(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 25

Atunci cand ucizi trup din trupul tău...

Pr. Narcis Stupcanu
Tags: avort; pacat; nastere de prunci; familie; criza de sarcina;
 

Decizia recentă a Curții Supreme a SUA privind avortul a amplificat în media discuțiile despre problematica avortului. Sigur, poate că veți zice că acest aspect ține de decizia femeii și nu ar trebui discutată de bărbați. Tocmai de aceea țin să precizez de la început că în această problematică intră în egală măsură și bărbatul cu care s-a conceput copilul, chiar dacă drama fizică este exclusiv a mamei. Cert este că atunci când vorbim despre avort, vorbim despre o viață care se pierde.

Nu întotdeauna viața a fost apreciată la adevărata ei valoare ca dar al lui Dumnezeu, Cel care dă viața și o ia, într-o manieră pe care noi nu o putem înțelege de fiecare dată. Este un aspect care ne depășește. Dacă în vechime era foarte ușor să-ți pierzi viața sau să-ți fie luată, acum legile, gradul ridicat de civilizație și uneori chiar tehnica ne oferă o oarecare pro­tecție asupra viețuirii noastre. Însă, nu același lucru putem spune despre viața unui prunc aflat în pântecele mamei lui. În cele mai multe țări, pruncul nu are nici o apărare dacă mama sau tatăl decid că nu trebuie să trăiască. Tertulian considera încă din secolul al doilea că avortul „(...) (este - n.n.) ucidere a copilului, care este viu, chiar dacă este în stare embrionară”1. Și tot el precizează că „(...) și vechii astrologi socoteau nașterea omului începând cu zămislirea lui”2. Deci, observăm că încă de atunci era afirmat adevărul că pruncul este om din momentul conceperii lui. De aceea, în primele cărți creștine precum Didahia sau Epistola lui Barnaba se regăsește porunca: „Să nu ucizi copil în pântecele mamei”3.

Poate veți spune că argumentele patristice nu mai sunt de actualitate, dar dacă le veți cerceta, veți descoperi cât de multe aspecte știau Părinții fără să aibă acces la tehnica și rezultatele științei la care avem noi acces. Mai mult, felul în care tratează ei problemele ne arată cât de mult țin cont de sănătatea sufletească și trupească a omului.

În Sfânta Scriptură avem un episod deosebit de emoționant, care ne descoperă taina vieții și implicit taina viețuirii pruncului în lăuntrul maicii sale. Atunci când Fecioara Maria o vizitează pe Elisabeta, pruncul Ioan, care avea șase luni de la zămislire, a săltat în pântecele maicii sale. Tertulian descrie acest episod spunând că: „Tresaltă de bucurie Elisabeta fiindcă-l simțea pe Ioan înăuntru (Luca 1, 41-46); slăvește Maria pe Domnul, căci mișcase Hristos înăuntru. Mamele, la rândul lor, își recunosc pruncii și în schimb sunt recunoscute de ei, care trăiesc, care nu erau numai suflete, ci și cu viață, respirând”4.

Același scriitor bisericesc ne aduce în față și ceea ce îi spune Dumnezeu Profetului Ieremia: „Înainte de a te plăsmui în pântece, te-am cunoscut. Dacă Dumnezeu plăsmuiește în pântece, El imprimă și suflarea cea dintru început: Și a plăsmuit Dumnezeu pe om și a suflat în el suflarea vieții. Dar nu cunoscuse Dumnezeu pe om în pântece decât total format: și înainte de a ieși tu din pântece, te-am sanctificat. Și corpul este până aici mort? În nici un caz; căci Dumnezeu este al celor vii, nu al celor morți”.

„Cum a fost conceput omul ca ființă? I s-a insuflat oare în același timp și substanța corpului și cea a sufletului, sau una a precedat celeilalte? Răspundem că amândouă în același timp sunt concepute, formate și desăvârșite, precum sunt și date la iveală, și că nu intervine vreun moment în creație, în care să se impună o ordine de preferință. Gândește-te la cele dintâi după cele din urmă: dacă moartea nu determină altceva decât despărțirea sufletului de corp, contrariul morții, adică viața, nu se definește altfel decât ca unirea corpului și a sufletului; dacă despărțirea în același timp a ambelor substanțe se petrece prin moarte, la fel din unirea acelorași substanțe rezultă viața.

Mai mult, recunoașterea vieții de la zămislire, fiindcă tot de la zămislire afirmăm că există și suflet, având în vedere că viața începe odată cu sufletul.”5

Așadar, sunt mai multe argumente care ne ajută să înțelegem că embrionul este viu și este om adevărat. Are suflet și, deci, are dreptul lui la viață. Sfântul Grigorie de Nyssa este foarte practic în a explica acest lucru și ne spune că „dacă ai căuta o mărturie și mai limpede despre viața care e în embrionul viu al viitorului om, ai putea găsi și alte semne care deosebesc pe cel viu de cel mort. Ca să constați că oamenii sunt în viață, avem căldura, lucrarea și mișcarea, pe când răcirea și înțepenirea sunt dovezile morții. Iar embrionul de care am vorbit e un izvor de căldură și de putere, dovadă că e însuflețit.”6 Aceste mărturii ne conduc către concluzia că tatăl sau mama nu au dreptul de a opri viața unui alt om și că decizia avortului nu e decizia femeii asupra propriului corp, ci asupra unei alte ființe umane, iar crima pe care o face este o crimă împotriva trupului din trupul ei și asupra sângelui din sângele ei, după cum și bărbatul care consimte la avort se face în egală măsură vinovat, pentru că este și trup din trupul lui și sânge din sângele lui.

Sigur, sunt mulți care afirmă că Biserica interzice avortul, că preoții condamnă femeile care avortează, că nu le pasă de drama prin care trece o femeie care naște un copil nedorit ș.a.m.d. Acestora le răspund că, în realitate, Biserica nu interzice nimic, preoții nu condamnă pe nimeni. Însuși Mântuitorul afirmă că nu a venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși (Marcu 2, 17), or sub acest dicton, Biserica a alinat întotdeauna sufletele mamelor și taților care, din diverse motive, au căzut în acest păcat. Sfântul Vasile cel Mare în canoanele sale spunea că „femeia care-și omoară în chip voluntar fătul se face vinovată de pedeapsa uciderii. (...) Totuși pocăința acestor femei nu trebuie prelungită până la moarte, ci ele pot fi primite (din nou în comuniune - n.tr.) după un răstimp de 10 ani. Vindecarea lor să nu se hotărască după timp, ci după felul în care ele se pocăiesc”7. Deci, observăm că Taina Spovedaniei și canonul aferent au ușurat din cele mai vechi timpuri conștiința mamelor care, deși au fost iertate, își aduc aminte și la vârstele înaintate de acest păcat. Poate că uită altele, dar acestea nu se pot uita niciodată. Or, nimeni, nici Statul, nici familia, nici societatea nu se îngrijesc mai mult de aceste suflete decât o face Biserica prin preoții ei. La fel cum, în aceeași purtare de grijă față de sufletele membrilor săi, Biserica avertizează din timp femeile pentru a se feri de acest păcat și nu numai atât, ci, creează și un mediu în care să nu se ajungă la această dramă. Dacă peste tot se vorbește despre relațiile trupești ca fiind ceva banal, o nevoie fiziologică, ei bine, învățătura Bisericii Ortodoxe, tocmai pentru a preveni această dramă a copiilor nedoriți, îndeamnă tinerii să se căsătorească, să nu aibă relații trupești înainte de căsătorie și să-și stăpânească dorințele și poftele până când se creează mediul în care un copil este o binecuvântare și nu un blestem.

În concluzie, fie că este legal sau nu, avortul aduce în special asupra mamei un chin cumplit, care nu se poate alina decât prin Taina Spovedaniei. Feriți-vă de acest păcat și veți avea o viață mult mai fericită!

 

NOTE

Tertulian, Despre suflet, XXV, 5, în PSB, vol. 3, p. 295.

Tertulian, Despre suflet, XXV, 9, în PSB, vol. 3, p. 296.

Barnaba, Epistola, Cap. XIX, 5, în PSB, vol. 1, p. 162; Învățătură a celor doisprezece Apostoli, Cap. II, 1, în PSB, vol. 1, p. 27.

Tertulian, Despre suflet, XXVI, 4-5, XXVII, 1-3, în PSB, vol. 3, pp. 296-297.

Ibidem.

Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, cap. XXIX, în PSB, vol. 30, p. 79.

Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epist. 188, III, în PSB, vol. 12, p. 376.

04-08-2022
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu