Părintele Arsenie Boca şi locul său în spiritualitatea românească. O smerită reconsiderare

„Părintele Arsenie Boca e un fenomen unic în istoria monahismului românesc” – Pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993)[1]. 

 

„Lumea avea o mare credinţă, o mare evlavie la Părintele Arsenie şi am trăit acolo [Sâmbăta de Sus] cu adevărat sentimente ca în primele zile ale creştinismului. Accentul contactului cu Pr. Arsenie Boca era, în esenţă, prin spovedanie şi în cea mai profundă deplinătate ortodoxă. O spovedanie la el era un lung proces de analiză de conştiinţă. Cine ieşea de la dânsul, ştia că este eliberat de toate relele, născut cu adevărat din nou” – IPS Antonie Plămădeală (1926-2005)[2]. 

 

„[Părintele Arsenie] nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc” – Pr. Lucian Răzvan Petcu[3].

 

„Un sfânt se cunoaşte abia după trecerea timpului. Cu cât se adaugă mai mulţi ani după mutarea sa pe lumea cealaltă, cu atât va veni lumea spre el mai mult, dacă a fost cu adevărat un slujitor al lui Dumnezeu” – Pr. Arsenie Boca[4]. 

 

Împlinirea, în toamna acestui an, a 100 de anide la naşterea celui mai mare duhovnic al românilor din secolul XX[5], Părintele Ieromonah Arsenie Boca (29 septembrie 1910-28 noiembrie 1989), ne oferă prilejul unei smerite reconsiderări a locului pe care acesta îl ocupă în spiritualitatea românească. O retrospectivă binemeritată – după o tăcere impusă timp de o jumătate de veac, şi o popularitate crescândă în ultimii douăzeci de ani – se cere însoţită de o privire anticipativă, menită să schiţeze rolul pe care marele duhovnic ar putea să-l joace de acum încolo în destinul acestui neam. 

 

 

Revirimentul creat de personalitatea Părintelui Arsenie Boca nu poate fi redus la un interval istoric determinat (perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial). Dintre toate curentele duhovniceşti ale vremii: Maglavit (Petrache Lupu), „Rugul Aprins” (Sandu Tudor), „Oastea Domnului” (Pr. Iosif Trifa), Vladimireşti (Pr. Ioan Iovan), Slatina-Sihăstria (Pr. Ilie Cleopa) – le amintim pe cele mai importante – mişcarea începută la Sâmbăta[6](1941-1948),continuă şi în zilele noastre. În pofida vigilenţei viclene a Securităţii şi a tăcerii quasi-unanime a ierarhiei bisericeşti, numărul celor dornici să ajungă la Mănăstirea Prislop (unde se află locul de veci al Părintelui), e în continuă creştere[7]. Se confirmă, astfel, cuvântul Scripturii: „Dacă lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte 5, 38-39). De altfel, Părintele Arsenie pare să fi anticipat „reverberaţiile” misiunii sale când rostea, cu puţin înaintea morţii, enigmaticele cuvinte: „De la Prislop va lua ţara foc!”[8]

 

Dintre toate harismele cu care Părintele a fost înzestrat – duhovnic, înainte-văzător, propovăduitor, scriitor filocalic, pictor – cea de „prooroc” i-a adus faima. O faimă binemeritată, pe care n-a căutat-o, dar care l-a însoţit toată viaţa, atrăgând evlavia dar şi invidia unora. Se pune întrebarea: care e misiunea dintotdeauna a profetului? Profetul nu e, cum s-ar putea crede, un vizionar exaltat, ci un trezitor de conştiinţe care, în perioade de criză, întoarce mulţimile către Dumnezeu. Citind „semnele vremii” (Matei 16,3), profetul ne avertizează asupra unor evenimente capitale şi ne cheamă la pocăinţă. Fără dimensiunea catalizatoare a pocăinţei, profetul nu e decât un iubitor de slavă deşartă, un fals-profet. Astfel, mesajul profetic e unul plin de responsabilitate: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” (Matei 3,2). Din istorie ştim că misiunea profetului e adesea încununată de martiriu, marginalizare sau exil[9]. Un soi de exil i-a fost dat să îndure şi Părintelui Arsenie Boca în „robia” de jumătate de veac a ateismului comunist. Înlăturat (abuziv şi necanonic)[10] din Mănăstirea Prislop (1959), Părintele a purtat cu demnitate crucea sa şi a neamului, până în pragul căderii comunismului. Astfel, „răscumpărând vremea” (Efeseni 5,16) şi păstrând nestinsă flacăra credinţei, Părintele Arsenie s-a alăturat cetei drepţilor acestui neam, pentru care nu va înceta să mijlocească înaintea lui Dumnezeu… 

 

Dacă, aşa cum considera IPS Antonie Plămădeală (1926-2005), au existat duhovnici cărora Dumnezeu le-a încredinţat misiunea de a pregăti poporul român pentru „intrarea în marele întuneric”[11] – instaurarea regimului comunist –, Părintele Arsenie a fost în mod sigur unul dintre ei: „Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezeam [la Sâmbăta de Sus] cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă … [să le ascult] necazurile. … Aşa m-am văzut [pus în situaţia] să primesc preoţia şi misiunea majoră [subl. aut.] a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi om adevărat, precum şi a sfinţirii omului ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). … Asta îmi este misunea şi rostul pe pământ, pentru care [Dumnezeu] m-a înzestrat cu daruri, deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin”[12].  

 

Nebunia propovăduirii (I Cor. 1,21), în vremuri de strâmtorare (Isaia 33,2), a adevărului creştin, nu va întârzia să aducă roade: mişcarea de la Sâmbăta capătă proporţiile unei „bulboane spirituale uriaşe”, cum o va evoca mai târziu, prof. Nichifor Crainic[13]. Autorităţile iau act cu îngrijorare de acest fenomen: „[Arsenie Boca] face o intensă propagandă religioasă la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, unde este vizitat de foarte multă lume… [Se zvoneşte] că preotul Arsenie are darul de a vindeca şi [de] a preciza viitorul celor credincioşi. În predicile sale către populaţie întrebuinţează expresii cu subînţeles religios, care ar putea fi interpretat şi în sens politic, aşa de exemplu expresia «lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate», care ar fi explicată în felul următor: «credincioşii[,] deşi mai puţini la număr, nu vor fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor fi strânşi în jurul Bisericii»”[14]. Măsurile restrictive nu se vor lăsa aşteptate: în iunie 1948, Părintele Arsenie va fi „reţinut şi anchetat” de Siguranţa din Făgăraş[15], pentru ca, în noiembrie acelaşi an, probabil la presiunea autorităţilor[16], să fie „detaşat la cerere” la Mănăstirea Prislop[17]. Însărcinarea oficială era „readucerea greco-catolicilor din zona Haţegului la ortodoxie”[18]. Cert este un lucru: prin mutarea Părintelui Arsenie la Prislop, nu s-a reuşit reducerea numărului de credincioşi. Dimpotrivă: „Influenţa acestuia asupra pelerinilor este de neînchipuit. Faima lui a ajuns în toată ţara. … Zilnic primeşte scrisori nenumărate din diverse regiuni ale ţării în care îi solicită diverse rugăciuni. … Azi mănăstirea Prislopului este cea mai căutată şi cercetată din Ardeal şi Banat şi aceasta se datoreşte numai faptului că la această mănăstire este stareţ părintele Arsenie de la Sâmbăta, a cărui faimă de sfânt începe să fie peste tot cunoscută”[19].    

 

Cum s-a văzut, pentru combaterea fenomenului, autorităţile au recurs la urmăriri informative, anchetări, arestări etc. Iată, pe scurt, un trist bilanţ al acestora. Părintele Arsenie a fost urmărit timp de patruzeci şi şase de ani (1943-1989), de-a lungul întregii sale misiuni propovăduitoare[20]. Astfel, primele note informative datează din iunie 1943 (Arhiva Serviciului Secret al Jandarmeriei)[21], iar cererea de scoatere din urmărire va fi legată, printr-o stranie coincidenţă, de ultima aniversare a zilei sale de naştere (29 septembrie 1989)[22]. La acea dată, Părintele era deja bolnav (va trece la Domnul în luna noiembrie a aceluiaşi an). În ceea ce priveşte reţinerile pentru anchetă, ele se prezintă astfel: Râmnicu-Vâlcea (1945), Braşov (1946), Făgăraş (1948), Timişoara (1955)[23]. Arestările propriu-zise: timp de cincisprezece luni (ianuarie 1951-martie 1952) la Canal (Cernavodă), respectiv timp de şase luni (noiembrie 1955-aprilie 1956) la închisorile din Jilava şi Oradea[24].  

 

 

Se pune întrebarea: care au fost motivele acestor prigoniri? Dosarul de urmărire informativă, devenit între timp accesibil, nu lasă niciun dubiu: în ochii Siguranţei, respectiv ai Securităţii, Părintele Arsenie submina ordinea de stat, prin atitudinea sa binevoitoare faţă de „elementele duşmănoase” (luptătorii din munţi, legionari, diverse persoane urmărite etc.). Acuzaţia de „activitate duşmănoasă” nu a putut fi însă dovedită niciodată… Câteva exemple. Arestarea din iulie 1945 (Râmnicu-Vâlcea), din ordinul fostului simpatizant legionar (!), devenit ministru al Cultelor, preotul Constantin Burducea[25], a avut o miză politică: se încerca „avertizarea Mitropolitului Nicolae Bălan”[26], şi subminarea influenţei acestuia pe lângă prim-ministrul Petru Groza. Astfel, acuzaţia îşi vădea absurditatea chiar înainte de începerea anchetei: „Venirea călugărului Arsenie Boca prin aceste locuri [judeţul Vâlcea] … nu este dovedită cu probe materiale în legătură cu vreo activitate politică subversivă … Nu putem încheia … fără a face constatarea că ieromonahul Boca nu şi-a manifestat niciodată şi sub nici o formă în predicile sale vreun crez politic”[27] [subl. mele]. Din nefericire, acuzaţia de legionarism şi activitate duşmănoasă va fi reiterată în anchetele viitoare. Astfel, în arestul Siguranţei Făgăraş (iunie 1948), Părintele Arsenie e nevoit să-şi clarifice, din nou, poziţia faţă de legionari. De această dată, era vizat Nicolae Pătraşcu, originar din Sâmbăta de Sus, paraşutat în România (1944) pentru a regrupa Mişcarea Legionară[28]: „La mine a venit Nicolae Pătraşcu, ca un simplu creştin, să-şi mărturisească greşelile, după datină şi datorie de conştiinţă. L-am povăţuit să se lepede de păcatele legiunii şi … să-şi sfătuiască subalternii de-a renunţa la politică, de-a lepăda pistolul, de-a isprăvi cu răzbunarea, [cu] «pedepsirea» aceea a răilor, cu un cuvânt de a-şi purifica mişcarea de păcate şi de-a o opri de-a mai fi o mişcare politică, mereu urmărită de Stăpânire ca o mişcare subversivă”[29]. Ancheta din 1948 reţine încă o afirmaţie tulburătoare: „mi-am dat seama că-s o mişcare fără viitor şi că asupra lor atârnă păcate grele”[30].

 

 

În ianuarie 1950, fără niciun avertisment prealabil, se va dispune „arestarea administrativă” a Părintelui, pe baza aceloraşi suspiciuni[31]. Urmează un an de muncă silnică în colonia de la Canal-Cernavodă. După un răstimp de patru ani va fi din nou arestat, pe motiv de „omisiune de denunţ”[32]. De această dată, cei vizaţi erau Nicolae Bordaşiu şi Leonida (Antonie) Plămădeală, incluşi în lotul studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie Bucureşti[33]. În ancheta care a urmat (Timişoara, septembrie-octombrie 1955), Părintele avea să declare: „Precizez că eu nu m-am încadrat în organizaţia legionară şi nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens”[34]. După un calvar de şase luni prin penitenciarele din Jilava şi Oradea, Părintele Arsenie revenea la Prislop. Securitatea nu reuşea nici de această dată să-l închidă pentru mai mult timp[35]…   

 

Că învinuirile aduse marelui duhovnic erau neîntemeiate, o vor recunoaşte, nolens-volens, acuzatorii înşişi: în 1965, după o asiduă urmărire, locotenentul-major care se ocupa de caz constata: „Deşi rezultă că Boca Arsenie a avut până în ultimul timp legături cu diferite elemente din ţară[,] nu s-a stabilit că aceste legături sunt cu caracter duşmănos, ci sunt foştii credincioşi pe care i-a avut sub influenţă, pe timpul când era preot duhovnic. … Din toate datele existente la dosar se poate trage concluzia că… Arsenie Boca nu desfăşoară activitate duşmănoasă”[36] [subl. mele]. După alţi câţiva ani de supraveghere informativă, pe 29 septembrie 1989 (la acea dată Părintele împlinea 79 de ani…), maiorul de Securitate conchidea sec: „Din măsurile întreprinse rezultă că [Arsenie Boca] nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite. În prezent este grav bolnav, imobilizat la pat şi nu mai prezintă interes pentru securitatea statului”[37] [subl. mele]. Astfel, după aproape cincizeci de ani de prigoniri şi urmăriri, Securitatea recunoştea, neputincioasă: „Nu găsesc nicio vină în Omul acesta!” (Luca 23,4). 

 

În ce priveşte receptarea personalităţii Părintelui Arsenie de către contemporani, nu putem trece cu vederea cazul emblematic al „patriarhului teologiei româneşti”[38], Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993). Prin contribuţiile sale remarcabile la edificarea spiritualităţii ortodoxe, marele dogmatist a devenit, cu timpul, un etalon pentru raportarea multor profesori şi ierarhi la anumite opere sau figuri duhovniceşti, faţă de care acesta s-a pronunţat în timpul vieţii. Astfel „reţinerile” pe care – susţin unii – Pr. Stăniloae le-a manifestat la adresa Părintelui Arsenie Boca, ar putea deveni „normative” pentru cei care nu dispun de exerciţiul raportării pe cont propriu (şi cu bună credinţă!), la opera şi viaţa acestuia. Iată de ce, se impune o examinare onestă a acestor rezerve, fără pretenţia de obiectivitate, ci (doar) cu speranţa unor clarificări edificatoare…

 

 

Relaţia dintre Părintele Stăniloae şi Părintele Arsenie Boca implică o delicată abordare. În decursul primei sale studenţii (1929-1933), tânărul Zian Boca îl va fi cunoscut pe Dumitru Stăniloae, pe atunci „profesor suplinitor la catedra de istorie [bisericească] a Institutului Teologic din Sibiu”[39]. După absolvirea Academiei de Arte Frunoase din Bucureşti (1938)[40], Zian Boca întreprinde unicul său pelerinaj la Athos (martie-mai 1939). De acolo se va întoarce cu un „caiet de texte ascetico-mistice”[41], pe care Stăniloae îl va folosi la redactarea primei traduceri din Filocalie[42]. Acest lucru e recunoscut în prefaţa volumului din 1947: „… la unele scrieri am folosit şi cópii de pe manuscrise româneşti mai vechi de la Athos, aduse de P.C. Sa [Serafim Popescu] şi de Părintele Arsenie”[43].

 

 

Aportul Părintelui Arsenie la realizarea Filocaliei nu se opreşte aici. Prefaţa ediţiei din 1947 menţionează: „Un cald cuvânt de mulţumire trebuie să aduc P.C. Părinte Ieromonach Arsenie, de la Mânăstirea Brâncoveanu, bunul meu student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape.P.C. Sa a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din traducere la prima ei redactare. Înafară de aceasta, prin prezenţa aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod considerabil ca să pot duce la capăt o muncă atât de ostenitoare, pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o [subl. mele]. Iar după ce din prima ediţie a vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot P.C. Sa a executat şi coperta”[44]. În prefaţa volumului II, traducătorul e şi mai generos: „Ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, ieromonahul Arsenie de la mânăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa, am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere, acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele cele mai curate duhovniceşti, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete”[45] [subl. mele]. În prefaţa volumului următor (III), aprecierile sunt succinte dar la fel de elogioase: „Preacuviosul Părinte Ieromonah Arsenie a reînviat cu viaţa şi cu propovăduirea duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru”[46]. Sau: „Preacuviosul Părinte Arsenie Boca împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mânăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti”[47] [subl. mele]. În sfârşit, prefaţa volumului IV, afirmă că „P.C. Păr. Ieromonach Arsenie … a continuat să dea acelaşi sprijin hotărâtor [la tipărirea Filocaliei] prin abonamentele făcute”[48] [subl. mele].

 

 

După evenimentele din 1989, Părintele Stăniloae şi-a dat acordul pentru retipărirea volumelor I-IV din Filocalie, în acest scop întocmind o nouă prefaţă[49]. În mod surprinzător, nicio menţiune la contribuţia – atât de apreciată altădată – a Părintelui Arsenie, nu apare în text. Ne-am putea întreba: care sunt raţiunile acestei omisiuni? Cu nobleţea şi discreţia ce-l caracterizau, Părintele Stăniloae nu s-a grăbit să clarifice chestiunea: „Nu vă mai pot spune nimic despre el”, declara, într-un remarcabil interviu luat de Crina şi Florian Palas în luna aprilie a anului 1993[50]. Cu câteva fraze înainte, asociase personalitatea Părintelui Arsenie cu cea a lui Zelea Codreanu: „Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. … Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărâre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. … Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine [sic]. Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic … acelaşi spirit hotărât şi sigur. Alegea o cale şi gata; mergea pe ea. Impresionau amândoi prin forma lor hotărâtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stâncă”[51].

 

 

Şi totuşi! Răsfoind amintirile Lidiei Ionescu Stăniloae[52](prima ediţie: Humanitas, 2000), ne putem face o idee despre „răceala” survenită între profesor şi fostul său student. Consideraţiile fiicei marelui teolog trebuie însă „filtrate” de subiectivismul inerent oricărei evocări şi confruntate – când şansa ne-o permite – cu alte referinţe documentare. Lidia Stăniloae ne-a lăsat, indiscutabil, cea mai emoţionantă mărturie despre omul Dumitru Stăniloae. Amintirile te cuceresc prin naturaleţe şi prin acel parfum al unei lumi dispărute parcă pentru totdeauna sub „teroarea istoriei”. Din păcate, nu lipsesc inexactităţile şi unele afirmaţii discutabile, lucru observat de către comentatori[53]. Despre biografia Părintelui Arsenie, autoarea afirmă, de pildă, că „[Zian Boca] fusese student la pictură la Bucureşti, vreme de un an. Apoi s-a hotărât pentru teologie”[54]. Ori, din documente reiese că Părintele studiase întâi teologia la Sibiu (1929-1933), pentru ca apoi să frecventeze timp de cinci ani (!) cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care o va absolvi (cu brio) în 1938[55]… 

 

Principala „lovitură” pe care Lidia Stăniloae o aduce memoriei Părintelui Arsenie constă în insinuarea de „slavă deşartă”. Astfel, în formularea autoarei, Părintele Arsenie ar fi căzut pradă unor „atitudini extravagante, câtuşi de puţin în spiritul dreptei credinţe”[56], care l-au condus la „spectaculozităţi ieftine şi exaltări discutabile”[57]. Legăturile cu Stăniloae au încetat ca urmare a deciziei Părintelui Arsenie de a transforma Mănăstirea Prislop într-o mănăstire de maici[58]. (Se pare că Pr. Stăniloae considera mai oportună o obşte de călugări.) De atunci, afirmă autoarea, „Părintele Arsenie n-a mai revenit niciodată la noi”[59]. Fără a minimaliza gravitatea acestei neînţelegeri, ni se pare (totuşi) greu de crezut că ea ar fi putut submina o prietenie atât de frumoasă. Din nefericire, în lipsa unei mărturii concludente, taina acestei „rupturi” va rămâne pentru totdeauna nedezlegată… 

 

 

Lidia Stăniloae: „Vreau să accentuez încă o dată, cu toată răspunderea, ca una care am fost de faţă la aceste împrejurări, că tata a ţinut mult la părintele Arsenie, atâta vreme cât acesta s-a menţinut în limitele îndatoririlor de mai sus [«de viaţă aspră, ascetică, riguroasă» – L.S.], încadrându-se strict în concepţiile şi prescripţiile Sfinţilor Părinţi şi ale tradiţiei monahale. Şi a aşteptat de la el realizarea unei înnoiri, a unei înviorări a religiozităţii populare, în acest cadru bine conturat. Dar, de la un anumit moment, când părintele Arsenie a adoptat alt mod de a vedea lucrurile, relaţiile dintre ei s-au răcit, tata nu i-a mai aprobat felul de viaţă, iar părintele Arsenie n-a vrut să accepte critica şi observaţiile tatei. Şi sentimentele lui Stăniloae în urma acestei îndepărtări se pot descrie printr-un singur cuvânt: dezamăgire profundă” [sic]. Din acest fragment nu rezultă care a fost motivul real al divergenţei dintre cei doi. Acel „alt mod de a vedea lucrurile” e puţin probabil legat de transformarea Prislopului într-o mănăstire de maici, lucru care, în concepţia lui Stăniloae (?), ar fi condus la un stil de viaţă „contrar prescripţiilor Sfinţilor Părinţi”. Dimpotrivă, după cum reiese din Hotărârea Sinodului Mitropolitan (9 noiembrie 1998) prezidat de IPS Nicolae Corneanu, prin care se desfiinţa actul de înlăturare a Părintelui Arsenie de la Mănăstirea Prislop „… viaţa însăşi a mănăstirii [a fost] tributară rânduielilor pe care … obştea încropită în 1949 şi transformată în mănăstire de maici în luna aprilie 1950, le-a respectat cu sfinţenie. … [O]bştea [Prislopului] nu s-a înstrăinat niciun moment de viaţa Bisericii Ortodoxe Române”[60] [subl. mele].

 

Revenind la insinuarea de slavă deşartă, e un fapt că Părintele Arsenie nu era nici pe departe tânărul neexperimentat pe care ni-l descriu memoriile Lidiei Stăniloae, ci un om al cărui discernământ ajunsese la maturitate. Ne-o dovedesc, printre altele, însemnările din acea perioadă: „Ispita sfinţeniei e cea mai rafinată capcană a mândriei … de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi”[61]. „O sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulegrul în ispita sfinţeniei”[62]. „Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”[63]. „Mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti”[64]. Lucru regretabil, scrierile Părintelui i se par autoarei nişte „compuneri minore”, care „n-au atras niciodată atenţia, nici a specialiştilor, nici a cititorilor de scrieri spirituale”[65] (!). (Ca o circumstanţă atenuantă, amintim că abia în anii din urmă au ieşit de sub tipar în condiţii grafice de excepţie cele mai reprezentative texte ale Părintelui Arsenie[66].)

 

 

E adevărat că popularitatea de care s-a bucurat Părintele Arsenie la Sâmbăta (şi apoi la Prislop) a fost uriaşă. Dar trebuie adăugat că Părintele nu a căutat acest lucru, ci „mulţimile îl îmbulzeau, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 5,1): „După câţiva ani de la călugărirea mea şi intrarea mea în preoţie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot. Datorită cunoştinţelor ce le adunasem în vremea studiilor, şi pe care le aplicam unde se putea face aceasta, poporul sărea marginile aprecierii juste şi mă credea excepţional de înzestrat. De nenumărate ori am încercat, şi mai încerc, a le mai stinge capriciile unei credinţe necontrolate, cea de domeniul fanteziei – că aceasta nu mântuieşte – şi abia am izbutit să-i scad la o iubire [pe] care mi-o păstrează fără să mă mai întrebe”[67] [subl. mele]. Într-o pagină de jurnal, Părintele Arsenie îşi reafirma „hotărârea de a stăvili din pastoraţia noastră, tot inutilul magic după care umblă poporul”[68]. De altfel, inclusiv Securitatea lua la cunoştinţă, prin agenţi infiltraţi, de faptul că „lumea i-a făcut o falsă reclamă, a exagerat anumite lucruri şi din această cauză a avut de suferit”[69]. 

 

Dosarul informativ al Părintelui Arsenie ne permite să completăm acest tablou. Astfel aflăm că, începând din 1946, Părintele era „cunoscut de domnul ministru Gheorghiu-Dej şi [de] Teohari Georgescu … care [voiau] să-l promoveze într-un post de episcop”[70]. (Singura explicaţie pentru „ratarea” acestei oportunităţi, nu poate fi decât… fuga de slavă deşartă!) Mai mult, conform mărturiei IPS Bartolomeu Anania, după 1948, însuşi Patriarhul Justinian plănuia să-l ridice pe Părintele Arsenie la rangul de arhiereu: „Ştiu cu siguranţă că Patriarhul se gândea să-l cheme la treapta arhieriei, dar, precum se cunoaşte, Arsenie a fost arestat, dus în lagăre de muncă forţată şi apoi, practic, obligat să rămână inactiv”[71]. Mai ştim, de asemenea, că în acea vreme Părintele Arsenie se afla în bune relaţii cu Petru Groza[72]. Prin urmare, nu i-ar fi fost deloc greu să profite de pe urma acestor „simpatii”! De ce a preferat în locul puterii – arestările, în locul confortului – urmăririle, în locul recunoaşterii – marginalizarea, e la îndemâna oricui să răspundă!..

 

Pentru a încheia acest capitol, menţionăm că Lidia Stăniloae avea să recunoască, peste ani, în Părintele Arsenie – cu care se întâlnise întâmplător pe stradă – „o persoană anonimă, un trecător pe străzile Bucureştiului şi atât”[73]. Acest anonimat asumat constituie, în opinia mea, latura cea mai fascinantă a biografiei Părintelui Arsenie Boca. Acceptarea condiţiei de „marginal”, şi încă până la moarte, nu putea veni decât dintr-o deplină conştiinţă a lepădării de sine: „trebuie să fim dezbrăcaţi de orice şi numai pe Dumnezeu să-l avem în suflet”[74]. În ce priveşte atitudinea faţă de profesorul său de altădată, ni se pare elocventă însemnarea Părintelui de pe spatele unei cărţi de vizită, primită cu ani în urmă de la Stăniloae. E vorba despre faimosul paragraf 13,7 din Epistola către Evrei: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa”[75]. Este, poate, cel mai inspirat „epilog” la o prietenie care şi-a pus amprenta pe destinul a doi oameni excepţionali…

 

După înlăturarea de la Mănăstirea Prislop (1959), sub acuzaţia de „activitate ce dăunează intereselor bisericeşti”[76] (!), Părintele Arsenie îşi începe peregrinarea prin Bucureşti, unde va locui şi lucra timp de aproape un deceniu (1959-1968). Sub încadrarea modestă de „muncitor pictor”, Părintele îşi va lăsa amprenta asupra celui mai impunător lăcaş de cult din capitală: Biserica Sf. Elefterie Nou. După anul pensionării (1968), se dedică pictării Bisericii Drăgănescu (jud. Giurgiu), pe care o termină cu puţin înaintea morţii şi care constituie testamentul său spiritual. Deşi misiunea „publică” de propovăduire îi fusese interzisă, Părintele nu va înceta să îndrume sufletele a generaţii de preoţi şi credincioşi[77]. Însă, de acum înainte, mesajul pe care îl va transpune în pictură se va adresa cu precădere posterităţii. Profesorul Nichifor Crainic observa cu justeţe: „E un stil nou, o pictură nouă, ca viziunea nouă pe care o porţi în suflet”[78]. Aspectul vizionar al picturii Părintelui Arsenie nu a putut trece neobservat, însă nu şi-a aflat (încă) erminia teologică corespunzătoare. Prezentarea detaliată din albumul „Biserica de la Drăgănescu – Capela Sixtină a Ortodoxiei româneşti” (Deva, 2005), datorată PS Daniil Stoenescu, deşi nelipsită de îndrăzneţe conexiuni teologice, e mai degrabă una descriptiv-didactică. Riscurile unei interpretări hazardate sunt, astfel, de neînlăturat!

 

 

În ce ne priveşte, vom încerca să evidenţiem caracterul profetic al acestei picturi, prin prisma unor contribuţii avizate în domeniu[79]. Demersul iconologic al maestrului Sorin Dumitrescu, structurat pe multiple paliere semantice (catehetic, doxologic, eshatologic etc.), urmăreşte îndeaproape constituirea canonului dogmatic al iconografiei bizantine[80]. Preluând această tipologie, nu putem să nu remarcăm faptul că, în pictura Părintelui Arsenie Boca prevalează aspectul simbolic-eshatologic, care ne oferă „cheia” înţelegerii unor scene altminteri greu de încadrat („Nunta Fiului de Împărat”, şi altele). Punctul slab al acestei infuzii eshatologice e faptul că resortul teologic („chipul dogmatic”) al reprezentării iconice trece în plan secund. Sfinţii zugrăviţi de Părintele Arsenie la Drăgănescu nu sunt chipuri dogmatice, ci „apariţii” luminoase (evanescente), a căror materialitate „translucidă” e cel puţin derutantă. De altfel, canonul iconografic bizantin s-a confruntat dintotdeauna cu provocarea armonizării a două tipologii opuse: cea simbolic-eshatologică şi cea a realismului incarnaţional[81]. Rezolvarea fericită a acestei dileme o constituie, după Sorin Dumitrescu „realismul eshatologic”[82]. Astfel, sinteza superioară dintre cele două tendinţe, deşi destul de rară, constituie o culme a artei bizantine şi universale[83]. Dacă am putea „reproşa” ceva picturii Părintelui Arsenie este tocmai supralicitarea dimensiunii simbolic-eshatologice în dauna celei teologic-dogmatice, fără însă a o eluda cu desăvârşire. În ce priveşte aspectul catehetic, acesta e legat direct de cel eshatologic; împărţirea pereţilor laterali în două registre tematice: „unul superior, la scară mare [eshatologic – n. mea] şi altul inferior, la scară mică [catehetic – n. mea]”[84], constituie o dovadă în acest sens. Totuşi, trebuie spus că programul iconografic de la Drăgănescu respectă, în linii mari, tipicul ortodox, declarându-se „o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă exprimată plastic” (pisania bisericii)[85].  

 

Pentru exemplificarea celor de mai sus, ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva realizări de excepţie de la Drăgănescu. „Învierea Domnului”, poate cea mai cunoscută scenă din întreaga pictură a Părintelui Arsenie, ne înfăţişează, mai mult decât momentul propriu-zis al învierii (trupul devenit lumină), icoana celei de a Doua Veniri a Mântuitorului. Simbolistica crucii (care încadrează întreaga scenă), dar şi a globului pământesc cuprins de „flăcări, fum şi cutremur”[86], sunt temeiuri suficiente pentru a o privi în cheie eshatologică: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului [crucea – n. mea] şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 29-30).  Astfel, Învierea şi a Doua Venire par să constituie un întreg, ceea ce, dincolo de fineţea remarcabilă a execuţiei, conferă acestei scene statutul de unicat[87]. O altă scenă cu caracter profetic-eshatologic (zugrăvită în naos, pe partea stângă), înfăţişează „asaltul final” asupra Bisericii creştine. Nu ştim dacă Părintele va fi avut în minte confruntarea finală dintre Antihrist şi Biserică, sau vreo prigoană anume din istoria creştinismului. Totuşi, un detaliu-surpriză ne dă de gândit: bisericile-etalon ale Răsăritului şi Apusului (Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol şi Basilica Sfântul Petru din Roma) sunt zugrăvite împreună în acelaşi „nimb auriu, luminos şi plin de raze ale Duhului Sfânt”[88] (!). Scena pare să sugereze că, înainte de ultima prigoană împotriva Bisericii, unirea dintre catolicism şi ortodoxie va fi o realitate. În acelaşi sens se pronunţă şi PS Daniil Stoenescu: „Învăluite de mâna Părintelui Arsenie în acelaşi nimb şi aură într-o «perihoreză» ecumenică vizionară, ortodoxia şi catolicismul, reprezentate simbolic de către cele două catedrale emblematice …. vor ajunge[,] într-un târziu[,] din nou la «unirea ipostatică» a primului mileniu creştin”[89]. Tot în cheie eshatologică trebuie privită şi icoana sfinţilor apostoli Petru şi Pavel (registrul principal al iconostasului), care îi înfăţişează pe cei doi „stâlpi ai Bisericii” ţinând cu mâinile încrucişate biserica Mănăstirii Voroneţ (!), sub care se află un steag „pe care ar fi trebuit să fie zugrăvită minunea de la Cincizecime [pogorârea Sfântului Duh]”. Aşadar, pe de o parte, întemeierea Bisericii universale (Rusaliile), iar pe de alta, sfârşitul istoriei (Judecata de Apoi). În lumina cercetărilor lui Sorin Dumitrescu dedicate ctitoriilor lui Petru Rareş[90], scena Judecăţii de Apoi (peretele vestic al Mănăstirii Voroneţ), transpune iconic profeţia – descoperită la Athos – a Sf. Nifon al Constanţianei despre vremurile din urmă. Îndrăznim să remarcăm că, în viziunea Părintelui Arsenie Boca, autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel pare să „gireze” această „înfricoşătoare vedenie” (figurată la scară redusă în icoană), confirmând astfel finalul textului original: „Scrie, dar, cu de-amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla”[91] [subl. mea]. În comentariul PS Daniil, motivul Mănăstirii Voroneţ e interpretat ca „simbol al ortodoxiei apostolice româneşti”[92]. Însă, miza eshatologică ni se pare mai importantă. O sugerează, de altfel, icoana însăşi: „Peste pământul pe care stau în picioare sfinţii apostoli Petru şi Pavel, după ce l-au străbătut în sandale de-a lungul şi de-a latul[,] şi pe care se sprijină piciorul praporelui, răsare «Soarele Dreptăţii» şi ziua eshatonului [subl. mea], cu razele unei noi ere eterne[,] care scriu de trei ori: «Ierusalim» (pământ nou şi cer nou: Noul Ierusalim – Biserica)”[93]. 

 

Nu putem încheia aceste consideraţii fără a insista asupra tulburătoarei fresce a Maicii Domnului cu Pruncul, realizată de Părintele Arsenie Boca în absida altarului bisericii Sf. Elefterie-Nou din Bucureşti (1959-1962)[94]. Timp de aproape cincizeci de ani, precum spune Scriptura, ochii noştri au fost acoperiţi (Matei 13,14), astfel încât, nici informatorii zeloşi ai Securităţii[95], nici preoţii care s-au succedat în timp la sfântul altar, şi nici chiar credincioşii de rând, n-au înţeles semnificaţia braţelor deschise ale Pruncului Iisus („Veniţi la Mine!” – Matei 4,19), prin care îi chema la Sine pe toţi cei pe care comuniştii îi azvârleau în temniţe…

 

Biserica Sf. Elefterie-Nou se numără printre cele mai monumentale lăcaşuri de cult din capitală. Piatra de temelie i-a fost pusă în iunie 1935, dar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lucrările au stagnat. Abia o dată cu întronizarea Patriarhului Justinian, biserica şi-a aflat ctitorul de care avea nevoie. Acesta s-a îngrijit ca toate lucrările să fie continuate şi duse la bun sfârşit, ceea ce s-a întâmplat în 1971[96]. Pictarea interiorului a cunoscut mai multe etape. Patriarhul Justinian hotărâse, cu ocazia vizitei pastorale din 21 noiembrie 1958, ca pictura să fie executată de Vasile Rudeanu şi Iosif Keber, foşti ucenici ai profesorului Costin Petrescu (1871-1954)[97]. Astfel, între anii 1958-1965, maestrul Vasile Rudeanu a coordonat lucrările, pentru ca, între 1965-1970, Iosif Keber să finalizeze întregul ansamblu[98]. Nu-i de mirare că, o dată ajuns în Bucureşti (mai 1959)[99], Părintele Arsenie a fost cooptat în echipă, ştiut fiind că între 1933-1938 îl avusese ca profesor la Belle-Arte pe acelaşi Costin Petrescu, sub îndrumarea căruia realizase scena „Mihai Viteazul” de la Ateneul Român[100].

 

Pentru pictura din interiorul altarului, maestrului Vasile Rudeanu i-a revenit titlul de „pictor excepţional”. În 1965, când Rudeanu (în urma unei boli grave), va trece la cele veşnice, fuseseră realizaţi 1.300 metri pătraţi, cuprinzând: „pictura din interiorul sfântului altar, interiorul cupolei mari şi arcadele dinspre miazănoapte”[101]. Se pare că majoritatea scenelor au fost executate după modelul unei catedrale din Kiev[102], pe care Patrairhul Justinian o vizitase într-una din misiunile sale în Rusia. Informaţia trebuie însă confirmată de documente. Cert e că, între 1946-1975, Justinian fusese de 11 ori în Rusia, prima oară ca Mitropolit al Moldovei (1946), apoi în calitate de Patriarh[103].

 

Contribuţia Părintelui Arsenie Boca la realizarea frescei din altarul Bisericii Sf. Elefterie nu e amintită decât tangenţial în articolele care au abordat acest subiect[104]. E drept că, în perioada 1959-1965, Părintele era asiduu urmărit de Securitate şi, din motive lesne de înţeles, nu s-a dorit recunoaşterea oficială a acestei contribuţii. Astfel, în volumele dedicate înfăptuirilor Patriarhului Justinian („Apostolat social”, vol. I-XII, Bucureşti, 1948-1976), apar numeroase referiri la activitatea unor maeştri precum Costin Petrescu, Vasile Rudeanu, Iosif Keber, Olga Greceanu şi alţii, dar nicio menţiune despre Părintele Arsenie (pe atunci încadrat ca „muncitor pictor” la Atelierele Patriarhiei). Cu ocazia târnosirii bisericii (29 iunie 1971), Patriarhul rememora în câteva fraze realizarea picturii interioare de la Elefterie: „Am găsit atunci [1959] un pictor, Vasile Rudeanu, cu înalte studii de pictură la Paris şi cu un remarcabil talent, pe care l-am obligat să facă întâi pe hârtie pictura sfinţilor şi a scenelor, în mărime naturală, şi apoi să încerce să transpună în fresca din biserică ceea ce executase pe hârtie sau carton. … Şi experienţa a reuşit. Toate tablourile pe care le vedeţi în biserica aceasta au fost văzute, aprobate şi vizate întâi de Patriarh, pentru neschimbare, şi numai după ce Consiliul parohial constata şi încheia un proces verbal că modelele de pe carton aprobate de noi au fost transpuse aidoma în fresca din biserică, se făcea plata. Am ţinut să subliniez aceste lucruri, pentru ca să ştiţi ce opere de artă aveţi în biserica dumneavoastră. Am ţinut să subliniez că dacă aveţi o catapeteasmă unică în ţară şi poate unică în lume, aveţi de asemenea o pictură unică în ţară şi nu ştim dacă nu este unică şi în lumea ortodoxă”[105].  

 

Şi totuşi. Contribuţia Părintelui Arsenie poate fi probată prin existenţa statelor de plată în arhiva bisericii, prin notele informative aflate la dosarul de urmărire[106], şi mai ales prin recuperarea miraculoasă[107] a proiectului frescei Maicii Domnului cu Pruncul din altarul de la Elefterie. Această schiţă în cărbune, de dimensiuni considerabile, poate fi socotită o realizare excepţională. Astfel „cea mai reuşită pictură religioasă neoclasică în frescă”[108] are la bază proiectul Părintelui Arsenie Boca, smeritul „muncitor pictor” aflat în umbra lui Vasile Rudeanu… Acest lucru face însă cu atât mai dificil de stabilit contribuţia exactă a Părintelui la pictura de la Elefterie, dat fiind că între proiect şi realizarea finală există unele diferenţe stilistice. În ce priveşte scenele din interiorul altarului, ca şi arcadele de deasupra catapetesmei (ale căror decoraţiuni şi medalioane poartă în chip vădit amprenta Părintelui Arsenie), o comisie de specialişti ar putea decela „cât” i-a revenit acestuia din întregul ansamblu. „Piatra de încercare” o constituie însă fresca din absida altarului care, deşi identică sub raport tipologic cu proiectul în cărbune, a suferit unele „ameliorări stilistice” lesne de observat.

 

Din pictura Părintelui Arsenie Boca nu lipsesc elementele atipice, iar acest lucru e valabil şi pentru fresca Maicii Domnului cu Pruncul. Timp de o jumătate de veac, nimeni nu pare a fi sesizat faptul că veşmântul Pruncului reprezintă o zeghe de deţinut. Abia sugerate, prin dispunerea cutelor şi a umbrelor, gratiile întunecate de pe veşmântul Pruncului pot induce uşor în eroare un privitor neavizat. Doar dacă ne gândim că fresca a fost realizată între anii 1959-1962, lucrurile se mai limpezesc întrucâtva. În perioada 1958-1959, sub regimul lui Gheorghiu-Dej, a început ultimul val de teroare din România comunistă: „După experienţa revoluţiei maghiare din 1956 şi după retragerea Armatei Roşii din România, puterea comunistă de la Bucureşti iniţiază un nou val de persecuţii, menit să împiedice orice manifestare de opoziţie a celor care sperau că plecarea trupelor sovietice ar fi putut slăbi în vreun fel autoritatea partidului unic. Teama lui Dej şi a celor din preajma lui a făcut ca represiunea să capete dimensiuni monstruoase, chiar absurde”[109]. Astfel, în penitenciarele de pe tot cuprinsul ţării vor fi încarceraţi preoţi, intelectuali şi ţărani care s-au opus colectivizării. Ceea ce face din fresca de la Elefterie „o pictură unică în ţară şi în toată lumea ortodoxă”, după expresia Patriarhului Justinian, este mai puţin realizarea artistică propriu-zisă (ce-i drept, întru totul remarcabilă), cât semnificaţia teologică a Pruncului Iisus înveşmântat în zeghe de deţinut… 

 

„În aceste vremuri, Iisus trebuia să fie în temniţă”, mărturisea Valeriu Gafencu înainte de trecerea sa la Domnul (18 februarie 1952), în penitenciarul din Târgu-Ocna[110]. Preoţii, intelectualii şi ţăranii întemniţaţi de regimul ateu pentru „vina” de a-şi fi iubit Credinţa şi Neamul,resimţeauprezenţa Mântuitorului după gratii ca o necesitate morală: Iisus nu putea fi în altă parte decât acolo, alături de cei ce pătimeau pe nedrept. De aceea, laitmotivul „Iisus în celulă” (Radu Gyr) constituie, mai mult decât o inspirată „figură de stil”, o modalitate de exprimare a unei anumite solidarităţi în suferinţă. De altfel, aşa cum afirmă Scripturile („În temniţă am fost, şi aţi venit la Mine” – Matei 25,36), Iisus a fost încarcerat alături de toţi mărturisitorii credinţei (apostoli, martiri sau simpli creştini), care au suferit pentru numele lui. Faptul că informatorii Securităţii n-au înţeles semnificaţia veşmântului lui Iisus, este o evidenţă tulburătoare, care ne demonstrează că abia în anii din urmă „s-a plinit vremea” (Galateni 4,4) pentru ca acest lucru să fie recunoscut şi asumat ca atare. Nimeni altcineva decât Părintele Arsenie (care, la acea dată, avea experienţa închisorii) n-ar fi îndrăznit să transpună într-o frescă monumentală, în perioada aceea de prigoană şi de teroare, un Prunc Iisus înveşmântat în zeghe. Este un curaj care vine nu dintr-o frondă, ci dintr-o putere dumnezeiască. Părintele a vrut să rămână o mărturie în veac, despre acele vremuri cumplite de prigoană. Şi a rămas. Şi va rămâne! 

 

Cu câţiva ani înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Arsenie a zugrăvit în altarul Bisericii Drăgănescu imagini din viaţa unor mărturisitori ai credinţei, care au fost prigoniţi, întemniţaţi sau ucişi pentru Hristos: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Muceniţă Ana, şi, finalmente, Sf. Mucenic Ştefan cel Nou. Aceste scene, ale căror conotaţii autobiografice n-au fost încă pe deplin elucidate, ne lasă să înţelegem că Părintele Arsenie şi-a cunoscut data plecării sale din această lume: „în 28 ale idelor lui Noemvrie” (cuvinte pictate deasupra scenei martiriului Sf. Ştefan cel Nou)[111]. Darul înainte-vederii sale, şi-a aflat astfel confirmarea, o dată cu trecerea sa la Domnul, pe 28 noiembrie 1989…

 

Ajunşi în acest punct, ne-am putea întreba: care a fost ecoul personalităţii Părintelui Arsenie Boca printre români, după evenimentele din decembrie 1989? Unii cercetători au constatat că „deşi este intens promovat şi citat, părintele Arsenie Boca este încă puţin înţeles”[112]. Alţii nu s-au sfiit să vorbească de o „mistificare” a biografiei sale: „Este incontestabil că biografia mistificată a părintelui Arsenie Boca, aşa cum este prezentată în mai toate «cărţile duhovniceşti», i-a făcut de fapt un mare deserviciu. O serie de cititori au devenit, pe bună dreptate, foarte rezervaţi faţă de născocirile consemnate în acele biografii romanţate şi implicit, faţă de persoana părintelui”[113]. Totuşi, trebuie spus că denaturările biografiei Părintelui Arsenie au o istorie destul de veche. Încă din 1945, comisarul Biroului de Siguranţă din Râmnicu-Vâlcea, îşi întocmea referatul în următorii termeni: „Ieromonahul Arsenie Boca este un om de o vastă cultură, un predicator religios de o extraordinară putere de convingere, fiind în acelaşi timp un mistic cu cunoştinţe serioase asupra fachirismului [sic!]”[114]. În 1953, o delaţiune expediată Direcţiei Regionale a Securităţii din Hunedoara îl asocia pe Părintele Arsenie cu gruparea antroposofică din Cluj: „Acest călugăr are «darul clarviziunii» şi după ce a intrat în gruparea antroposofică [sic] a făcut progrese rapide, participanţii la şedinţă au vorbit cu multă admiraţie faţă de acest călugăr”[115]. De altfel, reputaţia de „mag” avea să-l urmărească pe Părintele Arsenie şi după moarte, fiind uneori „revendicat” de către yoghini, bioenergeticieni, radiestezişti, parapsihologi etc. Din nefericire, la această nefastă popularitate au contribuit jurnalişti fără discernământ, scriitori improvizaţi, foşti (sau pretinşi) „ucenici”[116] şi alţii. E cert că nu-i putem considera pe toţi detractori, însă formule „inspirate” de genul: „[Părintele Arsenie Boca a fost un] Zalmoxis al neamului românesc” (IPS Antonie Plămădeală)[117], nu fac decât să perpetueze un mit. 

 

În realitate, spre sfârşitul vieţii, Părintele Arsenie s-a adâncit în el însuşi şi în cel mai autentic anonimat. Însingurarea şi amărăciunea care i-au marcat ultimii ani, transpar şi din cele câteva mărturii ale ucenicilor apropiaţi. Se pare că nostalgia slujirii liturgice l-a urmărit până la moarte: „A trecut la cele veşnice neîmpăcat, pentru că a plecat cu multe taine pe care nu a avut cui să i le dezvăluie. A vrut să slujească Sfânta Liturghie într-un grup restrâns, numai cu obştea mănăstirii Prislop şi n-a primit binecuvântare. N-a putut să slujească. Cred că acolo vroia să dezvăluie celelalte taine”[118]. Amărăciunea acestor rânduri ne face să înţelegem atât dorinţa Părintelui de a nu fi înmormântat la Sâmbăta („Nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”)[119], cât şi interdicţia expresă de a fi deshumat: „Pecetluit să-mi fie mormântul până la a Doua Venire!”[120]

 

Şi totuşi! Misiunea propovăduirii, începută de Părintele Arsenie la Sâmbăta de Sus, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, continuă să aducă roade, la mormântul de la Mănăstirea Prislop al sfinţiei sale. Pentru a urmări efectele pe termen lung ale acestei propovăduiri, trebuie însă să înţelegem miza ei reală. Nimeni n-a sesizat mai acut (şi mai just) acest lucru decât Părintele Stăniloae: „De mult ne simţeam datori să scriem în această foaie despre lucrarea duhovnicească ce se săvârşeşte zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi şi adânci efecte în viaţa poporului nostru. Într-o foaie ca a noastră, nu se dau numai îndemnuri despre ceea ce ar trebui să se facă în scopul întăririi credinţei, ci se încrestează faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre, şi care pot influenţa astfel asupra altora, preoţi şi credincioşi. (…) Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu e loc pitoresc de excursii şi de distracţii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufleteşti înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu care le obligă la o viaţă scoasă din mocirla inconştienţei şi plăcerilor uşoare. Pe pajiştile mănăstirii şi prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinţe omeneşti îngenuncheate pe sub streaşinile ei în rugăciune şi scrutându-şi trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta. (…) Cine îi urmăreşte dimineaţa în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumuseţile duhovniceşti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost. (…) În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie şi care sunt elementele programului său de lucru? Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viaţa celui ce-l rosteşte. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiinţă care a devenit rug al credinţei şi mută focul la auzitori. Despre viaţa Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută şi nu vrem să-l supărăm lăudându-l. Cuvântul său porneşte din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieşte şi nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg aşa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi şi oricărui gând de mândrie. Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine şi prin ceea ce propovăduieşte, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau mulţi că tradiţia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definiţie ceva pasiv, lipsit de forţă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vieţii celei mai cuceritoare şi forţa cea mai copleşitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus. Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate faţă de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeşte în oameni la Sâmbăta. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei şi al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine şi în Biserică. Fiecare credincios e obligat să rămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afişaj, de nuanţă sectară, este lovit în cap. Smerenia şi puritatea vieţii sunt condiţiile sau mai bine zis condiţia neapărată a mântuirii. Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus. Ţinem doar să mai accentuăm importanţa naţională pe care o are lucrarea de acolo”[121].

 

Cuvintele Părintelui Stăniloae, încă atât de vii, ne revelează dimensiunile reale ale propovăduirii creştine a Părintelui Arsenie Boca. Mesajul său către neamul românesc nu poate fi altul. Trezirea conştiinţelor spre o viaţă autentic înduhovnicită – misiunea dintotdeauna a profetului – e condiţionată de recunoaşterea şi asumarea acestei moşteniri spirituale copleşitoare. Zecile de mii de pelerini care ajung în fiecare an la Prislop cunosc deja acest lucru. Însă moştenirea Părintelui Arsenie Boca trebuie înţeleasă în contextul unei întregi generaţii, al cărei simbol-testament e zugrăvit în absida altarului de la Sf. Elefterie. Părintele Justin Pârvu, unul dintre ultimii supravieţuitori ai închisorilor comuniste, ne avertiza trist: „Vai de neamul care nu îşi cinsteşte martirii!” Astfel, renaşterea noastră ca neam e condiţionată de conştientizarea deplină a jertfei „generaţiei răstignite”. Această recunoaştere şi această asumare pot şi trebuie să înceapă cu Părintele Arsenie Boca. 

 

Nota bene: doresc să mulţumesc Ierom. Neofit şi lui Florin Caragiu pentru bunăvoinţa de a publica acest material în revista Sinapsa (nr. VI/noiembrie 2010). Un cuvânt de recunoştinţă şi lui Eugen Costache (Biblioteca Academiei) pentru ajutorul oferit în prelucrarea imaginilor.

 

Foto: 1,3,7,8,11,25 © Mănăstirea Brâncoveanu; 2 © Irinel Cârlănaru; 4 © Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii; 5 © Mişcarea Naţional-Creştină; 6 © Ziarul Lumina; 9 © Foaia naţională.ro; 12,14,23 © PS Daniil Stoenescu; 13 © Editura Humanitas; 10,15 © Arhiva proprie; 16,21 © Pr. Lucian Răzvan Petcu; 17,22 © Pr. Mihai Florin Dragomir; 18 © Biblioteca Academiei; 19 © Biserica Română din Freiburg; 20 © Cristian Drossu; 24 © Florentina Rădulescu