Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 39

Fură-l pe Hristos de la vrăjmașul tău prin iubirea ta!

Pr. prof. dr. Daniel Dascălu
Tags: vrajmasi; dusmanie; iertare; iubirea;
 

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă ­iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la ­care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ­primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii este plină de semni­ficații duhov­nicești, deși textul acesteia cuprinde doar șase versete din capitolul al șaselea al Evangheliei după Luca.

Din pericopa evanghelică a acestei duminici desprindem câteva din învățăturile lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor și celor care căutau în preajma Lui cuvinte de mângâiere și încurajare, precum și tămăduire pentru bolile lor sufletești și trupești. Textul Evangheliei de azi îl provoacă pe omul tuturor timpurilor să conștientizeze cât de greu este să își depășească pornirile firii păcătoase, în urcușul duhovnicesc. Acest text face parte din ceea ce este cunoscut sub numele de Predica de pe munte, unde Mântuitorul enunță una dintre cele mai importante legi ale creștinismului, Legea ­iubirii. 

„Mai fericit este a da decât a lua” 

Stabilirea acestei legi a respectului și prețuirii celuilalt vine ca un firesc în viața omului care caută să își găsească starea de fericire, de aceea Legea iubirii este anunțată după ce Mântuitorul expune adevărata definiție a fericirii, a aceleia care depășește bogățiile, slava deșartă, foamea și setea, sau chiar și disprețul celor care ne vor urî sau prigoni pentru numele lui Hristos (Luca 6, 21-22). Știind că printre cele mai sensibile puncte în rela­ționarea socială a omului cu semenul său este acela al îndrep­tățirii de sine, Domnul Hristos le descoperă celor care Îl urmau o altă abordare a relației cu sinele, în termeni care surprind cutumele sociale și raporturile stabilite de legea mozaică. Tocmai de aceea, pentru a înțelege la cel mai simplu nivel că fericirea omului se definește prin desprinderea de lucrurile materiale și de dreptatea proprie (îndrep­tățirea de sine), sunt înșirate comparații sensibile pentru omul de atunci și de acum, între omul drept și omul păcătos. Omul drept, virtuos, care își trăiește viața după preceptele religioase și se ferește de încălcările legii, nu dorește a fi în preajma celor păcătoși, cu atât mai mult nu își dorește să fie comparat. Însă Mântuitorul arată celor care ­Îl urmau, și prin textul Evangheliei, și nouă celor de azi, că problemele omului, fie el religios sau nu, pleacă cel mai adesea din ­inima lui.

Binele e cu adevărat bine atunci când se face bine, adică din dragoste de Dumnezeu și cu discreție

Prin creație, omul făcut după chipul lui Dumnezeu este o făptură bună și minunată, cu puțin micșorată față de îngeri (Psalmul 8, 5), însă prin neascultare ­imprimă în firea lui păcatul și înclinația spre păcătuire, astfel încât Hristos Domnul caută să vindece prin cuvânt și fapte toate aceste neputințe și boli ale omului căzut. Iată de ce, după învățătura Mântuitorului, omul nu trebuie să se vadă superior semenului doar pe criteriul ascultării legii, ci mai ales prin cel al împlinirii ei. Omul păcătos este un om suferind, însă cu toate acestea caută și el comuniunea și atenția celorlalți, așa cum o face și omul virtuos („Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac?” Luca 6, 32).

Desigur, se va putea spune că prezența în preajma păcătoșilor atrage după sine și îmbolnăvirea, sau împătimirea și a celor sănă­toși, însă învățătura divină așază în ordinea logicii umane conștien­tizarea că fapta bună pe care o face omul virtuos poate fi regăsită și în orânduirea socială a celor păcătoși: echitatea, datoria, afectivitatea. Fapta bună devine ziditoare atunci când este însoțită de iubirea față de semeni, pentru ca din ea să se folosească atât primitorul acesteia, prin efectele ei imediate, cât și făptuitorul, prin împlinirea datoriei morale. 

Reciprocitatea pozitivă - un principiu evanghelic de urmat

Pericopa Evangheliei acestei duminici pornește de la principiul reciprocității pozitive: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Este o abordare cu totul nouă a prescripțiilor vetero-testamentare, care amintea de obligativitatea săvârșirii binelui în Decalog, pe care Hristos o îmbo­gățește cu accentul pe semenul de lângă noi, privit prin perspectiva binelui propriu. De aici se dezvoltă o nouă orânduire socială, care nu are la bază nici o obligație, în afară de cea a iubirii și a respectului față de semen ca față de sine. În această nouă așezare dintre oameni, se regăsește mai bine valoarea iubirii. Iubirea nu mai este doar un concept abstract, filosofic sau pur senzorial, ci se desprinde din ideea de prezență personală aflată în imediata apropiere a celui de lângă noi.

Problema omului de atunci și de acum o reprezintă incapacitatea noastră de a ne detașa de stima de sine axată pe cultul persoanei și al propriei bunăstări. De altminteri, e foarte greu să acceptăm renunțarea la îndrep­tățirea de sine și la imaginea pe care o cultivăm câteodată chiar și o viață întreagă. Însă pierdem din vedere că tot ceea ce realizăm în viața noastră nu se face în concurență sau în comparație cu ceilalți, ci numai cu noi înșine, cu devenirea noastră prin urcușul personal și profesional.

Iubirea nu e filosofie, ci o trăiești atunci când te doare pentru cel de lângă tine

Duminica aceasta vorbește și despre iubirea vrăjmașilor. Dacă nouă ne este greu să ne comparăm cu ceilalți semeni, mai ales cu cei păcătoși - deși Hristos Domnul ne-a arătat cât de ușor putem fi asimilați acestora -, să îi iubim pe vrăjmași devine aproape imposibil. Pentru a putea înțelege și împlini legea iubirii lui Hristos, e nevoie să nu îi mai percepem pe cei de lângă noi vrăjmași. Istoria duhovnicească a Bisericii a arătat că trebuie și putem să ne rugăm și pentru luminarea și liniștirea oamenilor care ne sunt potrivnici. Nu oamenii ne sunt duș­mani, ci diavolul, care umblă să îl piardă și să îl depărteze pe om de iubirea lui Dumnezeu (I Petru 5, 8)! Oamenii se lasă prinși în plasa demonică pentru a deveni, cel mai adesea involuntar, instru­mente ale celui rău. Însă lupta cu duhurile nevăzute nu se dă după strategii omenești, ci cu rânduială și putere de la Dumnezeu (Efeseni 6, 11-12). Puterea primită de la Dumnezeu îl ajută pe om nu doar să biruie vrăjmașii nevăzuți, ci chiar îl ajută pe om să îi iubească pe vrăjmașii văzuți. Cum altfel am putea explica atitudinea tuturor sfinților mucenici, începând cu Arhidiaconul Ștefan, care se rugau pentru cei care îi torturau?! Cel mai adesea însă, noi pierdem din vedere că prin atitudinea noastră egoistă, foarte comodă și hiperprotectivă, devenim propriii noștri vrăjmași. Ne suntem vrăjmași pentru că nu ne eliberăm de acele contin­gențe, patimi și dependențe, care ne țin departe de Dumnezeu și de devenirea noastră în libertatea noastră. Vrăjmășia noastră față de sine se poate analiza în fiecare zi prin citirea rugăciunilor de seară, în cadrul cărora cea de-a treia reprezintă o spovedanie cotidiană, ce ne descoperă propriile slăbiciuni și neputințe.

Dacă reținem din această pericopă evanghelică faptul că virtutea iubirii, ca izvorâtoare din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, este remediul bolii păcatului, înțelegem și că putem realiza ceea ce aparent pare imposibil prin iubirea vrăjmașilor. Să ne învingem propriile vrăjmășii, pentru a nu ne mai lăsa afectați de vrăjmășiile celorlalți, și astfel să conștientizăm darul vieții în fiecare zi, pe care îl primim nu spre risipire, ci spre înveșnicire! - Ziarul Lumina

09-10-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu