Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 388

Covid-19 sau despre boala egoismului

Biofizician Virgiliu Gheorghe
Tags: coronavirus; egoism; pocainta; boala;
 

Despre „Covid” vorbeşte toată lumea. În ce casă nu se aud comentarii, în ce zi nu pomenim numele acestui virus sau nu vorbim despre pandemia care a dat lumea peste cap? Deschizi televizorul sau radioul ‒ sau, pur şi simplu, vrei să parcurgi un studiu pe internet, şi undeva pe pagină ţi se aminteşte de „Covid-19”. Da, numai aşa se pare că putem spune că suntem în actualitate. E o temă pe buzele tuturor, pentru că viaţa noastră de acum este marcată puternic de apariţia acestui virus. Da, dar nimeni nu se întreabă de ce. Straniu îmi pare și faptul că nici despre etiologia acestui virus nu se întreabă nimeni. Chiar e natural sau a fost fabricat în laborator? A scăpat de sub control printr-o nefericită întâmplare sau a fost răspândit intenţionat în lume ‒ şi este în continuare răspândit, până când îşi va atinge scopul? Dumnezeu ştie.

Desigur, toate aceste întrebări ţin de ordinea lumească a lucrurilor. Există însă şi o altă ordine, duhovnicească, ce o determină pe prima, după cum spunea Sfântul Sofronie Saharov, căci cele două realităţi se întrepătrund şi se influențează reciproc. Despre cauzele spirituale ale pandemiei nu am auzit să se vorbească. Poate că, într-adevăr, mai vezi vreo bătrânică tânguindu-se: „Păcatele lumii, maică!” ‒ dar nu dintre cele care urmăresc cu aviditate telenovelele și știrile TV. În rest, suntem cel mult interesaţi de evoluţie şi internări, de numărul de cazuri, de câţi s-au mai vindecat sau câţi au mai murit şi dacă n-o să ne bage „ăştia” iar în stare de urgenţă. Lumea pare mai curând anesteziată de explozia lui „Covid-19” în societate, decât conştientă de tot ce înseamnă el.

Deşi toată lumea e stresată şi-l priveşte ca pe un blestem ‒ şi, cine știe, poate chiar așa și este ‒, nu sunt văzute şi părţile bune ale pandemiei. De pildă, de când cu noul coronavirus, oamenii au început să se gândească mai des la moarte. Sunt mai înfrânaţi, chiar dacă fără voia lor. Șederea în casă, purtarea măștii şi toate celelalte măsuri de siguranță presupun o anume ascultare, pe care o putem vedea ca pe un exerciţiu la ascultarea ce I s-ar cuveni lui Dumnezeu. Câţi însă oare vor ajunge la ea? Pe urmă, multe dintre ideologiile antihristice, care ne sufocau până mai ieri, au trecut în plan secund. Nu se mai discută obsesiv despre drepturile omului de a-și defini orice identitate i se năzare, în afară de cea pe care Dumnezeu Însuși i-a dat-o prin fire. Şi lista părților bune ar putea continua.

O chemare continuă la pocăință 

Într-adevăr, pandemia poate fi privită ca o mustrare pe care Domnul a îngăduit-o peste lume, venită, precum ciuma din vremea lui David, în primul rând pentru semeția omului contemporan, care până mai deunăzi credea că „totul e posibil”, că existenţa i-ar putea fi prelungită la nesfârşit de „atotputernica ştiinţă” și multe altele. Şi iată că un virus mai mic de un micron aruncă în derizoriu toată această emfază. Dar despre mustrarea lui Dumnezeu şi pocăinţa noastră nu vorbeşte mai nimeni. Cum ar fi fost dacă peste tot unde se scrie despre „Covid” să se fi pomenit și despre pocăinţa ninivitenilor, și despre nevoia lumii de curăţire de păcat, și despre marea milă a lui Dumnezeu, Care aşteaptă de la noi să facem un mic pas, pentru a face El Însuşi tot restul pentru noi? Pe noi însă, chiar şi în biserici, ne preocupă mai mult măştile şi cum să nu ne contaminăm de la Sfânta Împărtăşanie sau de la sărutarea icoanelor. A apărut, mai nou, şi o teologie a sterilizării, ca pogorământ necesar de la legea lui Dumnezeu.

Sigur, e greu și să ne imaginăm că la televizor vom auzi vreodată „glasul celui ce strigă în pustie”. O mortalitate de până în 0,5% pare că nici nu justifică un astfel de mesaj, dar dacă în locul coronavirusului ar fi fost un virus MERS, care are o mortalitate de până la 30%, nici atunci nu s-ar justifica? Ce fac însă stăpânitorii lumii cu mijloacele lor este mai greu pentru noi să ne dăm seama, dar în biserici nu ar trebui oare să auzim vorbindu-se despre pocăinţă? Aici slujbele nu ar trebui să înceteze o clipă, nici rugăciunile şi lacrimile noastre, ale tuturora, pentru păcatele noastre. Aici ar trebui să fie continuă chemarea la schimbarea vieţii prin schimbarea minții, prin metanoia. O chemare continuă la pocăință. Vă puteţi închipui aşa ceva, sau nici măcar nu ne mai punem problema? Credem oare că fără pocăinţă se va putea rezolva ceva? Desigur, cei fără de credinţă caută explicaţii naturale şi aşteaptă soluţii ştiinţifice, eventual vaccinul eliberator. Dar ce fac, totuşi, cei ce-şi zic „credincioşi”? Ce facem noi, toţi, preoţi şi ierarhi, credincioși mai mult sau mai puţin practicanţi, care credem că există Dumnezeu? De ce nu ne punem toată mintea şi inima în Hristos? De ce nu mai putem face astăzi un efort de pocăinţă colectivă pentru păcatele noastre şi ale lumii în care trăim?

Ceva, cu siguranţă, s-a schimbat în structura lăuntrică a omul contemporan, a lumii creştine în ansamblul ei. Ne doare, dar parcă nu mai simţim și durerea celorlalţi, a „întregului Adam”. Pentru aceasta nici durerea noastră nu mai poate fi asumată cu uşurință în Hristos. Ne doare ‒ şi-atât! Nu mai vrem decât să ne eliberăm de durere, într-un plan fizic sau psihologic, dar acest lucru nu ne tămăduiește, pentru că nu este o durere purtată împreună cu Hristos. Și aici este principala boală a omenirii, pentru care „Covid”-ul nu e decât un „turnesol”. Căci coronavirusul, cu toate distanțările și măștile lui, nu face decât să ne arate dureros că ne-am separat unii de alții prin egoism, după ce tot egoismul ne-a separat de Însuşi Dumnezeu.

Și, pentru că egoismul ne „pune la distanță” de Hristos, am ajuns să fim infinit de departe și de propriul nostru sine, de tot ce avem mai adânc, mai adevărat în noi înșine. De aceea, atât timp cât nu vom anula mai întâi nesfârșitele distanțe din noi înșine, cât nu vom așterne punți pentru uriașele hăuri lăuntrice și nu ne vom scoate măștile de pe chipul sufletului, tămăduirea noastră şi a lumii va fi imposibilă. Vom rămâne bolnavi şi singuri, chiar dacă nu ne vom îmbolnăvi niciodată de „Covid”, aşteptând o minune din afara noastră, dar fără ca noi să facem nimic, fără să facem pocăință, fără să ne întoarcem cu adevărat la Domnul. Iar aşteptarea noastră va fi zadarnică, pentru că nu va avea nimic de-a face cu credinţa lucrătoare, ci mai degrabă cu fatalitatea ce nu poate aminti decât de nişte zei ce dau cu zarul.

Adevărata noastră boală

Coronavirusul a developat starea duhovnicească a lumii în care trăim – ca orice năpastă din istoria omenirii, ce nu poate fi complet lipsită de orice rațiune și pronie – și ne-a pus în fața ochilor nenumărate imagini ale dezbinării la care ajuns umanitatea, ce zace inertă pe patul morţii de egoism. Căci nu numai un singur om, nu numai un singur popor, ci cu toții suferim de aceeaşi boală. Ceea ce nu înţelegem însă este că dezbinarea aceasta şi neputinţa noastră de a ne întoarce la Hristos printr-o pocăinţă personală şi colectivă sunt lucruri mult mai grave decât „Covid”-ul. Acestea ne pun mult mai mult în pericol existenţa. „Covid”-ul nu este decât un mic test prin care Domnul îngăduie să trecem, ca să ne arate care e adevărata noastră boală. Dacă însă nu vom repara nimic în sens ontologic şi duhovnicesc, vor urma alte ispite care, în raport cu „Covid”-ul, vor fi precum războaiele atomice faţă de luptele cu arcul și sabia.

Aşadar, ce ar trebui să înţelegem? Că toţi suntem una, că Hristos S-a jertfit pentru întreaga lume şi suferă clipă de clipă pentru fiecare din noi, că vindecarea nu poate fi individuală, iar dacă nu vom găsi puterea să ne rugăm pentru întreaga lume, nici pentru noi nu vom mai avea puterea să ne rugăm. „Covid”-ul încearcă să ne îndepărteze unii de alții, dar noi să căutăm să ne apropiem cu cât mai multă dragoste de aproapele nostru, pentru a-l ajuta, pentru a-l mângâia, pentru a-i da nădejde. „Covid”-ul ne terorizează cu gândul la o moarte iminentă, dar noi să ne punem viaţa în mâna lui Dumnezeu. Da, unii au făcut tot posibilul ca prin „Covid” să fie adusă moartea în lume, noi însă, dacă vom şti cum să dăm un răspuns duhovnicesc acestei provocări, vom face în aşa fel încât prin această boală să fie adusă în lume mai multă nădejde, mai multă întrajutorare, mai multă dragoste şi mai multă rugăciune de pocăinţă, cu durere pentru păcatele noastre și pentru păcatele întregii lumi, pentru că toți suntem din Adam și părtași suferințelor aceluiași mare neam al umanității.

Aceasta credem că este calea pe care Domnul ne-o arată şi prin „Covid”, acum, mult mai aproape de venirea Lui.

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/

10-09-2020
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu