Sfântul Nectarie, prietenia cu virtutea și răbdarea nedreptăților

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în ziua cinstirii Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul de la Eghina, luni, 9 noiembrie 2020, la paraclisul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfântul Ierarh Nectarie” din Cluj-Napoca, cu prilejul hramului.

Transcrierea unui fragment de către Cuvântul Ortodox:

“[…]

Cea de-a doua coordonată, și mai vădită, care socotesc ca i-a adus har din belșug este răbdarea în suferințe. Această coordonată vine totalmente în inversul mentalității lumii, în general – lumii de astăzi, în mod special și a noastră. E tare greu să suporți calomniile, să suporți jignirile, să suporți răutățile, să suporți toate celelalte atitudini negative care vin din partea celor celor din afară și să suporți până la urmă necazurile și durerile în general – dar acum ne referim, vorbind de biografia Sfântului [Nectarie de Eghina], la atitudinea celor din jurul tău. Însă, se vede că în viața sa – și în general confirmandu-se această linie ascetică -: cel care rabdă în fața necazurilor  – și zic acum mai ales în fața necazurilor provocate de ceilalți – primește har din belșug. Și nu numai cel care rabdă, ci cel care rabdă cu înțelegere și dacă poate să și iubească – sau chiar dacă nu poate, harul îi va da puterea să iubească, dar oricum se străduiește să rabde nedreptățile fără să își facă el însuși dreptate. Tendința noastră astăzi este aceasta: atunci când cineva ne nedreptățește, să ne spunem opinia, să ne spunem cuvântul, zicem noi să soatem la iveală adevărul, să ne facem noi dreptate. Numai că ascetic vorbind, și în viața Sfântului se confirmă lucrul acesta, și evanghelic deopotrivă, cine își face el dreptate, nu mai primește dreptatea, adică mângâierea, din partea lui Dumnezeu. Nu mai primește harul așa cum îl primesc ceilalți care sunt capabili și reușesc să suporte calomniile și răutățile pe care cei din afară ar putea sa i le aducă.

S-a citit la Evanghelie tocmai fragmentul evanghelic care ne prezintă Fericirile. Și Fericirile nu sunt altceva decât un soi de prezentare a evoluției vieții duhovnicești. Vârstele vieții spirituale, în care noi începem de la o smerenie – de la smerenie atat cat putem noi să oferim lui Dumnezeu, “Fericiti cei săraci cu duhul” – și ajungem la sfârșit, pe ultima treaptă, tocmai la această realitate pe care am evidențiat-o aici, a răbda în fața prigonirilor și nedreptăților celorlalți. “Fericiți cei prigoniti pentru dreptate“, este ultima și apoi se și completează, “…că acelora este Împărăția Cerurilor“. Nici mai mult nici mai puțin. Celelalte până acum promit ceva în schimb, dar mult mai puțin decât Împărăția. Dar aici, ultima zice: “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor”, și continuă: “Fericiți veți fi când din pricina Mea vă vor ocărî și vă vor prigoni, mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”.

E ultima stare pe care ne-o prezintă Fericirile, însemnând calitatea superioară față de oricare dintre celelalte lucrări pe care noi le-am putea săvârși. „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”. Și de ce insist atât de mult pornind de la biografia Sfântului Nectarie? Ne este la îndemână, nu vreau să insist, dar de când a fost în Patriarhia Alexandriei, ales acolo în slujire și apoi pe la seminarul din Atena și apoi chiar și în mănăstirea din Eghina a fost mereu și mereu prigonit pe nedrept, bineînțeles, dar nu și-a făcut el însuși dreptate, dimpotrivă, a suportat ofensele, calomniile nu ușoare, ci dintre cele mai grele. Și nu e puțin lucru să fii înlăturat din scaunul mitropolitan pentru răutăți și uneltiri omenești. Dar le-a primit pe toate și le-a pus în grija lui Dumnezeu pentru că a intuit că dreptatea adevărată, Împărăția lui Dumnezeu, se dă celor care suferă iî răbdare și lasă pe Dumnezeu să intervină atunci cand El simte că este nevoie.

De altfel, în Sinaxarul de astăzi ni se prezintă Sfântul Nectarie sub chipul unor trei calități evidente, care într-un fel confirmă această stare a lui înaintea lui Dumnezeu, capacitatea de a răbda în fața calomniilor și răutăților celorlalți. Este vorba de smerenie: i se spune „omul smereniei”. Aș traduce această smerenie în limbajul nostru mai actualizat, mai la îndemână, drept „a da întâietate celuilalt”, a avea această putere de a da întâietate celuilalt, să te faci tu mai mic pentru ca celălalt să crească, să sporească, să iasă în evidență, dacă este cazul. Mai mult decât atât sau în consecință, smerenia presupune slujire. Suntem chemați să ne slujim unii altora, pentru că așa cum ar zice părintele Sofronie Saharov, aproapele nostru este viața noastră și de la aproapele nostru ne vine mântuirea.

O a doua calitate prin care el se caracterizează este răbdarea, de care am și pomenit, și aș explica iarăși în limbajul nostru mai simplu, cum am traduce această răbdare. Mai întâi conștiința caracterului temporar al vieții, adică să înțelegi că viața și momentul pe care îl trăiești acum, chiar și cu nedreptăți vădite, nu înseamnă totul și că poate să vină mângâierea lui Dumnezeu după, aici dar mai ales dincolo. Dar și aici. Să înțelegi că viața [pământească] este un segment din acest dar al lui Dumnezeu pe care noi îl numim viață. Răbdarea mai presupune și încrederea cât se poate de multă în Dumnezeu, daca nu totală – aș zice. Și apoi în consecință, a lăsa lucrurile în seama lui Dumnezeu, a nu căuta tu să îți faci dreptate, să ieși în evidență chiar și în sensul acesta, să scoți adevărul tau așa cum îl simți tu.

Și cea de a treia calitate pe care o evidențiază Sinaxarul este blândețea, care nu se confundă cu o stare de moliciune sau lipsă de atitudine – nu era vorba de așa ceva în persoana Sfântului Nectarie – ci în sensul ascetic, în sensul patristic, blândețea înseamnă a sta nemișcat în slavă și în ocară. Dacă cineva te laudă să nu te ridici prea mult ca să nu amețești și să cazi, iar dacă cineva te jignește, te nedreptățește, să nu deznădăjduiești nici în această situație, bineștiind că noi stăm înaintea lui Dumnezeu cu toate ale noastre, cu bune și cu rele. Un om are și bune, dar are și rele, dar atunci când stă cu sinceritate în fața lui Dumnezeu, stă așa cum este el și nu se teme pentru că știe că Dumnezeu este Părintele care iubește.

Concluzia pe această linie, pornind de la biografia sa, este cam aceasta: suntem chemați într-un fel, deși foarte greu, omenește imposibil, trebuie să recunoaștem acest lucru, dar suntem chemați totuși să suferim nedreptatea în tăcere, dar cu încredere în Dumnezeu, în rugăciune, și, în felul acesta, Dumnezeu varsă har peste noi mai mult decât ne putem noi închipui. Și ce însemnă harul, și mai vădit și mai explicat în aceste circumstanțe? Înseamnă simțământul Împărăției înăuntrul nostru, care se manifestă ca bucurie, ca pace, ca și căldură, ca dragoste față de El și față de lumea pe care El a zidit-o.

Dar vreau să fac și această observație care, într-un fel, vrea să aducă acest mesaj mai [aproape de] ceea ce suntem noi. Vă mărturisesc că de fiecare dată când aud Psalmii 140, 141 la Vecernie: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă!, mă marchează un verset care mă exprimă pe mine, ne exprim pe noi în ceea ce suntem. Zice la un moment dat Proorocul David: “când lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele“. Ce înseamnă să lipsească duhul din mine? Să lipsească această putere de a rezista țn fața dificultăților, a nedreptăților, de a rezista în fața a ceea ce Dumnezeu îngăduie în viața noastră.

Dar este un cuvânt de încurajare în sensul că, deși eu trăiesc această puținătate a duhului, adică nu mă descurc, nu știu ce să fac, cu atât mai mult când mi se întâmplă o nedreptate, că Domnul spune să iert și să iubesc și eu nu sunt în stare, nu pot să fac lucrul acesta, ce mă fac? Și zice Proorocul David: când ești conștient de așa ceva, când știi că lipsește din tine această putere, când ești puțin la suflet – cum se spune și în vorbirea noastră – atunci Domnul cunoaște cărările noastre. Să nu te sperii, să Îi ceri ajutorul! Te pui înaintea Lui și zici: Doamne, nu pot, nu mă pricep, nu sunt în stare, nu știu ce să fac, sunt slab! Și asta înseamnă că Domnul vine și din slab ce ești te face puternic, pentru că așa și zice Sfântul Pavel: “când sunt slab, atunci sunt tare“. De ce? Pentru că atunci când ești slab, ceri ajutorul. Când ești tare nu știi să ceri ajutorul. Când ești slab, ceri ajutorul și, de aceea, se vede că această stare o îngăduie Dumnezeu ca să ne facă mai adevărați, în legătură cu El, dar și în relație unii cu alții. Când suntem puternici nu știm să cerem ajutorul, nu știm să relaționăm unii cu ceilalți.

Concluzia este că suntem chemați să trăim această stare de puținătate a sufletului cu Dumnezeu. Nedreptatea, suferința să nu le trăim de unii singuri, pentru că atunci, pe lângă faptul că nu le putem purta, nici nu își găsesc sensul, devin niște realități absurde pe care nu le înțelegem și care nu ne ajuta în mod evident.

Și aș încheia cu un cuvânt tare frumos de la Sfântul Apostol Pavel, din Epistola către Romani, cap. 8, începând cu versetul 35. Mă încurajează pe mine și cred că vă încurajează și pe dumneavoastră în situația pe care noi o traversăm, și în general:

“Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul? Sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia, sau sabia? Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“.

Amin!”