Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 69

Credinţa unui păgân Îl uimeşte pe Dumnezeu

Arhim. Nichifor Horia
Tags: Sfanta Scriptura; vindecare; credinta;
 

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13 

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi ­zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se ­cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în ­întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

 Minunea vindecării de către Mântuitorul Hristos a slugii unui sutaș roman este atât de relevantă pentru credincioșii din toate timpurile, încât atât Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, cât și Luca o descriu în amănunt, iar Biserica ne cheamă să adâncim înțelesurile ce răzbat din cuvântul acestei pericope și să îi înțelegem folosul chiar și în zilele noastre.

Știm ce însemna sutașul acelor timpuri: un comandant al unei oști de 100 de soldaţi care avea o autoritate și care era în slujba stăpânirii romane. Arareori între exponenții stăpânirii romane și iudei era o relație de bunăvoință sau de respect. Pentru a păstra adevărul de cre­dință, învățătorii de lege și cărturarii au cultivat în rândul ­poporului credincios o teamă de a intra în relație cu cei care nu păstrau cu strictețe Legea, cu cei de alte credințe sau cu cei care amestecau în slujirea lor elemente sincretiste. Adeseori față de păgâni se cultivau un dispreț fățiș și o distanțare protectivă. Era de negândit de pildă ca un iudeu dreptcredincios să vorbească cu o femeie samarineancă sau cananeancă, cu atât mai puțin să intre în casa lor sau a unui sutaș roman, precum cel care ­este descris în pericopa de astăzi. Și totuși Hristos o face. O face nu pentru că ar îndemna să se relativizeze Legea, nu pentru că ar disprețui grija învățătorilor de lege pentru păstrarea nealterată a adevărului de credință, ci pentru a demonstra atât lor, cât și poporului că și păgânii, în apropierea lor de Dumnezeu, pot arăta multă râvnă și o credință curată care nu trebuie dis­prețuite. Nu întâmplător, atunci când intră în relație cu păgâni, Mântuitorul caută să descopere înaintea poporului credința, răbdarea și cinstirea lor adâncă față de Dumnezeu.

Astfel, atunci când o femeie cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului a ieșit în calea lui Hristos, zicând: „Miluiește-mă Doamne, fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon”, Mântuitorul nu i-a răspuns nici un cuvânt, vrând ca  prin această tăcere ostentativă să le dea un alt înțeles iudeilor care rămâneau blocați într-o atitudine de refuz al oricărei relații cu cei de alt neam. Pentru a impune ­poporului o distanță fără excepție față de cei de alt neam, învăță­torii de lege afișau un dispreț față de ei ca față de animale, plin de mândrie. Mântuitorul Însuși o întâmpină pe femeie cu astfel de cuvinte: „Nu este bine să iei pâinea copilului și să o arunci câinilor”. Stăruința femeii, care recunoștea prin întreaga ei atitudine în lucrarea Mântuitorului Hristos semnul lui Dumnezeu pentru toți oamenii, vădind nu doar smerenie, ci și o mare credință, se descoperă în chiar cuvintele ei: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este cre­dința ta! Fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica sa din ceasul acela” (Matei 15, 21-28).

Din aceste cuvinte de mirare trebuie să înțelegem așteptarea Mântuitorului pentru iudeii de atunci și pentru noi, creştinii de astăzi, ca - asemenea femeii ­cananeence - să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere nezdruncinată, cu răbdare și cu smerenie adâncă.

Minunea vindecării slugii desăvârşeşte înţelegerea credinţei stăpânului ei

Sutașul la care face referire pericopa din această duminică se apropie el însuși cu această credință puternică: recunoscând în Mântuitorul Hristos ceea ce iudeii nu au putut, sau mai bine spus nu au vrut să recunoască: semnul deplin pus de Dumnezeu cel în Treime cunoscut și închinat pentru ca oamenii să Îl recunoască și să Îl cinstească pe Dumnezeu-Cuvântul. Sfântul Evanghelist Luca arată că atât de mare i-a fost sfiala, încât nu a îndrăznit să vină el însuși către Hristos, ci a trimis pe câțiva „bătrâni ai iudeilor” să mijlocească pentru el. Aceștia, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca, 7, 3-5).

În Evanghelia după Matei se spune că, pe când intra Mântuitorul în Capernaum, sutașul însuși s-a apropiat de el rugându-l și zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”. Cel mai probabil, următor rugăminții făcute de bătrânii iudei, sutașul a venit întărind el însuși această cerere. De aceea Hristos nu a arătat rezervă sau amânare, sau punere la încercare, așa cum a făcut-o cu femeia cananeancă, ci a spus: „Venind, Îl voi vindeca”. Ceea ce urmează este impresionant. Sutașul i-a răspuns: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea, căci și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și spun acestuia «du-te și se duce» și celuilalt «vino și vine», și slugii mele, «fă aceasta și face».” Auzind Iisus, S-a minunat și a zis celor care veneau după el: „Adevărat grăiesc vouă, la nimeni în Israel nu am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. Astfel, Hristos nu doar confirmă cuvântul sutașului, ci și arată că ­adevărata credință nu presupune numai păstrarea strictă a unor cutume, ci ajungerea la o asemenea înțelegere.

Atenția lui Dumnezeu, așadar, este, după cum ne vădește Evanghelia de astăzi, și spre cel credincios și spre cel păgân, și spre cel sfânt și spre cel păcătos, care însă caută să vină spre adevăr. Și de aceea Dumnezeu lasă, ­deopotrivă, oameni buni și oameni răi în istorie și între noi, nu ca să ne chinuim unii pe alții, ci, pe de o parte, pentru ca și cel rău, înțelegând zădărnicia răutății sale și neputința răutății sale de a-l împlini, să vină la adevăr și viața lui să se schimbe. Dumnezeu se apropie și de cel necunoscător, neînțelegător în ale credinței, așa cum este sutașul de astăzi. Dar ne gândim oare că sutașul de astăzi a rămas la fel după această minune? Iată, în el fusese deja o tresărire bună. Faptul că ajutase pe iudei să-și înalțe sinagoga arăta că înțelegea, cunoștea credința lor, aprecia această credință, o descoperise ca fiind lucrătoare, ca fiind mântuitoare. De aceea, și acest argument al bătrânilor care vin către Mântuitorul cu acest cuvânt, că „a ajutat să ne facem sinagoga”, arată că avea o cinstire pentru neamul iudeu, nu pentru că erau un alt neam în mod deosebit, ci pentru că, în credința lor, vădeau un temei adevărat al cunoașterii de Dumnezeu. Înțelegem că minunea făcută va fi desăvârșit în el o înțelegere adevărată.

Dumnezeu atunci când Se apropie de om, acela ajunge să cunoască dreapta credință, se întărește în ea și înțelege că această dreaptă slăvire nu este o învățătură omenească, ci reprezintă ceea ce Dumnezeu i-a descoperit. Dacă Duhul Sfânt lucrează și în inima păgânilor, Evanghelia de astăzi ne cheamă pe noi să înțelegem, cu cât mai mult, în viața noastră, a celor care mărturisim dreapta credință, și ne împărtășim cu Dumnezeul cel Viu, cu Trupul și Sângele Lui. Așadar, Evanghelia acestei duminici ne cheamă și pe noi să înțelegem puterea dreptei credințe de a învia sufletele noastre. Nici femeia cananeancă nu a mai rămas la fel, nici sutașul nu a mai rămas la fel după această minune a vindecării. Inima lor s-a schimbat și au înțeles puterea Dumnezeului celui Viu, puterea dreptei credințe.

În Vechiul Legământ ni se descoperă o vindecare minunată a lui Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei, care era lepros. Ca sirian nu cunoștea credința iudeilor, era păgân, dar a mers la prorocul Elisei, cunoscut ca făcător de minuni, cu nădejde. Minunea vindecării sale se petrece într-un fel neașteptat de el: este pus să se spele în apa Iordanului, fără ca Elisei să fi ieșit să se fi rugat în chip vădit sau măcar să îl fi atins. Minunea vindecării lui Neeman sirianul are anumite asemănări cu cea a vindecării slugii sutașului din pericopa de astăzi. Neeman s-a apropiat cu nădejde de Elisei, dar nu avea încă o prețuire pentru credința acestuia. Odată însă vindecat, Neeman se curățește nu doar trupește de boala de piele, ci se și luminează sufletește. El este încredințat că această minune a fost posibilă numai ca semn al dreptei credințe a prorocului.

Și atunci când se desparte de Elisei, cere doi saci de pământ pentru ca să se închine Dumnezeului celui Viu. Ca să se închine în fața acelui pământ în care oamenii cinstesc pe Dumnezeul cel Adevărat, singurul Care poate face asemenea minuni mari: „Atunci să se dea robului tău pământ atât cât pot duce doi catâri, pentru că de aici înainte robul tău nu va mai aduce arderi de tot și jertfe la alți dumnezei afară de Domnul” (IV Regi 5, 16).

Un lucru greu de înfăptuit în acele timpuri: să schimbi din temelii viziunea și trăirea unui demnitar precum Neeman. Însă și mai cutremurător este un alt lucru. Neeman cere prorocului îngăduință ca Dumnezeu cel viu, căruia avea să I se închine pe viitor, să îi ierte un compromis, o situație pe care o vede fără ieșire: „Iată ce să ierte Domnul robului tău: Când va merge stăpânul meu în templul lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se va sprijini de mâna mea, şi mă voi închina şi eu în templul lui Rimon, atunci, pentru închinarea mea în templul lui Rimon, să ierte Domnul pe robul tău la asemenea întâmplare” (IV Regi 5, 18).

Mărturia credinţei nu are voie să fie una constrângătoare 

În calculele învățătorilor de lege de atunci, dar și ale multor zelotiști din zilele noastre care se consideră pe ei înşişi singuri mărturisitori și învățători ai tainelor lui Dumnezeu, acest lucru este o blasfemie de neîngăduit, de negândit. Și totuși cuvântul prorocului, sau mai bine zis cuvântul lui Dumnezeu prin profet, este neașteptat: „Mergi în pace!”. Neeman se schimbase desă­vârșit, iar mărturia lui în mijlocul unui popor păgân, precum era atunci cel sirian, trebuia păstrată, ocrotită chiar. De aceea i se îngăduie ceva de neîngăduit: să își trăiască viața în lumina adevăratei credințe, chiar dacă în fața împăratului nu aducea o mărturie pe care acela nu putea sau nu voia să o primească. Asta nu înseamnă că Neeman nu i-a vorbit împăratului de credința prorocului, de minunea întâmplată, de transformarea lui chiar, pe care evident că nu şi-o putea ascunde.

A dialoga cu cel care nu este ortodox, a-ți mărturisi credința, nu înseamnă a o impune celuilalt furibund, cu dispreț și cu îngrădiri. A mărturisi credința ortodoxă înseamnă a-l convinge pe cel care încă nu este credincios prin răbdarea ta, prin smerenia ta, prin îngăduința ta. Îngă­duință care nu înseamnă pact cu compromisul, ci răbdare ca rodul credinței să se coacă desăvârșit. Adevăratul credincios nu practică un prozelitism agresiv, ci are capacitatea de a se uimi, asemenea lui Hristos, de manifestarea credinței chiar şi a celui necreștin, spre a-l povățui la credința adevărată, la credința deplină, precum a spus apostolul: „Vino și vezi!”.

Puterea de a vindeca a Domnului depăşeşte timpul şi spaţiul

Sutașul s-a apropiat de Mântuitorul nu ca de un simplu tămăduitor. El, care ajutase pe iudei să-și construiască sinagoga, era cinstitor al credinței lor, vedea dincolo de această putere de tămăduire, sfințenia celui care făcea acestea, vedea că nu era doar un simplu om, un simplu proroc. El își mărturisește nevrednicia de a intra Iisus în casa lui pe de o parte, pentru că înțelegea taina pe care Dumnezeu o împlinea în ­zilele lor, iar pe de altă parte, și pentru a nu-L pune pe Hristos într-o situație stânjenitoare față de ceilalți iudei, de a fi văzut că intră în casa unui om netăiat împrejur, adică a unui om necredincios după legea mozaică. Dar adaugă: „Zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea, că și eu sunt pus sub stăpânirea altora și am sub stăpânirea mea ostași și spun acestuia du-te și se duce și celorlalți vino și vine și slugii ­mele: fă acestea și face”. Ce înseamnă acest cuvânt? Că sutașul era încre­dințat că puterea de ­vindecare pe care Hristos ca Dumnezeu o avea nu stătea doar într-o întâlnire fizică cu cel bolnav, ci era o putere ce trecea de timp și de spațiu.

Hristos a vindecat în multe chipuri: uneori, făcând tină din scuipat și punând pe ochii orbului; alteori atingându-Se de cei bolnavi. Acum însă vindecă pe sluga sutașului după credința acestuia, doar prin puterea cuvântului. Prin aceasta nu doar arată că puterea tămăduirii este mai presus de orice bariere, ci vădește celorlalți că această credință a sutașului era o credință pe care Însuși Duhul Sfânt i-o inspira. Era o credință care vădea inima lui curată prin care a putut să lucreze Duhul Sfânt și să-i ­descopere această putere a lui Dumnezeu. Și Mântuitorul se miră spunând: „Adevărat grăiesc vouă. La nimeni din Israel n-am găsit atâta credință”.

Această putere a credinței ni se cere și nouă și ni se dă ca mărturie că ea însăși lucrează în viața noastră și a celor apropiați nouă vindecare și viață și întâlnire dreaptă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Putere a credinței care ne face să înțelegem, precum sutașul, că și astăzi, fără să intre în chip văzut în casa noastră, Hristos, în chipul în care a intrat în casa soacrei lui Petru și în casa lui Matei vameșul și a celorlalți, intră prin Tainele Sale, intră de fiecare dată când preotul vine și sfințește casa, de fiecare dată când ne spovedim curat și când ne împărtășim. Intră în casa sufletului nostru și ne tămă­duiește.

Evanghelia de astăzi ne cheamă să înțelegem că, mai mult decât sutașul de atunci, noi suntem datori să mărturisim puterea lui Hristos în viața noastră și să Îl chemăm în fiecare zi, poate și numai prin rugăciunea aceasta scurtă, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, mărturisindu-L ca Dumnezeu, Singurul care cunoaște izvorul păcatului și neputința noastră de a identifica și de a înăbuși acest izvor al păcatului, dar și singurul care, Dumnezeu fiind, poate să vindece desăvârșit sufletul nostru, poate să vindece desăvârșit trupul nostru și toate celelalte ale noastre. Așadar, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă ca, în același chip al credinței sutașului, și noi să-L chemăm, de data aceasta în casa sufletului nostru, să intre nu pentru că am fi vrednici, după cum însuși sutașul mărturisește că ­este nevrednic a intra Domnul în casa lui, ci că, nevrednici fiind, Îl chemăm ca să ne învrednicească a fi mai credincioși, a fi mai înțelegători, a fi buni așa cum El a fost și așa cum pe noi înșine ne vrea, a fi iubitori și încrezători și cinstitori de oameni, a fi iubitori de Dumnezeu din tot sufletul nostru și a mulțumi cu recunoștință pentru lumina adevăratei credințe care schimbă viața noastră și ne face să trăim zilele pribegiei noastre pe pământ cu nădejdea că la capătul acestei vieți stă nu moartea, ci Învierea, întâlnirea deplină cu Dumnezeu. Să ne rugăm, așadar, cât de des putem, cu această rugăciune scurtă prin care Îl mărturisim ca Dumnezeu, prin care ne vădim neputința și ­nevrednicia noastră: „Doamne ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Să-L chemăm ca, intrând, să ne lumineze, să ne curățească și, precum a tămăduit pe sluga sutașului și pe fiica femeii cananeence, tot astfel să ne tămăduiască și nouă toată neputința, ba chiar și toată necredința ce va mai fi fiind în sufletele noastre.

Dumnezeu să ne ajute să ne împărtășim de această putere dumnezeiască și să credem astăzi mai mult decât sutașul, mai mult decât femeia cananeancă, că Hristos Cel ce a înviat ­
din morți va învia sufletele noastre încă din această viață, dându-ne pace și putere și înțelegere în măsura în care și noi vom crede Lui și vom fugi de toată pofta și slava mincinoasă a lumii acesteia. Dumnezeu să ne ajute. Amin! - Ziarul Lumina

04-07-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu