Crucea, semnul și sensul lucrării de slujire a Mântuitorului

 

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

În Parabola cu lucrătorii tocmiţi în via Domnului în diferite ceasuri ale zilei, Mântuitorul Însuși arată semnificația celor două perioade ale Bisericii apostolice, și anume, cea a prigoanelor descrisă prin sintagma „greul zilei”, și cea a libertății Bisericii, semnificată prin sintagma „arșița zilei” (Mt., 20, 12), în sensul uscăciunii rațio­­naliste provocate de erezii. Dacă pentru „greul zilei”, Hristos Cel viu a însemnat pentru lucrătorii înzestrați cu talanți ca „să lucreze până va veni” (Lc. 19, 13) „Stâlp de foc” (Numeri 14, 14) al cre­din­ței martirilor, ca mărturisire a lor în întunericul din lume, astfel, pentru perioada „arșiței”, Hristos Cel viu și biruitorul morții a însemnat „luarea Mirelui” (Mt., 9, 15), răpit de către cei pentru care Hristos nu mai era nici cel viu și nici biruitorul morții. 

Mântuitorul a profețit atât răpirea Mirelui celui viu (Mt., 9, 15), cât și rătăcirea celor pentru care Întruparea Sa nu mai era decât cea a unui „stârv” în lumea „vulturilor” (Lc. 17, 37), simbol al înțelepciunii omenești. 

În această călătorie a ei prin istorie, Biserica poate fi comparată cu legendarul Ulise din literatura antică, și anume la trecerea acestuia cu corabia printre cumplitele Scilla și Caribda, care, ajungând apoi în zona sirenelor, și-a astupat urechile cu ceară și s-a legat de catargul corabiei, ca să scape de ademenire. 

Frământările prin care avea să treacă Biserica au fost numite de către Mântuitorul „Porțile iadului” (Mt. 16, 18), ca un îndemn la mărturisirea neclintită a cre­dinței ei, în ­sensul „pietrei” pe care porțile iadului nu o vor putea birui. 

Aceeași profeție este confirmată și de către Sfântul Apostol Pavel în fața preoților chemați la Milet, cărora le-a vorbit despre acei „lupi îngrozitori care nu vor cruța turma”, după plecarea Sa (F. Ap. 20, 28-31). În lipsa prigoanelor, Mântuitorul arată că Biserica Sa, frământată de erezii, Îl va căuta ca „Mire al bucuriei” prin „post” (Mt. 9, 15). 

Odată cu oprirea prigoanelor, creștinii adevărați nu aveau de gând să neglijeze vreodată crucea în urmarea lui Hristos. Statura lor prin credință era cea a „bărbatului desăvârșit”a (Efes. 4, 13), care rămâne neclintit la probele de cald sau de rece, căci acesta este sensul chemării lui Hristos la luarea crucii, prin „lepădarea de sine în urmarea Sa” (Mc., 8, 34), căci mai mult decât mărturisirea credinței adevărate prin sinoade, „crucea” a fost atât semnul, cât și întreg sensul lucrării Mântuitorului de slujire, pentru restaurarea și răscumpărarea omului. Înăl­țarea Sfintei Cruci, după Sinodul de la Niceea, are sensul jertfei Domnului ca temelie a uni­tă­ții Bisericii Sale, după cum s-a profețit: „El va păstori turma Sa ca un Păstor și cu brațul Său o va aduna” (Is., 40, 11). 

Libertatea nu a însemnat pentru Biserică altceva decât aducerea aminte și mai profund de Jertfa răscumpărătoare a Domnului, care a dezlegat legăturile morții prin Duhul Sfânt (Is. 61, 1-3). Mântuitorul a identificat această profeție în lucrarea Sa (Lc. 4, 21) în fața celor din Nazaret, care au respins faptul că ei ar fi „legați”. Dar adevărata libertate pe care o mărturisea Hristos (Ioan 8, 36) însemna Învierea cu duhul prin Adevărul vieții Lui care avea să fie dovedit prin Înviere, ca arma cea mai puternică a luminii sub Cruce (Ps., 90, 4; cf. Efes., 6, 14) și „glas de tunet” (Ps., 103, 8), de care „Marea morții” avea să fugă, iar „Iordanul vieții avea să se întoarcă înapoi la Dumnezeu” (Ps., 113, 3) prin învierea cu duhul (Ioan 5, 25).

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci nu este o reluare a Săptămânii Pătimirilor Domnului

Acest praznic este relevarea sensului Crucii și al Jertfei Domnului, ca o chemare la con­ști­ința luării crucii în urmarea lui Hristos, și anume, în vreme de libertate, deoarece Întruparea Domnului a însemnat arătarea lui „Dumnezeu cu noi” după numele Său de „Emanuel” (Is. 7, 14), așa cum a văzut dreptul Simeon (Lc., 2, 32). 
Convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21) a fost rânduită de către Sfinții Părinți în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. La această sărbătoare este vorba de episodul Răstignirii din Vinerea Patimilor, de la care trebuie să ne întoarcem la sensul Jertfei Domnului relevat în convorbirea lui Iisus cu Nicodim de la începutul lucrării Sale. 
Acest sens nu-l știa nici Sfântul Ioan Botezătorul, dar Mântuitorul relevă sensul Jertfei ­Sale de pe Cruce, asociind-o cu imaginea „șarpelui de aramă” (Numeri 21, 8-9), din timpul peregrinării poporului prin pustie. 

În acest context, Mântuitorul relevă lui Nicodim mai întâi nevoia „nașterii de sus” prin botez pentru mântuire (Ioan 3, 3), fiind vorba de un botez al „Lumi­nii sub cruce”, mai profund decât cel al lui Ioan Botezătorul, de întoarcere la Lege prin po­că­ință. 

Dacă în sensul botezului lui Ioan, psalmistul implora: „Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șter­ge-le”, această rugăciune are sensul botezului Sfântului Ioan, dar psalmistul, străpuns la inimă în rugăciunea sa de pocăință, a implorat ceea ce Dumnezeu avea să facă prin ­Întrupare: „Inimă curată zi­deș­te întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Ps. 50, 10-11). 

Sub aceste auspicii avea să se desfășoare și lucrarea Mântuitorului de restaurare și răscumpărare, ca împlinire a unei alte profeții prin care se deo­­­se­beș­te lucrarea lui Ioan prin ­Lege de lucrarea mai adâncă a lui Hristos prin Har: „Rămășița care va fi, va prinde rădăcini în jos, și va aduce roade în sus” (Is. 37, 31). Tocmai acest lucru avea să-l surprindă pe Sfântul Ioan, care mărturisea: „Acela tre­buie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30). 

Sfântul Ioan se exprima astfel deoarece în Legea Veche nu exista încă plinirea ei prin Hristos și deci nu putea exista nici Lumina baptismală în tăria ei sub cruce, nici iubirea de duș­mani. De aceea, botezul Sfân­tului Ioan nu putea dezlega din legături. Întrucât această desă­vâr­șire nu o putea avea nici Sfântul Ioan, Mântuitorul nu i-a spus nimic în legătură cu ispitirea de către diavolul, după Botezul Său. 

Mântuitorul arată că prin credință botezul este ca o naș­te­re de sus (Ioan 3, 3). Sensul aces­tei nașteri este că prin cre­dință mintea este scoasă din temnița cunoștinței binelui și răului și astfel este dezlegată inima de legăturile veșnice ale neghinei. Nașterea este și pacea de sus, ca naștere din Duh pentru care Mântuitorul folosește o sintagmă intuitivă pentru Nicodim: „Vântul suflă unde vo­iește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine și unde se duce. Așa este și cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Dar Hristos mustră neînțele­gerea lui Nicodim, pentru sensul scoaterii minții din temniță (Ps. 141, 7) și eliberarea minții pentru nașterea din Duh. 

De aceea, Mântuitorul trece la exemplul lucrării sale răscumpărătoare ca „șarpe de aramă”. Acesta este simbolul prin care Hristos relevă scoaterea prin Jertfa Sa a boldului morții din suflet, ca mușcătură a șarpelui morții, prin trecerea pascală și îmbrăcarea vieții Sale celei fără de moarte, celei vii în veci (Ioan 14, 19). Lucrarea de răscumpărare avea să aibă loc după restaurarea inimilor ucenicilor pentru asemănarea lor cu „inima” lui Hristos.

Dar asemănarea cu „viața” Lui putea avea loc numai prin răscumpărare. Hristos a dovedit la Înviere că este viu, nu pentru că a înviat, ci a înviat pentru că moartea nu-L putea ține, deoarece El era viu: „Voi veni la voi și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi, acolo unde Eu sunt” (Ioan 14, 3), căci: „Eu sunt viu și voi veți fi vii” (Ioan, 14, 19); „Părinte, voiesc ca unde Eu sunt, să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan, 17, 26); „De-Mi slujește cineva (cu referire la restaurare), să-Mi urmeze Mie și unde Eu sunt, va fi și slujitorul Meu” (Ioan 12, 26), prin Jertfa răscumpărătoare. 

Expresiile „unde Eu sunt” relevă numele biblic al lui Dumnezeu: „Eu sunt cel ce sunt” (Ieș., 3-14), semnificat prin Rugul Aprins (Ieș., 3-2), Care, însă, prin Întrupare, după ce spală picioarele ucenicilor, Se întoarce, pentru „a nu-i lăsa orfani” (Ioan, 14, 18), sintagmă a iubirii lor profunde de Hristos. 

Lucrarea Mântuitorului pentru „nașterea de sus” stă sub auspiciile Sfintei Cruci

„La plinirea vremii” (Gal. 4, 4), acestea arătau astfel: în Israel, prefacerea Luminii în întuneric demonic (Mt. 6, 23), prin luarea viei Domnului de către lucrători în stăpânirea lor (Mt., 21, 28), ceea ce însemna, de fapt, împlinirea profeției vechi împotriva Șarpelui (Gen. 3, 15).

Împlinirea profeției primordiale prin întrupare avea să însemne sfărâmarea capului vicleniei de șarpe, de către Hristos, pe Care tocmai de aceea acea sămânță a șarpelui avea să-L răstignească. Semnul acestei semințe s-a arătat în Israel încă de la nașterea lui Hristos, Care a trebuit să se salveze în Egipt acolo unde se manifesta foamete mare după Dumnezeu. Căci în Israel lucrătorii viei Îl foloseau pe Dumnezeu pentru interesele lor, așa cum, oarecând, oastea lui Israel ceruse Chivotul din Șilo pentru victorie. Acest păcat mare a fost pedepsit de către Dumnezeu, prin nimicirea oastei lui Israel, care nu căuta rugăciunea, evlavia și ajutorul lui Dumnezeu (I Reg. 4, 3). 

La neamuri se manifesta cu putere foamea după cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11; cf. Lc. 15, 14). Pentru iudei, Mesia trebuia să însemne regele lui Israel, așa cum Îl declarase Natanael, mai întâi (Ioan 1, 49), apoi de către Petru (Mt. 16, 16). Dar în Revelație Hristos este „Unsul Domnului” ca Adam cel dintâi, desemnat de către Sfântul Pavel: „Chipul Celui ce avea să vină” (Rom. 5, 14). Adam însemna omul zidit după Chipul - „smerenia”, iar Asemănarea - „inima milostivă” a fiecăreia dintre Persoanele Sfintei Treimi a căror comuniune este veșnică. Adam avea Lumina baptismală prin Cuvânt, în tăria Ei sub cruce, și iubirea de duș­mani, toate acestea ca desă­vâr­șire a Tatălui. 

Configurația antitreimică a cruzimii individualiste a diavolului sub imperiul trufiei poftelor constituie originea răului în creație. În desăvârșirea Sa, Tatăl i-a îngăduit ispitirea lui Adam. Diavolul știa că Adam l-ar fi biruit, dar s-a întrupat în șarpe ocolind pe Adam (Ioan, 10, 1), pentru a ispiti pe Eva prin mâncare, din care a făcut argumentul hotărâtor împotriva Adevărului Cuvântului. 

În acest fel a fost stricat templul Duhului Sfânt din inima lui Adam (I Cor. 3, 17), în care a fost semănată neghina diavolului (Mt., 13, 25). Dumnezeu a făgăduit răscumpărarea prin Întruparea „tainică” a Fiului Său, ca răspuns la lucrarea „ascunsă” a diavolului, a cărui întrupare însemna undița în care diavolul a pus nada, momeala Luminii veșnice, ca să-l ducă pe Adam la moarte. Și Întruparea Domnului a însemnat și undița tainică a Luminii vieții, în care Dumnezeu a pus nada morții diavolului semănată în oameni. 

Ispitirea lui Hristos, semn că diavolul nu a cunoscut taina Întrupării, nu a putut strica filiația divină a ascultării lui Hristos. La rândul lui, diavolul știa că sămânța Lui este veșnică (Ps. 23, 7), dar Duhul Sfânt de la Botez în Hristos era semnul că Hristos nu are neghină și poate descoperi atât Lumina Sfintei Treimi, cât și lucrarea celui rău. 

În acest fel, stăpânirea lui putea fi răsturnată. Neghina a fost descrisă după Potop de către Dumnezeu ca „înclinare spre rău a inimii oamenilor” (Gen. 8, 21). 

Hristos, așteptat încă din Vechiul Testament prin credință cu suferință

Însă, numai sub aceste auspicii, Dumnezeu putea începe lucrarea Sa providențială de mântuire prin împărțirea limbilor și chemarea lui Avraam. În poporul Său, neghina putea fi înăbușită prin forță cu ajutorul Legii. Dar Legea însemna numai „Chipul” de la creație, nu și „Asemănarea” Sfintei Treimi. În acest sens, Dumnezeu a făgăduit plinirea Legii prin Întrupare, ca Adam cel de-al doilea. La porunca Tatălui: „Șezi de-a drepta mea...!” (Ps., 109, 1), Fiul, Creatorul a toate (Ioan 1, 2), s-a deșertat de slavă, primind chipul de rob al ascultării în Duhul Sfânt, așa cum o avea Adam prin Cuvânt, ca un botez, sub auspiciile adâncului smereniei Duhului Sfânt, prin Care inima lui Adam devenise templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16).

Prin botezul pocăinței Sfântului Ioan, Dumnezeu pregătea pe cei care puteau cunoaște arătarea tainică a lui Hristos, tainică din cauza adâncului Duhului Sfânt. De aceea, necunoaș­terea Sa de către lume este socotită de către Hristos „păcat” (Ioan 16, 9). 

Acest lucru însemna o arătare reală, dar o necunoaștere tainică. Mântuitorul numește „cele ale Tatălui” mângâierea plină de slavă a harului și a Adevărului, precum și gingășia iubirii veșnice a slujirii până la Jertfa arderii de tot (Evr. 9, 14): „Duhul Sfânt este Duhul Adevărului pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; dar voi - spune Hristos ucenicilor Săi - Îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi și în voi va fi” (Ioan 14, 16-17). 

Din acest motiv, Hristos considera întruparea însăși ca o lucrare de „ascundere” a „celor ale Tatălui” față de lume: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că (prin Întrupare) ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți (care au respins chemarea Sa prin Sfântul Ioan) și le-ai descoperit pruncilor! Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoirea înaintea Ta” (Mt. 11, 25-26).

Cei cu inima curată și bună, în sensul de „prunci”, sunt cei care s-au învrednicit de mărturisirea Sa față de lucrarea Tatălui prin Sfântul Ioan Botezătorul: „Ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud! Că adevărat vă spun, că mulți proroci și drepți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, și să audă ce auziți voi și n-au auzit” (Mt., 13, 16-17). 
În același sens, Sfântul Pavel a subliniat în legătură cu cei de sub Lege, care au așteptat pe Mesia cu credință prin multă suferință: „Mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgă­du­ințele (nici Moise, nici Ilie, nici Ioan Botezătorul), căci Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia desă­vâr­șirea fără noi” (Evr., 11, 39-40). 

Cei care nu L-au cunoscut pe Hristos la arătarea Sa prin Sfântul Ioan, descriși de către Mântuitorul ca „înțelepți și pricepuți” (Mt. 11, 25-26), aveau să fie cei prin al căror venin de șarpe Dum­nezeu Tatăl avea să pregătească la Jertfa lui Hristos, medicamentul învierii pentru cei care au ­urmat lui Hristos și au dobândit învierea lor cu Duhul la Învierea lui Hristos. 

Întunericul netemerii de Dumnezeu, cauza răstignirii Mântuitorului

Sfântul Pavel spune despre aceștia că ei au iubit „arătarea lui Hristos”, desigur prin Sfântul Ioan (II Tim. 4, 8). Însă despre cei care au călcat voia lui Dumnezeu în ei înșiși nebotezându-se de Ioan (Lc., 7, 30), Mântuitorul avea să spună în convorbirea Sa cu Nicodim: „Cel ce crede în El nu este judecat, dar cel ce nu crede a și fost judecat, deoarece nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 18-20). 

Mântuitorul arată că întunericul demonic al netemătorilor de Dumnezeu din Israel este cauza și a jertfei de tăiere a capului Sfântului Ioan, și aceeași cauză și pentru răstignirea Sa. Iar judecata din urmă împotriva diavolului nu va fi altfel față de cei din Israel care L-au răstignit (Mt. 25, 41) și a tuturor celor ca ei. 

Mântuitorul a precizat în convorbirea cu Nicodim că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan, 3, 17), în sensul că fericiți vor fi numai cei care vor vedea și vor iubi arătarea Lui, iar pentru ceilalți care, din cauza păcatelor, au inima împietrită și nu pot vedea, nici auzi, Întruparea Sa nu va fi decât o împotrivire înverșunată față de Lumină (Evr. 12, 3), fără să știe că prin veninul lor Tatăl pregătește medicamentul învierii. Căci Lumina Sa, în desăvâr­șirea Tatălui, luminează în întuneric și întunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1, 5). 

Mântuitorul a arătat că El nu numai nu judecă pe nimeni prin șederea Sa de-a dreapta Tatălui, dar că Tatăl I-a dat tăria Lu­minii pentru această ședere prin Întruparea Sa ca Fiul omului, iar această tărie nu înseamnă putere de a osândi, ci puterea de a mustra pentru a curăți inimile „ca focul topitorului şi leşia înăl­bitorului” (Mal. 3, 2), cum cerea și David, și aceasta înseamnă tăria Luminii care luminează în întuneric, pe care Hristos voia s-o împărtășească și lui Nicodim.

Mântuitorul nu a mai avut timp să arate Lumina și Sfântului Ioan, din cauza uciderii acestuia, decât prin răspunsul lui Dumnezeu la nedumerirea Sa. Însă nedumerirea Sfântului Ioan este o binecuvântare pentru noi, ca să înțelegem Lumina lui Hristos prin răspunsul Său către Sfântul Ioan, de care Mântuitorul era convins că, prin semnele pe care i le-a arătat, Ioan va rămâne „cel fericit” fără sminteală (Mt. 11, 6), așa cum reiese din cuvântarea Mântuitorului despre Sfântul Ioan (Mt. 11, 6-24).

Ziarul Lumina