Sfânta Scriptură într-o lume secularizată

SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎNTR-O LUME SECULARIZATĂ: EFICIENTĂ SAU INEFICIENTĂ?

Cauzele nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în lumea modernă

Prin cuvânt Dumnezeu a creat Universul în toată măreţia şi frumuseţea sa. Prin cuvântul lui Dumnezeu profeţii au menţinut trează credinţa şi au călăuzit omenirea la adevăr, dreptate, schimbând adesea, din temelii structurile ei... În acest context, se ridică, în mod firesc, câteva întrebări care îi vizează nu numai pe simpli creştini, ci şi întreaga lume eclesială, teologică, indiferent de confesiune sau modul de exprimare a credinţei. Unde se arată astăzi puterea cuvântului? Cum se face că aceeaşi armă care în trecut a săvârşit atâtea biruinţe, astăzi are o înrâurire atât de anemică pentru cugetele oamenilor timpului nostru?... Să ne referim la câteva din cauzele nerodirii cuvântului în lumea modernă, în care trăim, secularizată, desfigurată în chipul ei moral de cele mai abominabile patimi, adesea ridicate la rang de cult, ca în Corintul vremii pauline, încercându-se astăzi, culmea, nu o dată, a li se găsi chiar o justificare teologică.

 a) Lipsa interesului faţă de cuvânt şi abordarea acestuia cu necredinţă

(...) Nenorocirea timpului nostru este că oamenii arată interes pentru orice: pentru afaceri, pentru distracţii, pentru sport, pentru schimbările din viaţa politică, pentru o afirmare rapidă în ierarhia socială etc. Iar Legea Domnului sau cuvântul Său nu mai este în gândirea şi preocupările lor sau ale noastre. Vestea cea bună adusă de Fiul lui Dumnezeu, de care este plină Scriptura, nu mai interesează decât pe foarte puţini. Ce să facă omul ca să se îmbogăţească în Dumnezeu sau să intre în împărăţia Sa, nu mai intră în preocupările moderne. Cuvântul rostit este puţin ascultat şi cu atât mai puţin căutat. În foarte multe case Sf. Scriptură este doar una din cărţile înşirate între altele multe sau puţine, lăsate în ceaţa uitării. Şi – atunci, cum să răscolească cugetul omului modern şi să întoarcă inima lui spre Creatorul său?

Sf. Ap. Pavel declara romanilor că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor care cred (Rom. 1, 16), şi aceasta deoarece cuvântul lui Dumnezeu lucrează (evnergei/tai) în voi, cei ce credeţi (evn u`mi/n toi/j pisteu,ousin) (I Tes. 2,13). Rezultă din aceste texte, în mod limpede, că cuvântul lucrează doar acolo şi în acela care îl primeşte cu credinţă, înţelegând prin ea puterea lui Dumnezeu care lucrează prin el, şi nu acolo unde este primit doar ca unul pur omenesc. Pasajul din I Petru. 1, 22 - 23 ne face să înţelegem că, în perioada apostolică puterea mântuitoare a cuvântului, ca şi cea a tainelor, era considerată a fi contingentă cu credinţa şi căinţa: Curăţiţi-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi... fiind născuţi ă doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu Celui viu şi care rămâne în veac. Astfel, creştinii se alipesc lui Hristos printr-o continuă reînnoire a făgăduinţei date la Botez.

 b) Citirea şi ascultarea cuvântului în afara comuniunii Duhului şi a rugăciunii

Raţiunea omenească singură nu este suficientă în pătrunderea Scripturii şi înţelegerea lui Dumnezeu ca subiect al Cuvântului ei, ci este nevoie de o înţelegere metamorfozată de Sfânta Scriptură într-o lume secularizată energiile Duhului, care depăşeşte puterile raţiunii omeneşti. Cu cât dobândim prin rugăciune aceste energii, cu atât mai mult se dezvoltă ceea ce este creat. O lectură în stare de rugăciune, sub asistenţa Duhului, insuflată astfel de Duhul Sfânt este o lectură în care limitele simplei creaturi sunt depăşite: mintea omenească devine capabilă de noi înţelegeri, reflecţii, interpretări şi concepţii, fiind ridicată în transcendenţa lui Dumnezeu care ne dă o astfel de înţelegere.

Sf. Ap. Pavel este foarte tranşant în privinţa interpretării Scripturii, avertizând pe cel ce doreşte să se angajeze într-o astfel de lucrare „că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (2 P.1,20). Motivul atenţionării este simplu: „Pentru că niciodată proorocirea nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 P.1,21)... Numai cine uneşte cercetarea Scripturilor cu strădania sa, pe drumul îndumnezeirii sale, se află pe această cale şi poate „să coboare în adâncul explicării Scripturii”. „Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului - afirma Sf. Maxim Mărturisitorul -, se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cunoştinţa cuvintelor dumnezeieşti”.

Aşadar, numai cu metode ştiinţifice, sensul ultim al Scripturii nu poate fi pătruns. Doar rugăciunea deschide inima noastră înţelegătoare luminii Duhului Sfânt, care ne ajută să ne ridicăm la nivelul celui ce a scris, înţelegând ceea ce a scris în stare de insuflare. Aceasta este lectura insuflată. Numai mintea unită cu inima în rugăciune percepe în mod global în Cuvântul lui Dumnezeu sensul şi puterea acestuia. Tocmai acesta este şi motivul pentru care la Sf. Liturghie s-a înserat o extraordinară rugăciune, pe care preotul o rosteşte în taină, înainte de citirea Sf. Evanghelii şi în care el se roagă pentru sine şi pentru credincioşi astfel: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeul nostru...”.

Accentul în această rugăciune cade pe cererea de luminare a minţii şi de deschidere a gândului spre înţelegerea sensului Cuvântului Evangheliei, care urmează a fi rostit şi în care este prezent Iisus Hristos. Nu se poate realiza înţelegerea şi unirea cu El prin cuvânt, decât după o transformare a minţii, a gândului şi a inimii şi care se produce în rugăciune, cu invocarea Duhului. Deci, este nevoie pentru unirea cu El, de un gând deschis, pentru înţelegere şi de inimă luminată de Duhul, pentru primire. Faptul acesta devine evident în evenimentul Schimbării la faţă a Mântuitorului, pe muntele Taborului, când a fost nevoie ca ochii şi minţile Apostolilor să fie ele însele transformate de lumina divină, venită tocmai în momentul în care Hristos se ruga (Lc. 9,29). Dacă creştinul nu se transformă citind, rostind sau ascultând Cuvântul Scripturii, el nu primeşte decât doar câteva simple noţiuni sau cunoştinţe naturale, rămânându-i astfel exterior Cuvântul. Este nevoie, prin urmare, de Duhul Sfânt pentru a înţelege şi citi Scriptura; este nevoie să fim modelaţi de Duhul pentru a ne împărtăşi de Hristos, prin Cuvânt, împărtăşire care se realizează în mod cu totul special în comunitatea liturgică.

 c) Separarea cuvântului lui Dumnezeu de experienţa euharistic - liturgică

Liturghia este pentru credinciosul ortodox cadrul în care Hristos rămâne mereu în mijlocul celor ce mărturisesc învierea Lui. Prin intermediul ei, viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos, prinsă în paginile Sfintei Scripturi este actualizată, liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii. În nici un alt act al Bisericii, în nici o altă formă de manifestare a ei nu este actualizat Hristos şi învăţătura Sa în măsura în care acest lucru se petrece în liturghie şi în Sfintele Taine. Ea reprezintă intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos în lume şi este un document despre felul în care a fost primită şi trăită această intervenţie de către comunitatea creştină.

În Liturghia cuvântului se transmite Scriptura aşa cum a fost ea înţeleasă şi trăită în istorie de către creştini şi se interpretează, făcându-se actuală pentru noi, iar în liturghia euharistică, creştinii trăiesc momentul Rusaliilor, al invocării Duhului Sfânt, urmând să se unească în mod deplin cu Hristos cel euharistic. Biblia nu poate fi, aşadar, separată de Liturghie pentru că Liturghia însăşi este concepută cu ajutorul Scripturii. Ceea ce nu este biblic, la modul textual, în Liturghie, este, în general, fie o parafrază a textului biblic, fie un comentariu care utilizează la rândul său însăşi cuvintele Sfintei Scripturi. Spre deosebire de ermineutica modernă, în liturghie accentul nu cade pe textul sacru şi transmiterea lui, ci pe evenimentul şi mesajul pe care îl transmite şi care este aprofundat, actualizat şi trăit în comunitatea liturgică. În Hristos, comunitatea liturgică contemporană este o continuare a aceleia căreia Iisus i-a adresat cuvântul Său dătător de viaţă şi prin intermediul Duhului Sfânt ea descoperă sensul Scripturii, care a însufleţit pe creştini de-a lungul istoriei. Odată descoperit acest sens, el este interpretat la nivelul actual al vieţii şi devine normativ pentru comunitatea liturgică contemporană. În acest sens, ruptă de viaţa liturgică şi spirituală a Bisericii, Scriptura nu reprezintă cuvântul viu, ci doar un text de studiu, pentru o cunoaştere intelectuală, lucru care este departe de a satisface scopul pentru care ea a fost consemnată în scris, păstrată şi transmisă de către Biserică.

Ermineutica contemporană ortodoxă nu poate interpreta Scriptura decât în legătură cu Euharistia şi cu experienţa euharistică a comunităţii, pentru că numai aici a fost ea citită şi interpretată de la început. Fără să nege istoria şi transmiterea adevărului prin mijloacele culturale ale epocii, Părinţii Bisericii au interpretat istoria în lumina euharistică şi în această experienţă ea primeşte noi dimensiuni.

În cadrul liturghiei euharistice, Hristos se consumă, după cum se exprimă Fer. Ieronim, în două forme: „Noi mâncăm şi bem trupul şi sângele Său în dumnezeiasca euharistie, dar şi în lectura Scripturilor”. Din acest motiv, Scriptura trebuie să fie privită prin prisma lui Hristos euharisticul, oferindu-se şi ea spre hrană creştinilor, ca şi El. În acest sens, „dacă pentru trupul şi sângele Mântuitorului - spunea Origen - manifestăm o grijă deosebită ca nu cumva vreo fărâmitură să cadă pe jos şi să o pierdem, atunci aceeaşi grijă datorăm şi faţă de cuvintele lui Hristos din Scriptură, pentru că păcatul este acelaşi în cazul pierderii”.

(...) Liturghia cuvântului se împlineşte, astfel, în şi prin Liturghia euharistică, Taină a tainelor, care transformă cuvântul dintr-un simplu mesaj despre Iisus într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască.

 d) Neimplicarea existenţial-ontologică a destinului uman în realitatea cuvântului dumnezeiesc.

Marea ispită a lumii contemporane vizavi de Cuvântul lui Dumnezeu este aceea că faptele, întâmplările relatate de Biblie, cuvântul pe care îl conţine sunt considerate ca aparţinând trecutului milenar şi că nu ne mai privesc pe noi.

Numai că toate acestea trebuie înţelese ca fiind „chemările de acum”40, adresate de către Dumnezeu, nouă. Orice pasaj din Biblie şi în special din Evanghelie, trebuie privit şi înţeles ca fiind mesajul adresat de Dumnezeu nouă, acum, când ne caută să ne vorbească, să intre în casa noastră, să ne mântuiască. A citi, a rosti sau asculta cuvântul fără această credinţă, însemnează a rămâne exteriori cuvântului şi puterii sale.

(...) Lumea de azi are o singură alternativă în a îndepărta sabia mâniei lui Dumnezeu de deasupra ei: să primească, să asculte, să trăiască şi să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu ca o chemare mereu actuală, adresată ei şi nouă personal. „Tu eşti acela!” este un avertisment. „Eu sunt acela!” este mărturisirea şi exprimarea salvării; Eu sunt Betleemul care nu are loc pentru adăpostirea lui Iisus; Eu sunt Petru care mă leapăd de Domnul la cea mai mică încercare; Eu sunt Iuda care îl vând pentru interese materiale, Eu sunt Saul care îl prigonesc pe Iisus cu păcatele mele… şi nu: Tu eşti acela! (fragment extras din studiul cu acelaşi titlu susţinut de Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană la un simpozion despre Sfânta Scriptură în context contemporan)