Mintea între inteligență și înțelepciune

 

Ascetic Experience:

Mintea (nous): definiÈ›ie Mintea (νους – nous) este cea mai fină atenÈ›ie, focalizarea umană, focusul uman, ochiul sufletului. Dacă cineva este concentrat pe Dumnezeu È™i razele Lui – adică pe energia necreată a lui Dumnezeu numită har, atunci mintea umană are proprietatea de a primi lumină, de a fi luminată ca o oglindă parabolică pură pe care cad aceste raze. Atunci întreaga existență umană devine luminată. Este un fenomen similar cu lumina naturală, adică omul începe să vadă ce să facă, unde să meargă sau, în general, cum să se comporte. Când mintea este atrasă afară de un centru de plăcere sau de durere, atunci mintea se înfășoară (concentrează) în jurul acestui centru È™i se îngustează – atunci fiinÈ›a umană „îÈ™i iese din minÈ›i” având ca efect procesul numit întunecarea minÈ›ii. Atunci mintea se află ca într-o groapă cu smoală, încercând să lupte cu această situaÈ›ie pentru a-È™i recăpăta lumina de la Dumnezeu. Problema este că, de obicei, încercăm să ne ocupăm direct de întuneric, care, fiind o distorsiune existenÈ›ială, nu poate fi răsturnat prin lupta directă. SoluÈ›ia este să ne concentrăm pur È™i simplu pe Hristos, punând „băgându-ne minÈ›ile în cap”, prin rugăciune È™i o inimă zdrobită astfel încât să intre iarăși lumina. Caracteristici, comportament Mintea nu funcÈ›ionează în paÈ™i, precum logica, ci simte. Mintea este deasupra logicii È™i face distincÈ›ia între bine È™i rău. O lucrare logică (energie) înaltă se numeÈ™te inteligență È™i (singură) nu ne salvează sufletele. O lucrare noetică (energie) înaltă – o lucrare înaltă a minÈ›ii – se numeÈ™te înÈ›elepciune È™i aceasta ne salvează sufletele, deoarece înÈ›elepciunea este cooperarea minÈ›ii cu harul lui Dumnezeu. Comportamentul corect al minÈ›ii luminate se numeÈ™te bun simÈ›. Cel care este complet ieÈ™it din minÈ›i este insensibil din cauza dependenÈ›ei sale care poate fi momentană, temporară sau permanentă. De exemplu, a oferi flori iubitei noastre soÈ›ii nu este logic, deoarece aceste flori vor muri în câteva zile. TotuÈ™i, acest gest este de bun simÈ›, este nobil, aÈ™a că trebuie să facem acest lucru. Să fim înÈ›elepÈ›i È™i să ne concentrăm asupra lui Hristos pentru a ne salva sufletele. Bazat pe Sfântul Grigore Palama

 

Doxologia:

Coborârea minÅ£ii în inimă Dobândită prin nevoinÅ£e, lacrimi ÅŸi mărturisire a păcatelor, pocăinÅ£a ridică ceaÅ£a de pe ochii sufletului, învrednicindu-l să vadă frumuseÅ£ile dumnezeieÅŸti. În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minÅ£ii în inimă ÅŸi despre întoarcerea energiilor spre esenţă. Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile Cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, ÅŸi nici nu se împrăştie prin simÅ£uri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire. Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminÅ£ii, îÅŸi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veÅŸnice”. (...) Coborârea minÅ£ii în inimă ‒ adică întoarcerea energiei spre esenţă ‒ constituie vindecarea minÅ£ii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeÅŸti, ÅŸi numai după aceea a celei metafizice sau duhovniceÅŸti. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească, ÅŸi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului. ÎÅŸi găseÅŸte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinÅ£ei sale pe care, scrutându-l, vede că existenÅ£a omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinÅ£ei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă” (Arhimandritul Sofronie de la Essex). Coborârea minÅ£ii în inimă este, de fapt, o împreunare a minÅ£ii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie ÅŸi de o dulce simÅ£ire a iubirii dumnezeieÅŸti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minÅ£ii cu inima ÅŸi al faptului că rugăciunea curată ÅŸi-a aflat locul său de obÅŸte, aceasta constituind primul pas al urcuÅŸului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aÅŸază lacrimile la temelia vieÅ£ii duhovniceÅŸti” (Arhimandritul Sofronie). Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală, cât ÅŸi mentală. UÅŸile inimii se închid oricărui lucru străin, iar „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie). (...) Coborârea minÅ£ii în inimă se dobândeÅŸte, aÅŸadar, prin rugăciunea minÅ£ii atunci când mintea, eliberată de gânduri ÅŸi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu: „Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârÅŸit, starea fără formă. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câÅŸtigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială ÅŸi săracă de toate. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârÅŸit de orice simÅ£”. (Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: È™tiinÈ›a SfinÈ›ilor PărinÈ›i, traducere de Irina LuminiÈ›a Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia TimiÈ™oarei, 1998, pp. 163-166) - via Român Ortodox în FranÈ›a

Preot Ioan C. TeÈ™u: Împărtășirea duvnicească sau mintală cu Hristos

În vremuri de încercare È™i cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des È™i cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovniceÈ™te, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine È™i pocăință, prin lectură duhovnicească È™i făptuire, prin fapte bune È™i rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu ÎnsuÈ™i Trupul È™i Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească È™i spre fericire veÈ™nică!

Poate că nu întâmplător, SfinÈ›ii PărinÈ›i au comparat Biserica cu o corabie – iar viaÈ›a, cu o mare. Marea aceasta nu a fost niciodată prea liniÈ™tită pentru că, de-a lungul istoriei creÈ™tine, valuri puternice au lovit-o, când dintr-o parte, când din alta, căutând să o scufunde. Prigoane È™i persecuÈ›ii, erezii È™i apostazii, toate au lovit trupul Bisericii, căutând să sfâÈ™ie „cămaÈ™a lui Hristos”. Avându-L, însă, pe Mântuitorul drept Cârmaci, ea a străbătut valurile tot mai înalte È™i tot mai înspăimântătoare în itinerariul ei spre țărmul fericit al mântuirii.

Un astfel de freamăt se resimte È™i în zilele în care trăim, zile de pandemie ce face victime tot mai multe È™i la noi – la nivel fizic, psihic È™i moral. Nu cunoaÈ™tem încă amplitudinea frământării. Nu È™tim exact cum vom petrece „Sărbătoarea Sărbătorilor” – Învierea Domnului – È™i nici cum vom duce la casele È™i în familiile noastre Lumina Pascală.

Sfânta Liturghie care, prin însăși denumirea ei, este o lucrare sau o slujire în folosul poporului, se săvârÈ™eÈ™te în biserici doar în prezenÈ›a slujitorilor bisericeÈ™ti. Spovedania È™i Împărtășania se oferă în condiÈ›ii speciale. Din acest motiv, È™i mai ales în astfel de clipe, când omul conÈ™tientizează neputinÈ›a sa personală È™i, adesea, chiar È™i pe cea a È™tiinÈ›ei medicale, nădejdea lui trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, Părintele Ceresc. O vorbă înÈ›eleaptă spune că „doar experienÈ›ele care ne provoacă suferință ne educă”.

Efectele acestei crize globale È™i personale, medicale È™i sociale le vom contabiliza mai târziu. Acum trebuie, însă, să dăm dovadă de luciditate È™i discernământ, de credință puternică È™i rugăciune, cu nădejde în mila È™i ajutorul lui Dumnezeu.

Una dintre cauzele de mâhnire a bunilor creÈ™tini este interdicÈ›ia de a participa, în persoană, fizic È™i real, la Sfânta Liturghie; de a nu se putea apropia decât în situaÈ›ii excepÈ›ionale de scaunul de spovedanie È™i, în  consecință, de a nu-L putea primi pe Hristos Cel euharistic.

În privinÈ›a interzicerii de a participa la Sfintele Slujbe ale Bisericii, recomandarea de a încerca să ne transformăm propria familie într-o „Biserică mică” sau un „altar” de rugăciune È™i mai stăruitoare pentru sănătatea È™i pacea ei È™i a lumii aduce o oarecare mângâiere.

Pentru cei care caută, în aceste clipe de încercare, răspuns È™i ajutor din partea Bisericii – o sfătuire duhovnicească spre alinare È™i liniÈ™tire – este utilă cunoaÈ™terea învățăturii unor SfinÈ›i PărinÈ›i normativi pentru credinÈ›a È™i spiritualitatea noastră, privitoare la modurile, treptele sau gradele Împărtășirii noastre cu Hristos.

Unul dintre aceÈ™tia este Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809). Precum È™i numele o mărturiseÈ™te, a trăit în Sfântul Munte Athos, „Grădină a Maicii Domnului” È™i „redută” a credinÈ›ei ortodoxe. Lui i se datorează editarea Filocaliei (VeneÈ›ia, 1872), o comoară a scrierilor SfinÈ›ilor PărinÈ›i neptici, care „ne arată cum se poate omul curăți, lumina È™i desăvârÈ™i”. În limba română, în graiul „vechilor Cazanii”, Filocalia a fost tâlcuită de Părintele Dumitru Stăniloae, supranumit È™i „Sfântul Filocaliei”.

În lucrarea sa, Războiul nevăzut, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbeÈ™te despre „împărtășirea duhovnicească È™i mintală”. Prin Sfânta Taină a Împărtășaniei ne împărtășim cu ÎnsuÈ™i Trupul È™i ÎnsuÈ™i Sângele Domnului, spre tămăduirea sufletului È™i a trupului nostru, spre iertare de păcate È™i spre viață veÈ™nică. Însă, potrivit Sfântului Nicodim, ne putem împărtăși de Hristos „în orice oră È™i în orice minut, prin săvârÈ™irea tuturor virtuÈ›ilor È™i a poruncilor, îndeosebi a dumnezeieÈ™tii rugăciuni – mai ales cea mintală”[1].

Sfântul Diadoh al Foticeii învăța că „Hristos Se află ascuns în poruncile sale”, iar calea descoperirii Lui o constituie împlinirea lor. Sfântului Nicodim adaugă: „Cine face o virtute ori îndeplineÈ™te o poruncă primeÈ™te îndată, în sufletul său, pe Domnul Cel ascuns într-însele, căci El a rânduit a locui cu Tatăl în cel ce va păzi poruncile Lui”[2].

Despre această formă de Împărtășire È™i unire cu Hristos, acelaÈ™i sfânt aghiorit spune că „nu poate fi luată de la noi de vreo creatură – decât de lene ori altă greÈ™eală a noastră”[3]. Ea este „atât de roditoare È™i bineplăcută lui Dumnezeu, încât întrece multe împărtășiri tainice primite cu nevrednicie”[4].

Referitor la pregătirea È™i modul realizării acestei împărtășiri mintale È™i duhovniceÈ™ti, Sfântul Nicodim Aghioritul ne învață că este de folos a ne pregăti pentru aceasta cu o seară înainte, prin nevoință È™i înfrânare, prin cugetare la păcatele noastre È™i la mila lui Dumnezeu. „De cu seară, spune el, propuneÈ›i asprele petreceri, îndeplinirea virtuÈ›ilor È™i orice ai face spre această È›intă: să primeÈ™ti duhovniceÈ™te pe Domnul”[5].

„Pregătirea acestei împărtășiri mintale, recomandă Sfântul Părinte, fă-o astfel: întoarce-te cu gândul la Dumnezeu. Aruncă o scurtă privire, de o parte, la păcatele tale, iar de alta, la Dumnezeu, întristează-te pentru mâhnirea ce I-ai făcut È™i, cu toată smerenia È™i credinÈ›a, roagă-L să primească a veni în sufletul tău cel sărac, cu nou har, pentru a-l tămădui È™i împuternici contra vrăjmaÈ™ilor”[6].

Alte forme de apropiere în vederea unirii mistice cu Hristos pot fi socotite: lectura din Sfânta Scriptură, „cuvântul lui Dumnezeu” È™i din operele SfinÈ›ilor PărinÈ›i; participarea în duh, chiar È™i prin intermediul tehnologiei, la slujbele religioase; hrănirea din cuvintele marilor duhovnici È™i, la modul general, oricare lucrare săvârÈ™ită în vederea mântuirii personale È™i în slujba aproapelui, spre slava Milostivului Dumnezeu.

Această împărtășire de Hristos este o pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii, adică a Mântuitorului Hristos sub forma Pâinii È™i a Vinului prefăcute în Trupului È™i Sângele Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii. Ea pregăteÈ™te È™i sensibilizează sufletul creÈ™tinului pentru participarea, atunci când timpurile sau vremurile vor fi favorabile È™i duhovnicul îi va acorda dezlegarea, la Cina Domnului, Sfânta È™i Dumnezeiasca Euharistie, spre sănătate trupească È™i mântuire sufletească.

În vremuri de încercare È™i cumpănă, să luptăm spre a ne împărtăși cât mai des È™i cu sufletul cât mai curat, mintal sau duhovniceÈ™te, de Hristos – prin cercetare nemincinoasă de sine È™i pocăință, prin lectură duhovnicească È™i făptuire, prin fapte bune È™i rugăciune, pentru a fi vrednici să ne împărtășim, atunci când vremurile vor îngădui, cu ÎnsuÈ™i Trupul È™i Sângele Domnului, spre tămăduirea trupească È™i spre fericire veÈ™nică!

[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 177

[2] Ibidem, p. 177

[3] Ibidem, p. 178

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

Sursa: http://doxologia.ro