Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 199

Mintea între inteligență și înțelepciune

Tags: mintea; inteligenta; intelepciune; euharistie; impartasire;
 
Mintea (nous): definiție Mintea (νους – nous) este cea mai fină atenție, focalizarea umană, focusul uman, ochiul sufletului. Dacă cineva este concentrat pe Dumnezeu și razele Lui – adică pe energia necreată a lui Dumnezeu numită har, atunci mintea umană are proprietatea de a primi lumină, de a fi luminată ca o oglindă parabolică pură pe care cad aceste raze. Atunci întreaga existență umană devine luminată. Este un fenomen similar cu lumina naturală, adică omul începe să vadă ce să facă, unde să meargă sau, în general, cum să se comporte. Când mintea este atrasă afară de un centru de plăcere sau de durere, atunci mintea se înfășoară (concentrează) în jurul acestui centru și se îngustează – atunci ființa umană „își iese din minți” având ca efect procesul numit întunecarea minții. Atunci mintea se află ca într-o groapă cu smoală, încercând să lupte cu această situație pentru a-și recăpăta lumina de la Dumnezeu. Problema este că, de obicei, încercăm să ne ocupăm direct de întuneric, care, fiind o distorsiune existențială, nu poate fi răsturnat prin lupta directă. Soluția este să ne concentrăm pur și simplu pe Hristos, punând „băgându-ne mințile în cap”, prin rugăciune și o inimă zdrobită astfel încât să intre iarăși lumina. Caracteristici, comportament Mintea nu funcționează în pași, precum logica, ci simte. Mintea este deasupra logicii și face distincția între bine și rău. O lucrare logică (energie) înaltă se numește inteligență și (singură) nu ne salvează sufletele. O lucrare noetică (energie) înaltă – o lucrare înaltă a minții – se numește înțelepciune și aceasta ne salvează sufletele, deoarece înțelepciunea este cooperarea minții cu harul lui Dumnezeu. Comportamentul corect al minții luminate se numește bun simț. Cel care este complet ieșit din minți este insensibil din cauza dependenței sale care poate fi momentană, temporară sau permanentă. De exemplu, a oferi flori iubitei noastre soții nu este logic, deoarece aceste flori vor muri în câteva zile. Totuși, acest gest este de bun simț, este nobil, așa că trebuie să facem acest lucru. Să fim înțelepți și să ne concentrăm asupra lui Hristos pentru a ne salva sufletele. Bazat pe Sfântul Grigore Palama
 
Coborârea minţii în inimă Dobândită prin nevoinţe, lacrimi şi mărturisire a păcatelor, pocăinţa ridică ceaţa de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseţile dumnezeieşti. În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. (...) Coborârea minţii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceşti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. Îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex). Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o împreunare a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti” (Arhimandritul Sofronie). Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât şi mentală. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...) Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”. (Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 163-166) - via Român Ortodox în Franța

Preot Ioan C. Teșu: Împărtășirea duvnicească sau mintală cu Hristos

În vremuri de încercare și cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des și cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovnicește, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine și pocăință, prin lectură duhovnicească și făptuire, prin fapte bune și rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu Însuși Trupul și Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească și spre fericire veșnică!

Poate că nu întâmplător, Sfinții Părinți au comparat Biserica cu o corabie – iar viața, cu o mare. Marea aceasta nu a fost niciodată prea liniștită pentru că, de-a lungul istoriei creștine, valuri puternice au lovit-o, când dintr-o parte, când din alta, căutând să o scufunde. Prigoane și persecuții, erezii și apostazii, toate au lovit trupul Bisericii, căutând să sfâșie „cămașa lui Hristos”. Avându-L, însă, pe Mântuitorul drept Cârmaci, ea a străbătut valurile tot mai înalte și tot mai înspăimântătoare în itinerariul ei spre țărmul fericit al mântuirii.

Un astfel de freamăt se resimte și în zilele în care trăim, zile de pandemie ce face victime tot mai multe și la noi – la nivel fizic, psihic și moral. Nu cunoaștem încă amplitudinea frământării. Nu știm exact cum vom petrece „Sărbătoarea Sărbătorilor” – Învierea Domnului – și nici cum vom duce la casele și în familiile noastre Lumina Pascală.

Sfânta Liturghie care, prin însăși denumirea ei, este o lucrare sau o slujire în folosul poporului, se săvârșește în biserici doar în prezența slujitorilor bisericești. Spovedania și Împărtășania se oferă în condiții speciale. Din acest motiv, și mai ales în astfel de clipe, când omul conștientizează neputința sa personală și, adesea, chiar și pe cea a științei medicale, nădejdea lui trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, Părintele Ceresc. O vorbă înțeleaptă spune că „doar experiențele care ne provoacă suferință ne educă”.

Efectele acestei crize globale și personale, medicale și sociale le vom contabiliza mai târziu. Acum trebuie, însă, să dăm dovadă de luciditate și discernământ, de credință puternică și rugăciune, cu nădejde în mila și ajutorul lui Dumnezeu.

Una dintre cauzele de mâhnire a bunilor creștini este interdicția de a participa, în persoană, fizic și real, la Sfânta Liturghiede a nu se putea apropia decât în situații excepționale de scaunul de spovedanie și, în  consecință, de a nu-L putea primi pe Hristos Cel euharistic.

În privința interzicerii de a participa la Sfintele Slujbe ale Bisericii, recomandarea de a încerca să ne transformăm propria familie într-o „Biserică mică” sau un „altar” de rugăciune și mai stăruitoare pentru sănătatea și pacea ei și a lumii aduce o oarecare mângâiere.

Pentru cei care caută, în aceste clipe de încercare, răspuns și ajutor din partea Bisericii – o sfătuire duhovnicească spre alinare și liniștire – este utilă cunoașterea învățăturii unor Sfinți Părinți normativi pentru credința și spiritualitatea noastră, privitoare la modurile, treptele sau gradele Împărtășirii noastre cu Hristos.

Unul dintre aceștia este Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809). Precum și numele o mărturisește, a trăit în Sfântul Munte Athos, „Grădină a Maicii Domnului” și „redută” a credinței ortodoxe. Lui i se datorează editarea Filocaliei (Veneția, 1872), o comoară a scrierilor Sfinților Părinți neptici, care „ne arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. În limba română, în graiul „vechilor Cazanii”, Filocalia a fost tâlcuită de Părintele Dumitru Stăniloae, supranumit și „Sfântul Filocaliei”.

În lucrarea sa, Războiul nevăzut, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește despre „împărtășirea duhovnicească și mintală”. Prin Sfânta Taină a Împărtășaniei ne împărtășim cu Însuși Trupul și Însuși Sângele Domnului, spre tămăduirea sufletului și a trupului nostru, spre iertare de păcate și spre viață veșnică. Însă, potrivit Sfântului Nicodim, ne putem împărtăși de Hristos „în orice oră și în orice minut, prin săvârșirea tuturor virtuților și a poruncilor, îndeosebi a dumnezeieștii rugăciuni – mai ales cea mintală”[1].

Sfântul Diadoh al Foticeii învăța că „Hristos Se află ascuns în poruncile sale”, iar calea descoperirii Lui o constituie împlinirea lor. Sfântului Nicodim adaugă: „Cine face o virtute ori îndeplinește o poruncă primește îndată, în sufletul său, pe Domnul Cel ascuns într-însele, căci El a rânduit a locui cu Tatăl în cel ce va păzi poruncile Lui”[2].

Despre această formă de Împărtășire și unire cu Hristos, același sfânt aghiorit spune că „nu poate fi luată de la noi de vreo creatură – decât de lene ori altă greșeală a noastră”[3]. Ea este „atât de roditoare și bineplăcută lui Dumnezeu, încât întrece multe împărtășiri tainice primite cu nevrednicie”[4].

Referitor la pregătirea și modul realizării acestei împărtășiri mintale și duhovnicești, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață că este de folos a ne pregăti pentru aceasta cu o seară înainte, prin nevoință și înfrânare, prin cugetare la păcatele noastre și la mila lui Dumnezeu. „De cu seară, spune el, propuneți asprele petreceri, îndeplinirea virtuților și orice ai face spre această țintă: să primești duhovnicește pe Domnul”[5].

„Pregătirea acestei împărtășiri mintale, recomandă Sfântul Părinte, fă-o astfel: întoarce-te cu gândul la Dumnezeu. Aruncă o scurtă privire, de o parte, la păcatele tale, iar de alta, la Dumnezeu, întristează-te pentru mâhnirea ce I-ai făcut și, cu toată smerenia și credința, roagă-L să primească a veni în sufletul tău cel sărac, cu nou har, pentru a-l tămădui și împuternici contra vrăjmașilor”[6].

Alte forme de apropiere în vederea unirii mistice cu Hristos pot fi socotite: lectura din Sfânta Scriptură, „cuvântul lui Dumnezeu” și din operele Sfinților Părinți; participarea în duh, chiar și prin intermediul tehnologiei, la slujbele religioase; hrănirea din cuvintele marilor duhovnici și, la modul general, oricare lucrare săvârșită în vederea mântuirii personale și în slujba aproapelui, spre slava Milostivului Dumnezeu.

Această împărtășire de Hristos este o pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii, adică a Mântuitorului Hristos sub forma Pâinii și a Vinului prefăcute în Trupului și Sângele Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii. Ea pregătește și sensibilizează sufletul creștinului pentru participarea, atunci când timpurile sau vremurile vor fi favorabile și duhovnicul îi va acorda dezlegarea, la Cina Domnului, Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, spre sănătate trupească și mântuire sufletească.

În vremuri de încercare și cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des și cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovnicește, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine și pocăință, prin lectură duhovnicească și făptuire, prin fapte bune și rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu Însuși Trupul și Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească și spre fericire veșnică!

[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 177

[2] Ibidem, p. 177

[3] Ibidem, p. 178

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

Sursa: http://doxologia.ro

04-07-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


CARTI/produse despre:
Mintea, Inteligenta, Intelepciune, Euharistie, Impartasire,