Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 213

Pâine și firimituri - Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei)

Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna
Tags: Sfanta Scriptura; Iisus Hristos; minuni; vindecare;
 

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28

În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.

Fragmentul evanghelic din această duminică a­duce în prim plan un dialog cel puțin neobișnuit. O femeie străină cere cu o insis­tență ieșită din comun ajutorul Dumnezeirii. La prima vedere putem vedea doar efectele aplicării unei mentalități izvorâte din înțelegerea strictă a Legii Vechi, care limitează accesul străinilor, al neevreilor, la cu­noaș­terea lui Dumnezeu, Cel Unul Adevărat. Dar putem vedea în desfă­șurarea concretă a evenimentului - înțeles ca dialog și ca minune - și o așezare a Mântuitorului într-o situație inedită, în care ne învață din nou, ca în Predica de pe munte, că Legea Veche se împlinește și se desăvârșește în cea Nouă, cea din urmă depășind-o prin putere și prin lucrare. Dar putem înțelege și că dialogul evanghelic din această duminică, prin modul în care se desfășoară și prin tensiunea pe care o întreține, nu face altceva decât să ne spună, folosindu-se de exemplul concret al contactului străinilor cu lucrarea lui Dumnezeu, că există granițe clare între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate împlini, cunoaște sau spune. Putem înțelege refuzul inițial al Mântuitorului doar ca o șansă acordată străinei din Canaan de a-și mărturisi mai clar credința, încrederea și fidelitatea, dincolo de un refuz inițial categoric. Un cititor modern simte un șoc atunci când citește în Evanghelie - cartea vieții și a vindecării - un refuz din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar poate nu este un refuz. Ci o lecție nouă. Rândurile de mai jos pleacă de la invitația de a vedea în refuzul inițial al Mântuitorului mai mult decât o aplicare ad literram a Legii Vechi, ci o lecție inedită de teologie.

Teologia, „pâinea cea de toate zilele”

Frumusețea rezumată a dialogului dintre femeia cananeeancă și Mântuitorul este concentrată în raportul fascinant între posibil și imposibil, între cunoaștere și ne­cunoaș­tere, între afirmativ și negativ. Din afirmația categorică: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” ar trebui să învățăm, dincolo de șocul inițial al refuzului, un adevăr teologic și gnoseologic: că există niveluri de viață și cunoaștere, care se împăr­tășesc omului în mod direct propor­țional, ți­nându-se cont de condiția exis­tențială și morală a fiecăruia. Putem să înțelegem la o lectură rapidă că străinii sunt câini, dar mai degrabă, la o lectură an­corată în realitatea propriilor noastre neputințe, aflăm că suntem cu toții câini, nu prin apar­tenența la un neam, la o etnie, ci prin condiția noastră exis­tențială, prin statutul nostru de ființe căzute, legate de pământ și de instinct, cu o cu­noaș­tere limitată și cu multe depen­dențe și patologii identificabile în viața biologică, psihică și în cea duhovnicească. Iar pâinea - care în viața și în teologia Bisericii este numele Domnului (Ioan 6, 35, 48), al vieții, „pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei 6, 11), al Euharistiei (1 Corinteni 10, 16) - nu este doar un drept pe care îl au cei egali în demnități, ci pentru noi, oamenii, este un dar, pe care îl putem primi în funcție de condiția noastră existențială și de nivelul nostru duhovnicesc. O exegeză spirituală a acestui fragment are în vedere sensul pâinii înțeleasă ca teologie. Teologia deplină - cunoaș­te­rea cea mai profundă, neintermediată, nelimitată și nesfârșită - nu ne este accesibilă. Aceasta nu reprezintă un fapt scandalos, ci o realitate firească în tradiția biblică, apostolică și în cea patristică, pe scurt, în teologia Bisericii Ortodoxe. În teologie cunoaștem adevărul revelat, exprimat în Sfânta Scriptură, în teologia patristică, în mărturisirile de credință ale Bisericii, dar există și un mai mult care nu ne este accesibil. Există multă necu­noaștere, în sensul de depășire a ceea ce se poate cunoaște. Ceea ce cunoaștem se numește teologie catafatică (sau afirmativă), iar ceea ce nu putem cu­noaște, decât prin depă­șirea prin experiență a ceea ce se cu­noaște obiectiv, se numește teologie apofatică (sau nega­tivă). 

Masa Stăpânilor

Ceea ce cunoaștem în teologie sunt firimiturile care cad de la masa comuniunii supra­cerești a Sfintei Treimi, a Ade­vă­raților noștri Stăpâni - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, comuniune la care sfinții, copiii, prin depă­șirea condiției păcătoase, au acces. Mărturisirea fascinantă a străinei din fragmentul evanghelic din această duminică: „Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” aduce în lumina acestei exegeze o nuanță deosebit de impresionantă. În fond, dă sens vieții noastre în Biserică și teologiei pe care noi o studiem și o trăim. Fără a anula diferen­ța dintre ceea ce se poate cu­noaște și ceea ce nu se poate cunoaște, dintre catafatic și apofatic, dintre posibil și imposibil, dintre masă și pământ, femeia cananeeancă mărturisește că, deși rămânem străini, adică în condiția noastră căzută, avem șansa de a cu­noaș­te și de a ne hrăni din Adevăr. Firimiturile la care avem acces în cunoaș­terea lui Dumnezeu din timpul acestei vieți reprezintă teologia așa cum o putem cunoaște și trăi acum și aici, o teologie care este pentru noi în egală măsură hrănitoare, mântuitoare și adevărată. Chiar ­dacă este puțin, chiar dacă sunt mici fragmente de cu­noaștere, firimituri din pâinea Adevărului, ele ne hrănesc cu aceeași intensitate și putere a „pâinii Vieții”, pentru că ele sunt pentru noi în mod deplin „pâinea Vieții”, așa cum poate fi ea împărtășită unor oameni care încă simt, trăiesc, gândesc și lucrează prea puțin ceresc și mult prea legat de ­pământ.

Gândire unitară vs gândire împrăștiată

Semantica firimiturilor (le putem înțelege ca bucăți din pâinea cerească a teologiei, care nu se schimbă din punct de vedere al naturii sau al conți­nutului prin faptul că devin firimituri, ci doar se lasă împăr­tășite, împrăștiate și căzute pe pământ, în mințile și inimile noastre, în forma în care pâinea cerească poate fi primită de către noi) este legată de modul neunitar (segregat, împrăștiat) în care noi gândim și cu­noaș­tem. Sfântul Maxim Mărturisitorul se exprimă în felul următor: „Cuvântul simplu și desă­vârșit al cunoș­tinței este îm­părțit în multe firimituri, potrivit cu starea duhovnicească a celor ce îl primesc” (Întrebări și nedumeriri, 168). Teologia unitară (în care toate se unesc într-o singură cunoaștere, pâinea care unește în ea toate firimiturile) este accesibilă numai celor desă­vârșiți, copiilor sfințe­niei, sau celor îndumnezeiți. Nouă, celor care suntem pe cale, ne rămâne urmarea teologiei ca hrană și cunoaș­tere, ce-i drept împrăștiată și împărțită în multe cuvinte și forme, în multe firimituri, dar nu mai puțin adevărate și nu mai puțin vindecătoare.

Teologia este vindecătoare 

Atunci când înțelegem viața din perspectiva relației dintre pâine și firimituri, dintre masa stăpânilor și statutul nostru teluric, vedem că oamenii pot acționa în mai multe moduri. Ei pot lua cu asalt masa cerului într-o revoluție a necredin­ței. Sau pot izola și absolutiza fiecare firimitură de Adevăr la care au acces, într-o revoluție a științei. Ceea ce ne învață Sfânta Evanghelie din această duminică este caracterul salvator și vindecător al teologiei la care noi avem acces, al asumării statutului de oameni care cunosc parțial Adevărul, sub forma firimiturilor, dar care se vindecă prin Acesta de nefirescul demoniac al lumii. Când femeia cananeeancă și-a declarat condiția de om căzut atent la lucrarea Revelației, credința ei a fost recunoscută, „O, femeie, mare este credința ta”, iar fiica ei s-a tămăduit pe loc de lucrarea posesivă și rău chinuitoare a diavolului.

Femeia și fiica sa sunt două lumi. Lumea teologiei așa cum o cunoaștem noi astăzi și lumeaDuminica așa-zis normală, dar, de fapt, secularizată, nonteologică. Dacă teologia (femeia cananeeancă) este corect ancorată la izvoarele cunoaș­terii adevărate - prin asumarea și primirea cu credință a firimiturilor ca dar al unei reali­tăți superioare - și dacă iubește cu iubire de mamă cealaltă lume (fiica), aceasta din urmă se va vindeca de domnia „stăpânitorului lumii acesteia” (Ioan 16, 11), se va îmbiserici. Dacă acceptăm, în mod corect, marele dar (aparent) mic al lui Dumnezeu oferit nouă, firimiturile cunoașterii celei adevărate, fără să limităm adevărul la ceea ce știm noi și să greșim prin aceasta, ca o absolutizare a firimiturii, și fără să refuzăm cunoașterea Adevărului doar pentru că nu putem exprima mai mult, atunci ne vindecăm în primul rând mintea și inima de modul lor de a fi străine față de Dumnezeu și de a gândi și simți împotriva lui Dumnezeu, în logica diavolului care îl separă și îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Și apoi, dezpătimind-o și eliberând-o, vindecăm și lumea, cu sufletul și cu toate iubirile ei.

Ziarul Lumina

11-02-2021
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Sfanta Scriptura, Iisus Hristos, Minuni, Vindecare,