Masacrul de la Fântâna Albă

Masacrul de la Fântâna Albă (regiunea Cernăuţi, Ucraina), supranumit şi Katyn-ul românesc, este unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria românilor. Măcelul a fost declanşat în momentul în care în jur de 3000 de români au încercat să treacă graniţa sovieto-română trasată ca urmare a ultimatumului din iunie 1940 prin care România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu de peste 3 milioane de locuitori. Cu prilejul Zilei Naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, la monumentele comemorative din pădurea Varniţa, locul măcelului, a fost oficiată o slujbă de pomenire a românilor ucişi, acum 71 de ani, de trupele sovietice. Slujba a fost oficiată de Arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu un grup de clerici. Cei prezenţi au depus coroane de flori şi s-au rugat pentru odihna sufletelor celor în jur de 3000 de români ucişi la 1 aprilie, în Duminica Paştelui anului 1941.

Istoricul evenimentelor: În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de oameni, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost surprinse de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie, mulţi dintre românii aflaţi în teritoriul ocupat au încercat să se reunească cu familiile, trecând graniţa în România în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal.

            Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: au întărit patrularea graniţelor şi au făcut liste cu familiile care aveau rude în România pentru a le declara trădătoare de ţară şi pentru a le trimite la muncă forţată. Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau bănuite că ar avea intenţia să fugă în România.

            La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea pe la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea în Siberia a tuturor rudelor celor 105 persoane.

            A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, care au reuşit să treacă. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, şi în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost însă atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Nu au reuşit să treacă decât 57 de persoane, ceilalţi fiind ucişi (cei mai mulţi) sau arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii contra-revoluționare, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte şi 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

            La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar permite trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), au format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

            După masacru, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, chiar dacă unii erau încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.    Cei arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) au fost torturaţi şi apoi duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

            O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari supravieţuitori, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, acum profesor de liceu pensionar), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004 la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă la 1 aprilie 1941 drept un „masacru”, un „genocid” şi un „măcel”. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75 000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ sovietic din 1959. (sursa: revista Viaţa Cultelor, aprilie 2013)