Harul Duhului Sfânt

• Omul modern şi harul

Timpul dat omului pe pămînt, indiferent cînd vine apocalipsa, este pentru dobîndirea şi creşterea întru Duhul Sfînt. Cel mai simplu harul se dobîndeşte recunoscînd că nu poţi singur nimic fără Dumnezeu. În secunda în care gîndeşti că poţi tu singur ceva, harul (dacă-l aveai) pleacă şi în locul lui vine falsul har, înşelarea – o energie creată, zumzăitoare, o entropie ce se va repercuta grav la nivelurile subtile… Un fel de anti-har, care conferă asemănare cu izvorul ei – demonul, care în momentul morţii vine să-şi ceară „investiţia” în bietul înşelat.

Harul autentic, real, fiind ENERGIE NECREATĂ, se caracterizează prin: PACE, lipsă de orice dorinţă fizică (sufletul nu respinge trupul, ci este nepătimitor faţă de el), seninătate înţeleaptă, amplitudine empatică, trezvie cu blîndeţe, milă-şi-dreptate, nelumesc, linişte a simţurilor, cuprindere a sensurilor lumii şi al fiinţelor, pace a minţii, iertare, neţinere de minte a răului, îmbrăţişare a Vieţii, gustare a supracunoaşterii tăcute, conştiinţa demnităţii înnobilate, smerenia, iubire de oameni, unire cu Dumnezeu.

Harul fals, fiind ENERGIE CREATĂ, se caracterizează prin: aprindere sufletească, conştiinţă a trupului (aprindere trupească, generalizată sau localizată), acuitate acustică şi vizuală excesivă, senzorialitate fină, efervescență mentală, discurs interior puternic, centrat pe sine şi lipsit de libertate, imitînd procesele revelatorii, uneori discurs disjunct (dublu, în alte limbi, amalgamat), extracorporalitate silită dinafară (de către „forţe”, „voci”, aparenţa unui sine exterior, etc), zbor mental sau zbor în duh, intenţionalitate incandescentă, invocare de duhuri / energii (nu vorbire cu Dumnezeu), automatisme (scriere, inspiraţie artistică, hipnoză, mers somnambulic, pareză, hiperactivitate, extaz cerebral, extaz sinestetic) care anulează liberul arbitru, păreri „teologice” contradictorii faţă de Tradiţie sau nevalidate de ea, trufie spirituală, dorinţa de a face cuiva ceva fără a-i cere acordul (telepatie, fermecare, manipulare senzorială sau energetică – „vindecări”, „exorcizări”, atracţie).

Toate manifestările harului (energie necreată) poartă un singur nume: Creştinism. Este practicat de extrem de puţine persoane – cîte unul la un milion… -, şi se numesc Sfinţi. Restul de cîteva miliarde sunt eretici (creştini nebotezaţi ortodox) sau creştini începători, sau mai general şi mai corect, spus creştini nepracticanţi.

Toate manifestările harului fals (energie demonică) poartă un singur nume: Vrăjitorie. Este practicată inconştient inclusiv de creştini, precum şi de marea majoritate a spiritualiştilor (yoga, Meditaţie Transcedentală, zen, reyki, Vipassana, pietism romano-catolic, sufism, kabala, buddhism, tao, etc). Totuşi extrem de puţini sunt vrăjitori conştienţi, asumaţi, declaraţi. Aceştia sunt în general ascunşi publicului şi preferă să formeze ucenici. Marea majoritate habar nu au că de fapt practică vrăjitoria, sau dacă ştiu, o consideră „cool”, „trendy” (a la Harry Potter şi toată filmografia recentă), superioară formelor „medievale, vetuste şi penibile, tradiţionale” (zic ei). Se trezesc însă în clipa morţii, cînd spiritele pe care le credeau „ajutoare de lumină”, „spirite superioare”, „entităţi de pe alte planete” etc, lasă deoparte aparenţa siderală de pînă atunci şi se arată în reala lor formă hidoasă, demonică, exultînd că vor primi sufletul bietului om…

Lumina harului necreat să strălumineze inimile tuturor şi în numele Domnului nostru Iisus Hristos să biruiască întunericul, în vecii vecilor. Amin. - Mănăstirea Petru Vodă

• Scrisoare despre har

Binecuvintează!

În urma discuţiei de la Părintele Justin despre har, îmi scrii să-mi împropriez numai formulele „har necreat” şi „har lucrător sau nelucrător”, şi să nu „greşesc lui Dumnezeu vînturînd harului atribute nepotrivite”.

Mă uimeşte acest lung şir de bătălii semantice, dar mă linişteşte că ar trebui dorit identicul expresiei, din aceeaşi dorinţă a vechilor Soboare. Şi eu vreau să scăpăm de disonanţe, că Dumnezeu n-a creat alteritatea ca să avem de unde stinge rezonanţele. Că apropiind conştiinţa de realitatea luminoasă, liturghia o înţelepţeşte mistic mai profund decît orice excurs dialectic, aşadar dacă liturgic ni se oferă şi ne asumăm rolul de conştiinţă reciprocă, din ea ar trebui să reiasă şi o anume fluiditate, ori acrivia sfinţiei tale eu o pricep ca o contramăsură a largheţii mele, (că tensiunea este comună). Şi cum n-am smerenie, mă frămînt despre dreptate.

Ştiu, e de dorit precizia termenilor, mai ales cînd se trăieşte o comuniune dincolo de un termen anume, dacă vorbirea, fiind în Duhul, atinge o sferă de înţelegere a inimii mai cuprinzătoare, la fel cum se întîmplă în muzică, unde frumuseţea nu stă în numărul de herți ci în ethosul întregului. Dar şi în cazul împreună-cîntării e de dorit nu atît o interpretare identică, cît una sinergică. Oscilînd orbeşte între extremele idolatrizării literei fără duh faţă de idolatrizarea duhului fără literă, posibile focare de schismă pe care le speculează din plin heterodocşii şi antihriştii…

Dacă doi oameni nu pot cădea de acord asupra faptului că nu există unicitate de percepţie deoarece fiecare individ este unic, există totuşi o unitate de credinţă în Duh. E vorba numai de o chestiune de metodă sau de comunicare: există cumva, în Ortodoxie, regula că numai o anume expresie este valabilă pentru a exprima o realitate? Există un dicţionar standardizat, afară de declaraţiile celor Şapte Soboare Ecumenice, care să mă pună la zid pentru forma expresiei, dacă ea este evlavioasă şi dacă substanţa celor zise este conformă cu dreapta credinţă, atît cît pot eu să o înţeleg? Această înverşunare formală sperie…

Dar cel mai bine să dau un exemplu concret. Ţi-am citit o scrisoare asupra căreia îţi ceream părerea. În acea scrisoare, adresată unui om căruia nu ştiam sigur dacă termenul de ‘perihoreză’ i-ar fi fost străin, dar şi pentru că nu se voia a fi o cuvîntare dogmatică, ci mai degrabă una care să pună nişte întrebări de acel ordin, (adică dorea să vizeze cît mai delicat o tangenţă între arta conceptuală şi implicaţiile dogmatice), am afirmat, pentru uşurinţa înţelegerii sale, că harul este mişcător, că acesta mişcă fiinţele şi se mişcă prin cele mişcate de el, că există o ierarhie de la fiinţele care au mai mult har la cele care au mai puţin, nemaisimţind nevoia să explic acolo faptul că harul este lucrător sau nelucrător în funcţie de voinţa liberă a omului care-l preţuieşte sau nu, întrucît aspectul mi se părea că nu trebuia reiterat, fiind axiomatic şi cunoscut de ambele părţi. La fel şi că harul este necreat.

Ştiu că, părinteşte temîndu-te pentru mîntuirea mea, ca şi Sfinţii Părinţi dogmatişti nu suporţi imprecizia termenilor, dar şi în limbaj, şi în înţelegere există grade: de la imprecis la complet neadevărat e ditamai hiperbola, zic eu, dealtfel o distanţă asupra căreia ar trebui să tălmăceşti, să edifici, să rotunjeşti, să plineşti, iar nu să combaţi de plano! Ai spus că în toţi cei botezaţi există exact acelaşi har (eu nu spusesem că ar fi fost vreun har individual, ci doar în grade diferite, în funcţie de cum e primit, păstrat, lucrător şi lucrat), că Sfinţii nu au mai mult har decît orice om botezat (referitor la potenţial), că harul nu se transmite, nu se mişcă, nu circulă, ci, fiindcă Dumnezeu este mai presus de mişcare şi Neschimbător, prin urmare necesarmente şi harul ar fi static. El doar face omul mai perceptiv la el (aici mi s-a părut doar o nuanţare a celor înţelese de mine anterior, aspect pe care nu-l exprimasem. Nu ne exprimăm sintetic şi simultaneizînd, ci eliptic şi pe rînd, sau inclusiv şi nespecificînd, atunci cînd este identitate de înţelegere – de pildă, dacă spunem Sfînta Treime, nu mai trebuie de fiecare dată enumerate Persoanele Ei).

Însă în ce priveşte expresia că harul este static, mi s-a părut că ai fi rostit un neadevăr, destul de apropiat de înţelegerea aristotelică a Primului Mişcător, care el însuşi nu se mişcă dar toate sunt mişcate de el. (Aristotel vede în Mişcător şi cele mişcate un hiatus temporal şi substanţial; de aceea acest filosof este şi atît de iubit de dogmatiştii catolici -aberaţia cu „harul creat”-, protestanţi şi islamici). Harul este mişcător în sensul că deşi e necreat îi este propriu şi cu putinţă a mişca sau a se lăsa perceput ca mişcat. La fel cum din punctul de vedere al unui punct de pe soare, pămîntul se învîrte, lucru neadevărat pentru pămînteanul pentru care empiric vorbind e invers, tot astfel din punctul de vedere al omului harul vine, lucrînd o mişcare a-spaţială, pe cînd aşa-zis punctul de vedere al harului, fiind de aceeaşi natură cu lumina necreată, este cu siguranţă mai presus de omnidirecţionalitatea tipului de mişcare a „theoriei” fotonului – pentru că nu se aplică o judecată materială pentru cele imateriale.

Înţelegerea mea, încă de la lectura primelor cuvinte din Cartea Facerii, este că dacă Duhul „Se poartă deasupra apelor”, fiind vorba desigur despre lucrarea Sa iar nu despre fiinţa Sa, atunci decurge că întreaga lucrare harică presupune o mişcare. Felul mişcării este duhovnicesc, nu material. Mîntuitorul spune că „a ieşit din El o putere”. Izvorul harului este Însăşi Dumnezeirea, Dumnezeul Necreat, Care îl revarsă asupra celor create, iar cele create nu au întru sine însele decît potenţialul voirii şi al cererii de a şi-l face perceptibil. Astfel ele primesc această putere, fiindcă dacă făptura n-ar depinde de Făcător în ce priveşte harul, ce sens ar mai fi avut existenţa Bisericii? Harul e omniprezent; doar omul botezat are libertatea de a percepe diferit harul în funcţie de treapta de despătimire pe care se află.

Cea plină de har, Maica Domnului, arată în Imnul ei de laudă o gradaţie: mai mărită, mai slăvită, apoi puterile cereşti îngereşti, cu cetele lor precum sunt descrise de Dumnezeiescul Dionisie. Proorocii şi Sfinţii şi ei vieţuiesc din slavă în slavă. Sufletele au harul după măsura în care îl pot ţine şi conţine. Dumnezeu este pretutindeni, dar El fiind Săditorul liberului arbitru, harul Său este din ce în ce mai puternic simţit şi mai lucrător la cei ce se sfinţesc, şi din ce în ce mai puţin la cei ce se dez-sfinţesc, respectiv voinţei omului. Deşi Duhul este prezent peste tot, totuşi harul Său umblă, sau circulă (în lipsă de alt cuvînt care să denote mişcare), începînd cu aceea că se cheamă (se invocă): „Împărate ceresc, Mîngîietorule, vino şi Te sălăşluieşte”, deşi El nu e de nicăieri absent întru totul decît în nimic („Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti”), iar nimicul este inaccesibil, din orice punct de vedere experienţial, oricărei fiinţe create.

Pogorîrea Sfîntului Duh, Sfinţirea Darurilor, investirea cu harul preoţesc, Tainele Bisericii, toate presupun că harul se mişcă: de la Dumnezeu la episcop, de la episcop la preot, de la preot la credincios, de la duhovnic la ucenic, prin Taine.

Pentru că harul este necreat, nu e vorba de o reducere la a-l considera propriu-zis „cantitativ” bineînţeles, nici la a gîndi că el circulă propriu-zis, cum circulă cele create, ci că el nu este static, şi că are calitatea mobilităţii într-un chip negrăit, necreat, prin care el „pătrunde” apa (aghiasma), untdelemnul (mirul), suflete şi trupuri (înfierea divină), sfinţind prin această pătrundere, mişcare, permeere, penetrare, adîncire, circulare, curgere, irigare, irizare, străluminare, întreţesere, trecere, viere, umblare, batere, intrare, înfocare, ardere fără de foc, ardere de tot, ardoare, rodire, urcare, pogorîre, adumbrire, acoperire, frăgezire, rafinare, felurire, nefelurire, luminare, ochire, asimţire, legănare, strălucire, limpezire, descoperire, ascundere, sfiire, slăvire, răsfrîngere, suflare, dogorire, uimire, înminunare a sa prin cele create. Prin mişcare înţeleg proprietatea harului de a plini cu sfinţenie ceea ce se pătrunde de el, nu calitatea harului de a se schimba pe sine ca loc, ca mod, ca timp, sau în orice alt tip de schimbare, căci fiind necreat harul este neschimbător şi nestricăcios, precum Cel Care-l dăruieşte, şi e mai mare, mai mult, mai înalt, mai puternic, mai bogat, mai minunat, în orice alt epitet s-ar potrivi pentru a sugera o creştere a apropierii de Dumnezeu a celui care-l primeşte, şi prin urmare nu toţi avem aceeaşi îndrăzneală la Domnul şi aceeaşi apropiere de El. Aşadar nu antinomie, ci gradare. Duhul Sfînt este mişcător, căci pentru aceasta Scriptura foloseşte cele mai variate verbe de acţiune (active sau reflexive), iar nu de stare (pasive).

Perihoreza presupune alteritate. Iar aceasta, mişcare. Imobilitatea, răsfrîntă asupra tuturor calităţilor şi dimensiunilor unui lucru creat, ar fi acelaşi cu a spune că lucrul respectiv este mort. Deci, apărînd mai-presusimea lui Dumnezeu, într-o intenţie de creare a unui paradox apofatic în limbaj, să nu-L numim de-tot-nemişcător pe Cel ce a creat mişcarea duhului şi a trupului, că Viu este Domnul. Iar ce nu se mişcă/schimbă nicicum, nici în duh, hotărît că este mort. Sigur că, chiar fără exegeză nu ar fi trebuit să mă tulbur de unghiul ascuţit ales de ochiul sobrissim al cuvioşiei tale, fiindcă arătai o împotrivire menită doar să mă pună la încercare, că doar nu crezi că gîndesc că harul ar fi vreo substanţă care se mişcă de sine. Desigur, harul nu este în fiinţe diferite substanţe diferite, în primul rînd pentru că nu este substanţă, iar apoi pentru că nu poate fi ‘în mod diferit necreat’, ci consubstanţiază – necreat! – oamenii între ei şi pe oameni cu îngerii şi cu sfinţii, aceasta fiind unimea Duhului în Biserica Sa.

Aşadar, dacă înainte de a se crea lumina, Duhul „Se purta” deasupra apelor, dacă Adam s-a simţit gol cînd a părăsit harul; dacă Elisei a cerut ca harul lui Ilie să fie îndoit în el; dacă Mîntuitorul a spus că Duhul suflă/bate unde voieşte, şi că plecînd El la Tatăl, va veni Duhul Sfînt (ceea ce înseamnă că prin Botez ceva vine/ se adaugă/ se suprapune/ intră/ învie pe cel botezat), dacă Apostolii au primit la Cincizecime Duhul ce a pogorît în chip de limbi de foc, venind de sus, nu în sensul că Dumnezeu e numai sus, iar jos nu ar fi, toate aceste verbe indică lucrări ale Cuvîntului Însuşi şi sunt, ca toate fiinţele pămînteşti create înaintea omului, doar „pretexte” pentru ca omul, pricepîndu-le, să se încredinţeze de un sfînt „presus”.

cu evlavie,
maica Neonila

Scrisoare trimisă monahului Filotheu, Mai 2010, Paltin – Petru Vodă