Tema luniiACTUALITATEA religioasăORTODOXIA (dreapta credinţă)Sfânta ScripturăSfânta Tradiţie şi ereziilePredici. Cateheze. PastoraţieORTOPRAXIA (dreapta trăire)Viaţa duhovnicească. MilosteniaMisiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorRUGĂCIUNI. Icoane. MoaşteBISERICA si lumeaFamilia. Copiii. Educaţia. VocaţiaBiserica. Neamul. Politica. LumeaRenasterea satului, a scolii si a comunitatii crestineStiinţă. Medicină. Cultură. ArtăCĂLĂTOR prin ţara meaEvenimente. Apeluri. PetitiiCĂRŢI NOI / Produse noi. PROMOTIIArhiva REVISTE (articole) 1998-2011Calendar
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 5354
Adaugati un comentariu:
Meşteşugul bucuriei: catehisme vii... cu Maica Siluana si Picu Ocoleanu (8) - Lucrarea Duhului Sfânt
Monahia Siluana Vlad
Bună ziua, oameni buni. Iată-ne la o nouă ediţie a emisiunii Meşteşugul bucuriei împreună cu Maica Siluana. Vă spun bun venit la această nouă ediţie a emisiunii noastre şi reluăm discuţia de acolo de unde o lăsasem.
Vorbisem ultima dată despre Duhul Sfânt atâta cât putusem şi noi să aruncăm câteva raze de înţelegere în adâncul acesta tainic al lucrării Duhului Sfânt şi al Persoanei Duhului Sfânt. Ne aducem aminte că în Epistolele Sfântului Apostol Pavel este vorba despre Duhul Sfânt care se roagă în noi şi care strigă: Avva, Părinte! (cf. Romani 8, 15). Este de fapt această taină a rugăciunii: nu noi ne rugăm, deşi noi părem că facem toată mişcarea, mişcarea buzelor, metania o batem noi şi totul pare că facem noi, şi totuşi noi nu facem altceva decât să însoţim pe Duhul care strigă în noi: Avva, Părinte! La fel de tainic este şi celălalt mare fapt pe care îl împlineşte Duhul Sfânt, respectiv Biserica. În Sfânta Scriptură, în cartea Faptele Apostolilor, este vorba despre Duhul Sfânt care se pogoară peste cei doisprezece Apostoli, peste Maica Domnului şi care, pogorându-se sub forma unor limbi de foc, întemeiază Biserica, după cum se spune în învăţătura noastră de credinţă. Aşadar, Duhul Sfânt şi Biserica. Cum putem să ne apropiem mai mult de taina aceasta?
Intrând în Biserică. Nu există altă cale. În general, ca să te apropii trebuie să te duci acolo unde este locul de care vrei să te apropii; ca să te apropii de o peroană, trebuie să intri în câmpul ei, în atenţia ei, în aura ei. Ori, ca să te apropii de Duhul Sfânt trebuie efectiv să intrăm în Biserică. Altfel, vom simţi un îndemn, o chemare, un dor, dar nu vom simţi prezenţa Duhului Sfânt.
Iar intrarea sa (a omului) în Biserică este cât se poate de concretă.
Este un act concret: pui mâna pe clanţă, apeşi, deschizi, intri şi treci un prag, care uneori nu e uşor de trecut, intri într-o altfel de atmosferă. Intrarea în Biserică este Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Prin acestea trei noi intrăm şi rămânem acolo, sau, cum spun Sfinţii Părinţi, ne naştem, dobândim viaţă şi ne hrănim, începem să creştem hrănindu-ne prin cele trei Taine. Ele sunt trei, incontestabil, dar e taina Bisericii, e taina lui Hristos Întrupat şi unde este trupul lui Hristos acolo este şi Duhul Sfânt. Nu se putea altfel. Iar dacă Biserica este trupul Lui atunci nu putea să fie Biserica fără Duhul Lui. Este un act împlinit aşa în secvenţe pentru mintea mea, pentru că intră în dialog cu mine, pentru că dansează cu mine şi pentru că respectă regulile putinţei mele. Altfel, este un singur act care se împlineşte în timp.
Da, dar trebuie să precizăm pentru ascultătorii noştri că cele trei Taine prin care intrăm în Biserică - de pildă la Sfântul Ioan Damaschinul - sunt prezentate ca una singură.
Exact. Şi noi nu le despărţim. Biserica Ortodoxă încă le mai păstrează împreună, în Biserica Catolică sunt despărţite: întâi Pogorârea Duhului Sfânt iar Împărtăşania se primeşte mai târziu...
Da, se vorbeşte de acea Confirmare: mirungerea, punerea mâinilor...
Deci noi mulţumim lui Dumnezeu că am rămas aşa mai ca la început şi sigur că putem fi ca cerşetorul acela care luase locul prinţului [Prinţ şi cerşetor de Mark Twain] şi avea un sigiliu regal în camera lui, dar el nu ştia ce e obiectul acela şi spărgea nuci pe el. Cam aşa suntem şi noi: avem Duhul Sfânt, avem Viaţa, avem viaţă dumnezeiască în noi. Avem două vieţi: una pe care o stoarcem din toate puterile ca să obţinem de la ea şi cea mai mică picătură de plăcere – viaţa bilogică pe care o torturăm pur şi simplu ca să ne dea plăcere şi satisfacţii, şi una pe care nu o folosim de loc şi care e făcută numai din plăcere, numai din bucurie – viaţa duhovnicească, viaţa dumnezeiască, viaţa născută, căpătată la naşterea din duh şi din apă, naşterea de Sus. E uimitor cât suntem de morţi.
Mă gândeam acum că şi actul acesta de a te duce la Biserică presupune o experiere a Duhului Sfânt la fel de concretă ca îmbisericirea aceasta...
Să-ţi spun ceva. Am citit undeva despre realitatea fizică: ultimele particule ale realităţii fizice sunt cuantele, iar acestea sunt nişte particule de materie care există sau care nu există. Deci realitatea aceasta fizică – ţi se sparge capul dacă îţi cade un bolovan din această realitate fizică – este făcută din cuante. Cuantele sunt nişte realităţi care pentru o fracţiune de timp există, poate fi percepută ca o realitate materială şi apoi dispare, dispare de tot şi reapare. Noi suntem o realitate pulsatilă. Dacă am avea posibilitatea să vedem, tu ai vedea cum eu sunt şi nu sunt. Toată viaţa mea e aşa. Deci eu trăiesc şi mor; dacă scot aerul din mine şi mai stau puţin, mor. După acea trag iarăşi aer şi viaţa intră din nou în mine, apoi iar o dau, iar o împrăştii, o risipesc, o murdăresc sau o dăruiesc. Momentul acesta de tăcere între cele două respiraţii este ca relaţia noastră cu Tatăl. Când intră în noi viaţa, intră Fiul, când expirăm este Duhul, că pe noi ne inspiră Dumnezeu, ne ia păcatul, ne ridică de la noi mizeria; apoi, în locul acela dintre ele este auzirea tăcerii Tatălui din care purcede Duhul şi se naşte Fiul. Dar dacă am fi atenţi la „respiraţia” noastră ne-am da seama cât de adevărat e şi cât de morţi suntem, pentru că noi nu respirăm total, nu expirăm tot aerul ca să nu murim. Şi trăim morţi. Trăim cu dioxid de carbon iar noi nu suntem corcoduş ca să respirăm dioxid de carbon. Şi ar trebui să expirăm tot aerul din noi, să ne golim total, să murim. Şi murind înviem la o nouă viaţă ca lumea, sănătoasă. La cealaltă extremă sunt tehnicienii „respiraţiei” care respiră ca să obţină ceva [yoghinii]. Alt prăpăd şi acolo, pentru că una este să inspiri şi să expiri, şi alta este să fii inspirat şi expirat...
Aşa şi intrarea în Biserică. E o rânduială ameţitoare. E o comparaţie la un Părinte că Sfânta Liturghie e ca inima. Noi, când ne ducem la Sfânta Liturghie, intrăm în împărăţie, ieşim din timp, ieşim din lume, noi ne înălţăm la cer, nu vine cerul la noi, noi ne ridicăm şi intrăm în Împărăţia cerească. Acolo stăm la masa vieţii, la masa ospăţului Vieţii, stăm cu Dumnezeu la masă, cu Dumnezeu în Sfânta Treime la masă. Îl mâncăm pe Dumnezeu, mâncăm trupul şi sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi apoi plecăm în lume ca să ducem viaţa dumnezeiască în viaţa noastră. Nu e părăsită această lume, ea e fermentată de sângele acesta oxigenat cu dumnezeire şi cu care mesenii de la Liturghie au un puls mai mare, inima lor bate mai iute.
Mă gândeam că noi am pierdut cumva ritmul acela liturgic; trăim în lumea aceasta care ne acaparează cumva, nu mai trăim toate slujbele de peste ziuă. Mă gândeam ce-ar fi dacă am trăi altfel.
Nu ne mai putem întoarce. Zilele acestea citeam la Sfântul Isaac Sirul un cuvânt care m-a dumirit într-un fel. El zice: noi acum nu mai putem fi pustnici, singuratici ca înaintaşii noştri, dar acolo unde suntem, şi în cetatea Împărătească de am fi (nu mai zic de cetatea în care suntem noi acuma în cetatea Babilonului, a bâlciului, a deşertăciunii), dar chiar şi acolo de vom fi, să găsim un ceas, o oră, un minut, în care să trăim în însingurare, să ne lepădăm de toate şi să facem linişte. Preafericitul Anastasios al Albaniei, în cuvântul pe care l-a spus când a fost la noi, a zis că pustia este în inima noastră şi acolo intrăm ca să găsim tăcerea ca să ne batem cu demonii noştri, să ne confruntăm cu ei şi să ajungem la isihie, la linişte, la împăcarea cu noi.
Să avem o săptămână pe an, o zi pe an în care să participăm şi noi la toate slujbele. Ne ducem la o mănăstire să trăim în ritm liturgic, aşa cât este acolo, o zi, două zile, o săptămână, cât putem. Apoi rânduiala noastră de rugăciune liturgică să aibă o rânduială, o rânduială care să fie cât mai aproape de rânduiala Bisericii, pentru că în Sfântul Munte există o rânduială, în bisericile şi în mănăstirile noastre există o rânduială.
Sau… acum e Mezonoptica: iată mă ridic în picioare şi spun Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, şi mă culc la loc. Dar, eu am participat astfel la Miezonoptică, cu bănuţul meu. Acum e Utrenia: câţi psalmi se citesc la Utrenie? Eu nu citesc decât jumătate dintr-unul. Un singur verset eu îl citesc dimineaţa din psalmii Utreniei, doar acel verset. Atat. Dar astfel eu am participat. Se mai spune: dar n-am eu timp! Dumnezeu nu cere cantitate, Dumnezeu nu cere nimic, Dumnezeu te cere pe tine, te vrea pe tine.
Am adus vorba despre slujbele acestea ale ceasurilor, despre ritmul acesta liturgic, pentru că în semestrul acesta m-am gândit să discut cu studenţii mei despre aceste slujbe ale ceasurilor. De ce? Cred că am uitat sau nu mai înţelegem efectiv sensurile fiecărei slujbe. Nu mă refer la semnificaţia fiecărui gest, ci sensul de ansamblu. De pildă, de ce Vecernia are dimensiunea aceea cosmologică; psalmul 103: „Toate aşteaptă să le dai lor hrană la bună voie”, „balaurul acesta care se joacă în mare”, toată frumuseţea creaţiei... Vii la slujbă şi de-o dată eşti în plin proces de creaţie, Dumnezeu Creatorul lucrează acolo, e slava lui Dumnezeu, e acea splendoare...
Şi mai mult decât atât, creaţia este un proces continuu: din afară, din veşnicie, este fără timp, iar în timp se desfăşoară încă. De aceea de câte ori zic psalmul acela particip, sunt martorul creaţiei, sunt martorul minunii pe care a făcut-o Dumnezeu când a făcut lumea şi El le face mereu pe toate noi. Şi atunci mi se mai deschid ochii încă o dată şi văd că toate sunt noi, dar numai dacă mi se deschid. Dacă mi se închid de somn...
E interesant faptul că omul contemporan a uitat lucrul acesta sau nu ştie că sinea lui e mai adâncă. Eu îmi aduc aminte şi le spun studenţilor ce experienţă am avut la Muntele Sinai. Pe la ora 2, ora 3 dimineaţa există obiceiul ca turiştii străini să urce pe Muntele Sinai.
Pelerini?
Nu ştiu cât de mult sunt pelerini şi cât de mult sunt turişti. Urcă acolo unde e puzderie de lume. Acolo unde Dumnezeu a vorbit cu Moise, acolo unde Dumnezeu a grăit cu graiul Lui. Dar e ceva incredibil: acolo se urcă turişti, ştiţi de ce?, ca să fotografieze răsăritul soarelui. E incredibil!
Ori, dacă mergem la Utrenie descoperim de-odată că nici nu e vorba de vreun răsărit de soare, nu e vorba de sentimentul acesta de let`s go, gata m-am trezit, am chef de muncă... Nu e vorba de asta ci e vorba de sentimentul păcatului, ne-am trezit din somnul morţii, e vorba de cu totul alte lucruri, de o cu totul altă stare de spirit...
Tu spui aşa, dar noi mergem la Sfânta Liturghie, unde are loc o mare minune: o bucată de pâine şi puţin vin şi puţină apă sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos sub ochii noştri şi noi să le mâncăm aşa cu nimica toată de pregătire, de canon (care nici nu e mare lucru, dar nouă ni se pare enorm acest canon). Şi Trupul şi Sângele Mântuitorului nu-L caută nimeni şi nu se miră nimeni. Ne întoarcem cu spatele. Suntem chemaţi: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste... şi noi, cu nesimţire, ne întoarcem cu spatele şi plecăm bucuroşi că am fost la Biserică. Aceasta este boala noastră.
E vorba de o lipsă de „antenă” pentru Duhul Sfânt.
Într-un fel, noi Îl căutăm. Că se caută semne şi minuni. Spune Sfântul Apostol că le-a vorbit înainte oamenilor prin semne, prin minuni, prin minunile acestei lumi. Orice minune exterioară îţi atrage atenţia, lucrurile exterioare nu sunt numai ceea ce par a fi, dincolo de ele mai este ceva. Deci, citim în registrul acesta: ce se întâmplă acolo, ce se ascunde acolo, ce vrei să spui, ce este acolo? Ori noi ar trebui să privim invers ca cel ce ştie. Cum spune Sfântul Apostol: voi aveţi Duhul Învierii, voi ştiţi, nu trebuie să vă înveţe cineva, nu?
Ei, atunci, de ce nu ştim deşi ştim? Care-i hiba? Pentru că noi nu ştim să folosim puterea pe care o avem.
Şi cred că pe noi nici nu ne interesează acest tip de putere, ci o altfel de putere, o putere mai putere...
Asta-i. Unda puterii omeneşti are două dimensiuni. Una din propria putere şi una de altă putere. În puterea omenească e loc de o altă putere. Acest loc nu poate să fie gol. Acest loc e locul lui Dumnezeu care a suflat unda Duhului, a energiei necreate, care dublează orice tresărire, orice zbucium, orice adiere a sufletului meu. Când eşti în Dumnezeu eşti însoţit dumnezeieşte, respiri dumnezeieşte, digeri dumnezeieşte, mori dumnezeieşte, miroşi o floare dumnezeieşte, îţi pierzi portmoneul dumnezeieşte, iţi rupi piciorul dumnezeieşte... Nu asta e important dacă ţi se rupe sau nu ţi se rupe piciorul, ci că tu trăieşti evenimentul acela cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu. În clipa în care eu mă rup de Dumnezeu, ies din priză şi nu mai intră energia dumnezeiască, atunci, în locul acela gol, de care vorbeam mai înainte, năvălesc alte energii. Primul care a năvălit a fost dracul, diavolul, sugestia demonică: E oare chiar aşa? o să muriţi? Nu o să muriţi! Şi atunci ne îndrăcim. Dar nu îndrăcirea aia că te posedă dracul deodată, îţi posedă voinţa. Ci, mişcările acelea ale sufletului nostru sunt dublate de informaţii, aşteptări, cerinţe, pofte, care nu sunt ale mele, nu sunt omaneşti, deşi le simt în trup.
Dar să zicem că unele nu sunt îndrăcite şi nu asta predomină în mine. Dar nici îndumnezeit nu sunt eu, gândul meu. Dar cum mai pot să fiu? Îndobitocit. Adică în locurile acelea se ridică stihiile dobitoceşti din mine pentru că eu sunt macrocosmos, conţin în mine toate puterile, vitalitatea mea e comună şi plantelor şi animalelor, afectivitatea, inteligenţa sufletului, psihismul meu, asemănător cu al animalelor. Ce-l face omenesc este suflarea aceea care vine şi fecundeză totul, care vine şi dă altă viaţă, te face suflet viu, dar e suflet viu pentru că îl are pe Dumnezeu Cel viu în el. Cu aceste stihii dobitoceşti eu nu am şanse, eu nu pot să fiu om, nu pot să mă înnomenesc şi nici cei din jurul meu.
Căţelul mă priveşte în ochi şi dă din coadă, el se înomeneşte, are ceva omenesc în el căci nu se poartă ca un căţel. El atuncea îşi iese din fire. Leul acela care ducea măgarul la păscut sfântului, nu mai era animal, el se înomenise, se ridicase spre altceva...
Şi se înomeneşte, interesant, nu prin energia mea, ci se înomeneşte prin energia Duhului Sfânt.
Exact. Pentru ca lumea să se înomenească, pentru ca să se înduhovnicească lumea eu trebuie să mă îndumnezeiesc. Numai omul se îndumnezeieşte, atenţie, prin Duhul Sfânt şi noi înduhovnicim lumea, o sfinţim. Omul sfinţeşte locul prin această revărsare prin trup a Duhului. Dacă nu, sunt sufletesc. Adică sunt aşa: ori îndobitocit, ori îndrăcit. Dar nu total, o poftă, un gând...
Apropo de ceea ce discutăm, de multe ori m-am gândit la antifoanele de la Utrenie acolo unde este vorba întotdeauna despre Duhul Sfânt. Şi de fiecare dată e vorba ba de Duhul Sfânt care înviază, ba de Duhul Sfânt care le mişcă pe toate, ba de Duhul Sfânt care vorbeşte prin prooroci. Ce m-a fascinat întotdeauna este Duhul acesta care se pogoară peste minerale, peste vegetale, peste fiinţa inconştientă, după cum spun filozofii, şi care nu găseşte asta ca pe o umilire. Faptul acesta de a se coborî la fiinţa aceea, la pietricică sau la firul de iarbă...
Dacă le-a „clocit” pe toate la facere! Că se spune: Se purta pe deasupra apelor. Toată această magmă, această materie, toată această potenţă de a fi era clocită, încălzită şi înviată de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt se purta pe deasupra apelor. Ceea ce mă fascinează e că noi vedem din viaţa noastră, din experienţa noastră ascetică că mai uşor ajungem să fim cu Duhul şi cu harul prin trup şi prin duh, decât prin suflet. Deci psihismul, afectivitatea e cel mai puţin deprins şi nici nu prea îşi bate capul. Dumnezeu nu pune mult aici pentru că noi suntem în stare să confundăm ca fiind ale noastre: dorinţele noastre, nevoile noastre. Întâlnim în Sfânta Scriptură: duhul nostru este templul Duhului Sfânt, trupul nostru este templul Duhului Sfânt.
Aici, interesant, nu zice că sufletul tău este templul Duhului Sfânt, ci că trupul tău este templul Duhului Sfânt.
Da, şi nous-ul, pnevma, partea înaltă a trupului nostru. Nu partea lucrătoare, pătimaşă, afectivă a trupului nostru – aceasta nu este templul Duhului Sfânt. Aceasta este îndumnezeită pentru că ea este dinamică, ea este specifică luptei, mişcării, contradicţiei. Ea trebuie îndumnezeită, înduhovnicită de către Duh şi de către trup. Trupul are ritmicitatea lui. El se luminează prin Duhul iar trupul îi asigură o stabilitate.
Să revenim la relaţia dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Părintele Schmemann spunea în cartea lui Euharistia - Taina Împărăţiei, cum că însuşi mersul la Biserică este o taină pentru că nu noi mergem la Biserică ci Duhul Sfânt ne duce la Biserică. Duhul Sfânt este cel care ne mână, ne adună...
Să mânecăm de dimineaţă cu mânecare sfântă...
Da. Ne adună, plecăm, mânecăm, ne aduce laolaltă, ne face să grăim, ne face să cântăm, ne face să înălţăm imne...
Şi când ne gândim: atunci când nu ne dăm jos din pat ce duh ne ţine la televizor?
Da. Şi în plus Duhul este Cel care se pogoară peste Sfintele Daruri şi Duhul ni-L aduce pe Hristos pe care mâncându-L iarăşi devenim una, devenim un trup, devenim o Biserică. Duhul Sfânt este adunătorul nostru, este mânătorul şi Cel care ne cloceşte pe noi nu numai ca creaţie ci ne cloceşte şi ca Biserică.
Deci, iată, ca una. De aceea se zice să fim într-un duh.
Da, da. Ne-am apropiat de sfârşitul acestei emisiuni, s-ar putea să fi şi depăşit puţin, de aceea ne vedem nevoiţi să ne luăm rămas bun astăzi de la dumneavoastră. Vă dăm întâlnire la o nouă emisiune săptămâna viitoare până când Maica Siluana şi Picu Ocoleanu vă spun Doamne ajută!
Bucurie sfântă!
Bucurie sfântă!
Şi curaj!
Şi curaj!
24-02-2013Adaugati un comentariu:
CARTI/produse despre:
Duhul Sfânt,
Duhul Sfânt,
