noastră şi ia aminte la cele trăite şi păţite de părinţi” (Iov 8, 8).

Din scrierea lui Chiril de Schitopolis, cu titlul Viețile pustnicilor Palestinei, aflăm cât de mult a fost aghiograful preocupat să consemneze ce a văzut și auzit.

Vorbind despre măreția sufletului Cuviosului Eftimie, marele sihastru mărturisea că nu a putut afla prea multe, întrucât se împliniseră deja 80 de ani de la plecarea lui către Dumnezeu și se considera responsabil să aștearnă în scris faptele de suflet folositoare și povățuirile acestuia, spre a nu se pierde odată cu trecerea timpului.

Și despre vestitul părinte Sava a scris, adunând cu trudă și grijă mărturii de la bărbați vrednici de crezare și cuvioși, care i-au fost ucenici și împreună-viețuitori, urmându-i pilda vieții.

Chiril de Schitopolis scria aceste cuvinte întrucât se temea de amenințarea înfricoșătoare a Stăpânului: Slugă vicleană și leneșă, trebuia să dai argintul meu la cămătari! Cu alte cuvinte, nu dorea să îngroape talantul primit (cf. Matei  25, 26-27).

Cuviosul Sava avea ca obârșie țara capadocienilor, satul Moutalasca, care aparținea de Mitropolia Cezareei. Locul lui de obârșie era necunoscut până atunci, dar prin cel odrăslit acolo avea să fie cunoscut în toată lumea. Părinții lui erau creștini de neam bun, Ioan și Sofia. S-a născut probabil în anul 439. Tatăl său a plecat, fiind chemat la oaste, în Alexandria, în Regimentul Isaurienilor, iar Sava a rămas cu toată averea părintească la un unchi din partea mamei, Hermias, care avea o soție foarte rea.

Din pricina răutății întâlnite, copilul a plecat la un alt unchi din partea tatălui, la câteva stadii depărtare. Disprețuind cele ale vieții pământești, s-a dus într-o mănăstire numită a flavienilor, care se afla la vreo 20 de stadii depărtare de localitatea sa natală. Acolo a învățat asprimea vieții monahale, rugându-se mult și, pe zi ce trecea, devenea un luptător tot mai râvnitor. Rudeniile lui au venit de mai multe ori, încercând să-l scoată din mănăstire, punând ochii pe averea părintească pe care Sava o avea, însă el înțelesese că mai degrabă ar fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât să se dedea zarvei lumești.

Pe când lucra în grădina mănăstirii, înainte de ora mesei, a văzut un măr copt și foarte frumos și, deși l-a cules din pom, și-a stăpânit pornirea, spunând: Frumos era la vedere și bun la gust rodul care m-a omorât (Facere 3, 6). După ce a biruit pofta, printr-un gând mai bun, strivind mărul, a zdrobit împreună cu el și pofta, rugându-se să nu mai mănânce mere până la moarte.

Deși în mănăstire mai erau vreo 60 de monahi, i-a întrecut prin smerita cugetare, osteneală și nevoințele mona­hicești. A călătorit către Ierusalim, dorind să se liniștească în pustia dimprejurul lui. L-a rugat pe stareț să-i dea binecuvântare şi, întrucât a re­fuzat, i s-a descoperit aceluia prin dum­nezeiască vedere: Dă-i drumul lui Sava să-Mi slujească în pustie. Atunci sta­rețul l-a chemat și i-a spus: O dumnezeiască vedenie mi-a poruncit. Așadar, pleacă în pace, fără să știe nimeni din obște și Domnul să fie cu tine.

Când avea 18 ani, a ajuns la Ierusalim. Acolo l-a vizitat pe Cuviosul Eftimie și l-a rugat cu lacrimi să-l numere dimpreună cu monahii lui. Marele sihastru însă i-a spus: Fiule, nu socotesc, fiind tânăr, să locuiești în Lavră, pentru că nici Lavra nu are folos să aibă un tânăr în ea, nici tânărul să petreacă în mijlocul pustnicilor. Du-te la Teoctist și te vei folosi mult. Așa a ajuns la mănăstirea Cuviosului Teoctist, unde s-a lăsat pe sine în seama lui Dumnezeu. Călătorind la Alexandria, a fost recunoscut de mama sa, Sofia, și de Ioan, tatăl său, care-și schimbase numele în Conon și conducea Regimentul Isaurienilor. După rugămintea lor de a intra în oaste, a spus: Eu m-am făcut ostaș al lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, și nu pot să lepăd oastea Lui, iar pe cei care încearcă să mă îndepărteze de ea nu primesc să-i numesc părinți...

Nici galbenii oferiți de părinți nu i-a primit, în afară de trei monede, ca să nu-i întristeze peste măsură. Când Sava a împlinit 10 ani de petrecere în chinovie, Fericitul Teoctist s-a săvârșit din viață, la 3 septembrie 466. Eftimie a îngropat trupul și l-a rânduit ca urmaș pe un anume Marinus, un bărbat minunat.

La vârsta de 30 de ani, după ce îi întrecuse pe toți cu postul și cu privegherea, Sava l-a rugat pe Avva Longhin să-i îngăduie să se liniștească într-o peșteră nu prea departe de chinovie, îngăduindu-i ca acolo să petreacă cinci zile pe săptămână.

Marele Eftimie l-a luat împreună cu sine pe Sava și pe Fericitul Dometian în pustiul Ruva, după ce primise înștiințare de sus, numindu-l pe el copil bătrân.

Călătorind prin pustie, în locuri fără apă, într-o zi cu arșiță mare, Fericitul Sa­va a fost cuprins de o sete atât de chi­nuitoare, încât a căzut, nemaiputând să umble. Bătrânul, făcân­du-i-se milă, s-a depărtat de el și a căzut cu fa­ța la pământ, rugându-se: Doamne, Dumnezeule, dă apă în pământ înse­to­­șat, ca să mângâi pe tânăr în setea lui.

După moartea lui Eftimie, s-a retras în pustia de la răsărit, unde strălucea atunci Sfântul Gherasim și semănase semințele evlaviei în pustia de la Iordan.

Sava s-a întâlnit cu patru saracini, care, de foame, erau aproape morți. Făcându-i-se milă de ei, şi-a golit de­saga înaintea lor, nimic având altceva decât rădăcini de melagrie și măduvă de trestie. Barbarii, după ce au mâncat și s-au săturat, au iscodit să vadă în ce peșteră din Ruva locuiește cuviosul și au plecat, iar după câteva zile i-au adus pâini, brânză și finice. Uimit de recunoștința păgânilor, a spus cu lacrimi: Vai de sufletul meu! Câtă râvnă au arătat barbarii ca să răsplătească o slujire neînsemnată! Ce vom face noi, care ne desfătăm zi de zi de atâtea haruri dumnezeiești și daruri ale lui Dumnezeu? Ne trecem viața prin nepurtare de grijă, fără să ne silim a-I mulțumi lui Dumnezeu.

Au năvălit de multe ori saracinii, dar nu s-au înfricoșat când au văzut primejdia, rugându-se stăruitor să fie izbăviți de uneltirea barbarilor ucigași. Au văzut cum dintr-odată s-a deschis pământul și l-a înghițit pe barbarul care voia să-i supere. Ceilalți, văzând minunea, au fost cuprinși de groază.

După ce a petrecut în acele pustie­tăți, Sava a mers într-un munte înalt. Rugându-se lui Dumnezeu, i s-a înfă­țișat un înger cu chip de fulger care i-a spus: Dacă vrei cu adevărat ca aceas­tă pustie să fie locuită, atunci stai aici și suie-te pe latura de miazăzi a văii, de unde vei vedea o peșteră singuratică. Locuiește în ea, iar cel ce dă dobitoacelor hrană și puilor de corbi care-L cheamă pe El îți va purta de grijă (Psalmul 146, 9).

Când s-a suit în acea peșteră, Sava avea 40 de ani. În valea aceea a petrecut cinci ani singur, grăind numai cu Dumnezeu. S-a luptat mult, iar abia în al 45-lea an al vieții i s-a încredințat de Dumnezeu purtarea de grijă a ucenicilor. În scurt timp, soborul din preajma lui a crescut, prima dată până la numărul celor 70 de apostoli. Au început să zidească lavra cu ajutorul Duhului, care-i povățuia. Au construit o biserică, iar când primeau pe cineva care era preot, îl rugau să săvârșească Liturghia. El nu primea să fie hirotonit.

S-a învrednicit, prin minune dumnezeiască, și de apă în mijlocul pustiului. Izvorul Sfântului Sava curge și astăzi, aducând mângâiere, atunci și acum, monahilor. Autorul scrierii ne spune că apa nici iarna nu prisosește, nici vara nu scade, chiar dacă mai toți își iau apa din acel loc.

Cuviosul Sava s-a învrednicit de mari daruri. A văzut un stâlp de foc sprijinit pe pământ, al cărui capăt ajungea până la cer.

Pentru că obștea sporise, a construit multe chilii de o parte și de alta, încât tot mai mulți doreau să se retragă departe de tulburarea lumii. Unii veneau către el pentru sfat sau rugăciune, alții îi aduceau daruri pe care le folosea întru înălțarea mănăstirii sale și pentru ceea ce socotea că este bineplăcut lui Dumnezeu. A avut și multe mâhniri, dintre care amintim răzmerița unor monahi care l-au grăit de rău. Arhiepiscopul Ierusalimului, auzind cuvintele tulburătoare, i-a întrebat: Voi l-ați primit pe el în acel loc, sau el pe voi? El ne-a primit, dar nu ne poate chivernisi acum că ne-am înmulțit. Dacă el v-a adunat în acel loc, după cum spuneți, și mai mult decât atât va putea să chivernisească și locul și pe voi, pe care v-a adunat împreună, pentru că Dumnezeu, Care a lucrat împreună cu el, cu atât mai mult va lucra și la chivernisirea acestora. Au trimis atunci după Cuviosul Sava și l-a hirotonit preot înaintea ochilor pârâșilor săi, spunându-le: Pe acesta l-a ales Dumnezeu din cer, și nu vreun om.

Un isihast și episcop, cu numele Ioan, mărturisea că părintele Sava avea multă râvnă să urmeze viețuirea marelui Eftimie, care, cu mult înainte de Postul Mare, se adâncea în pustiu ca să petreacă acolo timpul ascetic. Sava a schimbat acest obicei. Pleca după praznicul Sfântului Antonie și al Sfântului Cuvios Eftimie și petrecea în pus­tie, ferindu-se de întâlnirea cu oamenii, până la praznicul Stâlpărilor, la sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului.

Multe încercări a întâlnit în pustie din pricina ispitirilor diavolului! Odată, aflându-se în pustie, pe când se ruga, a venit un leu să-l adulmece pe Agapit, monahul. Leul a fost izgonit de rugăciunea bătrânului ca de un bici...

După ce tatăl lui Sava a murit în Alexandria, mama lui, Sofia, deși îna­intată în zile, a vândut totul și a venit la Ierusalim, aducând cu ea aur din destul. Fericitul, după ce a primit-o și a îndemânat-o să se lepede de cele ale lumii, la trecerea ei la Domnul a îngropat-o într-un mormânt cuvios, iar averea a dăruit-o în lavră. Din aceasta a construit casa de oaspeți din Ierihon, împreună cu grădinile, îngrijindu-se să aibă și apă, iar în lavră a construit casa de oaspeți pentru trebuințele părinților și alte multe lucrări care erau de folos.

Părintele Sava nu primea în obștea povățuită de el pe nimeni căruia nu-i crescuse încă barba, din pricina smintelilor celui viclean. Iar dacă primea un tânăr fără barbă, îl trimitea la Avva Teodosie, care locuia la depărtare de 35 de stadii, unde se întemeiase o chinovie vestită.

Înainte de a-și încheia viața, Arhiepiscopul Saustie le-a încredințat lui Sava și prietenului său, Teodosie, rangul de arhimandrit, fiind deosebit de cinstită această înaintare în slujire.

Sava a mărit în anii aceia, cu ajutorul lui Dumnezeu, lavra, iar obștea sporea. Construise o altă mănăstire, la Castelion, conducând celelalte lavre și pe pustnici, până și pe pârâșii săi. Unii dintre ei, sfătuiți de cel viclean, făceau adunări împotriva lui. În fața acestor atitudini, Sava s-a retras în pustiu și a rămas pentru puțină vreme într-o peșteră, unde obișnuia să se adăpostească un leu foarte mare. Când leul a venit, l-a apucat cu gura de haina zdrențuroasă și dorea să-l scoată din peșteră. Peștera e încăpătoare și ne poate primi cu ușurință pe amândoi, pentru că unul este și Făcătorul amândurora. Dacă vrei, rămâi aici, dacă nu pleacă, pentru că eu am fost făcut de mâna lui Dumnezeu și cu Chipul Lui am fost cinstit. Așa leul a plecat din peșteră.

Avva a ajuns și în Pustiul Gadarenilor, făcând și acolo nenumărate minuni. Când patriarhul a venit în lavră și a găsit pe cei care erau împotriva cuviosului, a plâns pentru vătămarea și tulburarea făcută și s-a mirat de răutatea care-i atrage după ea pe cei înșelați.

Aceștia au împrăștiat și zvonuri neadevărate, spunând că starețul lor, pustnicind în pustia din jurul Mării Moarte, a fost mâncat de lei și doreau un alt egumen. La ziua înnoirii Bisericii, Sava a mers în Sfânta Cetate împreună cu niște frați. Patriarhul, văzându-l, s-a bucurat și i-a cerut să se întoarcă în lavra lui. Atunci, patriarhul a scris o scrisoare împotriva celor care se ridicaseră împotriva lui, spunându-le: „Eu l-am îndemnat să se întoarcă, să nu-și părăsească ob­ștea pe care a zidit-o cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, pri­miți-l și supu­neți-vă lui întru toate!”. După ce Sava a luat scrisorile patriarhului, a mers în lavră, unde era mare tulburare.

Multe alte mănăstiri cu monahi râvnitori, dar și cu unii împietriți la inimă, avea să cunoască Sava în vremea viețuirii sale. De aceea, el a și rămas unul dintre marii povățuitori ai călugărilor din toate vremurile.

Cuviosul Sava a fost chemat și la curtea împărătească. Când au ajuns monahii în Palatul imperial, cei care păzeau ușile i-au primit, dar pe Sava, marele luminător al pustiei, l-au îmbrâncit ca pe un oarecare, fiind neînsemnat la înfățișare, și nu i-au îngăduit să pătrundă în interior, din pricina îmbrăcămintei smerite.

Împăratul Anastasie i-a primit cu bunăvoință pe părinți și se uita după Sava. Ieșind și căutându-l, l-au găsit stând într-un colț, spunând psalmii lui David. Atunci l-au dus înaintea împăratului.

Când trecea pragul, împăratul a văzut un chip de înger care mergea îna­intea lui. L-a primit cu cinstea cuvenită și a poruncit tuturor să se așeze pentru discuții. În timpul acestora, egumenii au cerut pământuri sau anumite privilegii, dar împăratul a zis către Sava: De vreme ce vrei să nu ceri nimic, pentru ce ai răbdat asemenea chin al călătoriei? Am venit aici mai întâi să mă închin și să vă rog pentru sfânta cetate a Ierusalimului, ca să încununați cu pace sfintele biserici, iar slujitorii sfințiți să rămână netulburați în ele. Atunci împăratul i-a dat 1.000 de monede, zicând: Ia-le și roagă-te pentru noi, întrucât am auzit că ai multe mănăstiri în pustie.

A iernat acolo, le-a dat drumul celorlalți egumeni să meargă în Palestina, iar lui i-a îngăduit să intre fără vreo împiedicare în Palatul împărătesc. În discuţiile cu bazileul s-a arătat apărător al dreptei credințe, căci împăratul, pricepând înțelep­ciunea duhovnicească a bătrânului, a spus: Cu adevărat bine s-a spus de dum­nezeiasca Scriptură: cel ce călă­-to­rește cu simplitate călătorește cu încredere. Sava s-a întâlnit și cu marii aristocrați ai Curții, rugându-i să apere credința Împăratului adevărat.

A construit în satul natal, din casa părintească, o biserică a Sfinților Cosma și Damian.

Mult s-a ostenit ca Biserica să rămână în pace. Sava a trăit fapte minunate, ca în Scriptura altor vremi. După ce Arhiepiscopul Ilie a fost exilat, cerul s-a închis. Nu a mai plouat pe pământ cinci ani și s-au adăugat lăcuste multe care au nimicit toată fața pământului, s-a făcut foamete mare și mureau mulți, iar ierusalimitenii spuneau că acelea au venit din pricina păcatului săvârșit asupra Arhiepiscopului Ilie. După încercare, Dumnezeu a trimis ploaie pe pământ, așa cum trimisese altădată în vremea lui Ilie prorocul.

Minunatele fapte ale Cuviosului Sava au continuat cu ajungerea lui la curtea împăratului Iustinian. A cerut ajutor pentru Biserica Ierusalimului și toate cele ale lui Sava au fost împlinite fără zăbavă. Bisericile care fuseseră arse aveau să fie refăcute. S-a străduit mult marele nevoitor ca Sfânta Biserică a Ierusalimului să nu fie încercată mai mult decât se îngăduia.

Întors în Palestina, și-a continuat râvna cunoscută de toți. După ce și-a împlinit slujirea pentru creștini, s-a întors la Ierusalim și a fost primit cu bucurie. Venind în Marea Lavră, a căzut bolnav. Deși a fost îngrijit de Episcopul Petru cu propriile sale mâini, Sfântul Cuvios Sava a primit descoperire că se va muta către Domnul. La începutul lunii decembrie, în anul 524, i-a chemat pe părinții lavrei și le-a poruncit să păzească predaniile date mănăstirilor, lăsate acestora și în scris de el.

 Doamne, în mâinile Tale îmi încre­dințez duhul meu, a spus, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, și a trecut către Domnul sâmbătă noaptea, când se lumina de ziua duminicii, 5 decembrie 524.

 

Ziarul Lumina