Viaţa noastră între minte şi inimă

1. Literatură – emoţie – cogniţie

Începem cu un „test”… Citiţi următorul poem: „Doamne,/ Închide-mă-n floare/ să pătez iubirea/ de culori./ Ascunde-mă-n mare/ să mângâi/ trupul ţărânii/ cu valuri./ Presară-mă-n vânt/ să alin patima/ cu adieri./ Scrie-mă-n cuvânt/ să sting aşteptarea/ cu înţelesuri./ Doamne,/ închide-mă-n floare/ ascunde-mă-n mare/ presară-mă-n vânt/ mă scrie-n cuvânt!” (Ovidiu Oana-Pârâu)

Întrebarea care se pune acum este despre cheia cu ajutorul căreia deschidem uşa înţelegerii pentru aceste versuri. Putem pricepe ceva din aceste versuri cu ajutorul raţiunii reci? Sau poate că intuiţia şi căldura simţămintelor ne sunt mai de folos. În concluzie, pentru o percepţie mai completă asupra lucrurilor complexe din această viaţă, avem nevoie atât de limpezimea minţii, cât şi de lumina caldă a inimii. Cel puţin în literatură şi artă, fără inimă nu faci nimic.

Şi pentru că tot suntem la capitolul literatură, e bine să aducem în discuţie şi un text literar în proză, dar nicidecum prozaic. Este vorba despre câteva cuvinte care ne vorbesc chiar despre rolurile pe care raţiunea şi pasiunea le îndeplinesc în viaţa noastră: „Sufletul vostru, adeseori este un câmp de luptă, unde raţiunea şi judecata se înfruntă cu pasiunile şi poftele voastre. Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura şi duşmănia din voi în unitate şi melodie? Dar cum aş reuşi, afară numai dacă voi înşivă nu sunteţi, de asemenea, liniştitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior? Raţiunea şi pasiunea sunt cârma şi pânzele sufletului vostru mereu navigând. Dacă pânzele şi cârma voastră se rup, nu puteţi decât să vă clătinaţi pe valuri la întâmplare, ori să rămâneţi prinşi în impas în mijlocul mării. Fiindcă raţiunea, de una singură dominând, restrânge întregul elan; şi pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până în propria-i mistuire. De aceea, fie ca sufletul vostru să-şi exalte raţiunea până la înălţimea pasiunii, pentru ca astfel să poată cânta. Iar raţiunea să vă conducă pasiunea astfel, încât aceasta să poată dăinui în permanentă reînviere şi ca pasărea Phoenix să renască din propria-i cenuşă. Potrivit e să daţi raţiunii şi pasiunii aceeaşi preţuire, ca şi când aţi face-o pentru doi oaspeţi iubiţi în casa voastră aflându-se; Cu siguranţă, nu veţi onora pe unul în dauna celuilalt, pentru că, dând mai multă atenţie unuia, veţi pierde dragostea şi încrederea amândurora. Când, printre coline, vă odihniţi la umbra răcoroasă a plopilor argintii, împărtăşindu-vă din pacea ogoarelor şi a pajiştilor până în zări întinzându-se – atunci inima voastră să spună în taină: „Creatorul se odihneşte în raţiunea Sa”. Iar atunci când bubuie furtuna, când vântul năprasnic zdruncină pădurea şi când tunetul şi fulgerul proclamă măreţia cerului, atunci inima voastră să şoptească smerindu-se: „Creatorul se frământă în pasiunea-I”. Şi, fiindcă sunteţi un suflu în sfera Celui Puternic şi o frunză în pădurea acestuia, asemenea Lui trebuie să vă odihniţi în raţiune şi să vă mişcaţi în miezul pasiunilor” (Gibran, 2019, p. 61 – 62). 

2. Vârstele emoţiei/raţiunii

Într-adevăr, viaţa omului este împărţită de multe ori între deciziile luate cu ajutorul minţii şi intuiţiile inimii. Şi acest lucru se întâmplă indiferent de vârstă, cultură sau alte criterii... Când vine pe lume, noul născut răspunde afecţiunii şi iubirii celor din jur. Noul născut nu are nimic în comun cu ceea ce adulţii numesc manifestări de bun simţ sau care respectă anumite obişnuinţe şi aşteptări sociale. Apoi, în timp, copilul îşi pierde tot mai mult din curăţia originară şi devine tot mai instruit, educat, şi ştie cum să se comporte şi cum să vorbească în diverse situaţii de viaţă. Adică e tot mai raţional. Mai târziu, în adolescenţă şi tinereţe, inima îşi cere tot mai mult drepturile şi „nebunia” acestor perioade poate fi subliniată şi de sintagma: „Rabdă inimă şi taci, ce-ai făcut să nu mai faci!”. Chiar şi în rânduiala de rugăciune a Bisericii există un plus de înţelegere pentru perioadele mai delicate de creştere şi dezvoltare umană psiho-somatică, atunci când ne rugăm: „Păcatele tinereţilor noastre nu le pomeni, Doamne! Sau, cum se spune în altă rugăciune: „Din tinereţile mele multe patimi se luptă cu mine”. Acum poate fi şi perioada eroismelor mai mult sau mai puţin inspirate, când se iau hotărâri definitive şi irevocabile ale căror consecinţe se pot prelungi dramatic de-a lungul vieţii, implicând şi suferinţa nevinovată a copiilor, aşa cum se întâmplă în cazul divorţului. În continuare, pe măsură ce creştem şi începem să înţelegem că nu tot ce zboară se mănâncă, ca adulţi dobândim o tot mai mare şi înţeleaptă răbdare cu neputinţele noastre şi ale altora. Astfel, devenim mai îngăduitori şi mai blânzi şi tot acum încep să apară şi regretele pentru atitudini şi gesturi poate prea intransigente din trecut. Inima, iubirea, îngăduinţa, blândeţea devin, în sfârşit, caracteristici de bază ale omului care a atins o anumită vârstă respectabilă în viaţă şi care văzând acum lucrurile retrospectiv înţelege că omul este simplu „vieţuitor în lume şi purtător de trup”, putând greşi şi „din îndemnul diavolului”, purtând „ranele păcatelor” deşi este chipul lui Dumnezeu. Dincolo de aspectele acestea morale, bunicii ne sunt persoanele cele mai dragi şi copiii pot ajunge până acolo încât să-i preţuiască mai mult pe bunici decât pe părinţi tocmai datorită îngăduinţei şi răbdării pline de bunăvoinţă faţă de faptele lor mai mult sau mai puţin inspirate de…raţiune. Dacă doriţi, bunicii judecă mai mult cu inima decât cu mintea.  

Concluzionând, am putea spune că începutul vieţii persoanei umane este însoţit de inimă, urmând ca apoi mintea omului să capete un loc tot mai însemnat în viaţă, la şcoală şi în societate, pentru ca în cele din urmă, inima să-şi reia locul preponderent alături de o raţiune experimentată, oferind persoanelor cu o experienţă mai încărcată de viaţă mult dorita şi preţuita înţelepciune. Iar această înţelepciune reprezintă o combinaţie sui generis a minţii cu inima. Şi, fie vorba între noi, nu întotdeauna cărunteţele vin la pachet cu mult trâmbiţata înţelepciune.

3. Mintea şi inima în istoria creştinismului

Chiar şi istoria facerii şi mântuirii lumii urmează, dacă vreţi, aceeaşi traiectorie a raportării omului la disponibilitatea inimii/iubirii şi la instrumentarul minţii. Căci aşa cum ştim din revelaţia Sfintei Scripturi „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Iar Sfinţii Părinţi, nu o dată, ne spun că Dumnezeu a făcut lumea din iubire. Dumnezeu este Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iubirea dumnezeiască nu înseamnă autoraportare individualistă, ci Treime de Persoane. De aceea, părintele academician Dumitru Stăniloae a şi scris o lucrare de referinţă: „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea”: „Dacă fiinţa dumnezeiască ar fi într-o unică persoană, n-ar fi bună sau iubitoare din eternitate, deci n-ar fi dumnezeiască. Dar şi dacă ar fi într-o mulţime de persoane, valoarea lor, demnă de iubire şi capabilă de iubirea infinită, s-ar relativiza, deci nici această mulţime n-ar fi dumnezeiască. Numai existând în trei Persoane, aceste trei Persoane sunt dumnezeieşti, pentru că au o valoare şi o relaţie între ele, care le face demne şi capabile de iubirea absolută. Şi sunt aşa, pentru că sunt aşa de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei… Un dumnezeu monopersonal n-ar fi de aceea nici persoană, nici Dumnezeu. I-ar lipsi desăvârşirea. Atotputernicia Lui n-ar fi unită cu bunătatea sau cu iubirea. Şi ar mai fi aceasta atotputernicie, odată ce ar fi un despot incapabil de o legătură iubitoare cu alte forme de existenţă? În acest caz ce l-ar mai îndemna să creeze o altă formă de existenţă, pe cea din nimic, dacă nu s-ar vedea în aceasta chiar incapacitate de a o crea? Căci ce l-ar îndemna să voiască o comuniune cu sine a unei existenţe create în timp?” (Stăniloae, 2012, p. 27 – 28).

Însă lumea a fost creată pentru a se putea împărtăşi şi bucura de iubirea divină, înzestrată fiind cu gândurile, cuvintele sau raţiunile lui Dumnezeu. Ori noi ştim că Fiul este Cuvântul, Raţiunea sau Logosul lui Dumnezeu. În prologul Evangheliei sale, Sfântul Ioan ne spune limpede că: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Putem deci spune că începutul lumii stă sub influenţa iubirii treimice şi a Logosului creator.

Timpul pe care omul l-a petrecut în Rai înainte de cădere a fost unul scurt. Diavolul n-a aşteptat ca omul să se maturizeze. L-a luat pe om prin surprindere. Încă pe când era copil în cele duhovniceşti l-a şi ispitit. E adevărat că Adam dispunea de calităţi sufleteşti şi trupeşti deosebite. Până la urmă, el a fost cel care a numit toate lucrurile şi fiinţele pe care Dumnezeu le-a făcut. Se pare că Adam era înzestrat cu puteri poetice, creatoare. Dar, dincolo de asta, nu era desăvârşit. Funcţiile sale trupeşti, cognitive şi, în general, spirituale, nu au atins culmea dezvoltării lor deoarece era necesară în continuare pentru aceasta colaborarea omului cu darurile primite real de la Creator. Potenţialităţile multiple ale darurilor divine puse în sufletul şi trupul lui Adam nu erau încă actualizate maximal.

Şi exact acesta este momentul în care Adam cade în neascultare faţă de Dumnezeu. Nu numai că n-a ajuns la desăvârşire, dar a căzut şi mai jos deoarece, aşa cum ne învaţă teologia dogmatică, mintea omului s-a mai întunecat, voinţa a slăbit şi inima i s-a răcit vis-a-vis de Dumnezeu, de semeni şi de creaţie.

De acum încolo, mintea şi inima omului au intrat într-o degringoladă continuă şi care n-a mai putut fi oprită decât de potop. Acesta este unul dintre modurile lui Dumnezeu de a stopa acţiunile oamenilor conduse de o raţiune îndepărtată de la scopul ei iniţial, desăvârşirea. Altădată, Dumnezeu l-a oprit pe omul păcătos prin foc, aşa cum s-a întâmplat cu Sodoma şi Gomora (Niţă, 2008, p. 67). Pur şi simplu, uneori mintea şi inima omului se combină în nişte acţiuni care îi înrobesc şi mai tare voinţa din rău înspre mai rău. Datorită adâncirii în păcat, omenirea poate accesa niveluri ale căderii în care nu mai este posibilă din partea omului colaborarea cu Dumnezeu în sensul izbăvirii, fapt care face loc acţiunii divine mântuitoare verticale. Însă niciodată Dumnezeu nu încalcă libertatea omului. Îl pune doar pe om în dispoziţia conlucrării cu El, fără a-i influenţa în vreun fel voinţa şi decizia spre dreapta ori spre stânga.

După căderea în păcat, Dumnezeu nu a lăsat omenirea de izbelişte. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a ales oameni cu o anumită înclinaţie spirituală pe care i-a făcut glasuri obiective ale con-ştiinţei oamenilor. Aceştia sunt profeţii sau proorocii şi  misiunea lor a fost una clară: să menţină trează conştiinţa contemporanilor că Mântuitorul va veni. Ei au enunţat o serie de profeţii cu privire la locul unde se va naşte Mesia, cu referire la anumite detalii din viaţa şi misiunea Sa, la moartea şi la Învierea Sa din morţi… Aceste profeţii s-au împlinit la „plinirea vremii”, adică atunci când Dumnezeu a socotit de bun augur să se facă om şi, astfel,  să tămăduiască firea umană căzută şi asumată în interiorul Persoanei Sale înnomenite.  

Aceasta este lucrarea mântuirii oamenilor pe care Logosul sau Fiul lui Dumnezeu a adus-o în lume. S-a făcut om prin conlucrarea omului (prin Fecioara Maria) cu Dumnezeu – Duhul Sfânt, venind în lume ca un prunc gingaş care stârneşte iubirea şi care arată în acelaşi timp curăţia la care trebuie să ajungă mintea omului pentru a se desăvârşi. De aceea, mântuirea omului se mai numeşte şi schimbarea modului de a gândi (metanoia).

Pentru aceasta şi idealul vieţii şi spiritualităţii creştine este unirea minţii cu inima. Sau coborârea minţii în inimă prin rugăciune continuă. Nu e de ajuns să înţelegi lucrurile şi cuvintele rugăciunii, ci şi să le cobori/ridici înţelegerea până la căldura pe care o aduce iubirea în inimă. În fond, dreptatea lui Dumnezeu este iubirea. Când Domnul Hristos S-a plecat spre botez sub mâna Mergătorului Înainte aşa a spus: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să plinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Care dreptate de vreme ce Hristos nu avea nici un păcat personal, ci doar păcatele lumii întregi? Dreptatea iubirii, fireşte.

4. Sfântul Apostol Pavel despre raţiune şi pasiuni

Sfântul Apostol Pavel surprinde ca nimeni altul lupta dintre minte şi inimă, dintre carne şi duh, raţiune şi sentiment, conştient şi inconştient, bine şi rău, virtute şi păcat: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine; dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva minţii mele, şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7, 15 – 25).  

5. Raţiune şi afect în praznicul Întâmpinării Domnului

Aşa cum ştim, Dreptul Simeon, cel care a fost învrednicit să-L primească în braţele sale pe Pruncul Iisus la patruzeci de zile după ce s-a născut, a fost unul dintre cei şaptezeci şi doi de înţelepţi pe care Ptolemeu, împăratul Egiptului, i-a ales pentru a traduce în limba greacă cărţile Vechiului Testament. Lui Simeon i-a revenit spre traducere cartea profetului Isaia. Iar când a ajuns cu traducerea la Isaia 7, 14, Simeon a rămas consternat când a citit: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”. Cum să nască o fecioară?!? s-a întrebat el. Şi s-a apucat să răzuiască cu un cuţit textul şi să înlocuiască „fecioara” cu „femeia”. Noaptea însă, cineva i-a modificat textul readucându-l în forma iniţială. Deşi iniţial Simeon a crezut că era vorba de un coleg care traducea împreună cu el, se pare că era implicat un înger trimis de Dumnezeu care să păstreze forma curată şi corectă a textului. Şi pentru că a continuat să sfideze adevărul scripturistic, îngerul i-a descoperit lui Simeon că va trăi până când se vor împlini toate aceste lucruri. Lucrul acesta s-a şi întâmplat şi dreptul Simeon împlinise vreo trei sute şaizeci de ani la plinirea vremii. Aşa se explică şi de ce bătrânul Simeon a adresat cuvinte atât de adânci şi atât de complexe unui Prunc care abia împlinise o lună de la naştere: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor: lumină spre descoperirea neamurilor şi mărire poporului Tău Israel” (Luca 2, 29 – 32).

Aici nu mai este vorba despre raţiune, ci despre credinţă. Ceea ce ne spune raţiunea că este adevărul absolut, uneori nu este aşa. Trebuie ascultată şi inima, deoarece acolo este ţinta pe care descoperirea lui Dumnezeu o are primordial în vedere. Şi cu cât inima este mai curăţită de păcate, cu atât devine mai luminoasă şi se văd în ea lucrurile lui Dumnezeu.

6. O poveste despre minte şi inimă

Odată, într-un sat indian, trăia un tânăr tare ambiţios. Avea aşteptări mari de la viaţă şi, poate că cel mai mult, îşi dorea să fie acceptat într-un templu budist de mare renume şi care se găsea la câţiva kilometrii de satul în care locuia. Zis şi făcut. Şi-a luat bocceluţa şi, a doua zi, s-a şi înfiinţat în faţa marii porţi a templului. A aşteptat el ce a aşteptat şi a venit seara şi noaptea dar n-a plecat de acolo tocmai pentru că se gândea că probabil este un test al răbdării pe care trebuia să-l treacă pentru a fi acceptat spre îndrumare de către un maestru al templului. Abia a treia zi de dimineaţă poarta templului a scârţâit şi a apărut un om care l-a invitat înăuntru. Tânărul nostru a intrat încrezător şi şi-a mărturisit nestingherit dorinţa de a începe imediat antrenamentul spiritual. Bătrânul însă i-a arătat două căldări mari de lemn şi apoi i-a indicat cu mână un loc în depărtare spre un pisc de munte de unde tânărul trebuia să aducă apă în cele două căldări. Fără preget a şi pornit şi, după ce s-a întors în câteva ceasuri cu căldările pline cu apă, deşi ostenit, l-a întrebat pe bătrân ce urmează să facă. Bătrânul budist i-a răspuns că acum trebuie să lovească apa cu palma până când cele două căldări rămân goale şi apoi să purceadă din nou după altă apă. Tânărul s-a supus cu stoicism.  Şi uite aşa au trecut zilele şi lunile încât aproape că se făcea anul de când tânărul nostru căra apă fără nici un rost. Într-o zi, ajungând la limita răbdării, tânărul l-a întrebat pe bătrân dacă poate să se întoarcă acasă, deoarece i se pare că e aproape anul şi el nu a învăţat nimic nici despre meditaţie, nici despre levitaţie şi nici vreo altă tehnică prin care să poată atinge anumite performanţe spirituale. La fel de „indiferent” ca şi până acum, bătrânul l-a lăsat să se ducă. Şi tânărul a plecat. Numai că, ce să vezi?! Nici nu s-a apropiat bine de sat, că sătenii l-au zărit de departe şi i-au ieşit în întâmpinare pentru a-l duce în piaţeta din centrul localităţii. Motivul l-a constituit faptul că doreau să vadă şi să evalueze ce a învăţat tânărul din sat la mănăstire, mai ales că deşi au încercat de-a lungul vremii mai mulţi, numai acest tânăr a fost acceptat în mănăstirea respectivă. Era o cinste deosebită pentru ei şi acum doreau să vadă rezultatele. Tânărul a început să se codească şi nu ştia cum să scape dar n-avea încotro. Aproape cu sila a fost dus în piaţă şi aşezat lângă o masă mare de piatră ca să le povestească sătenilor ce şi cum a fost în mănăstire. Şi au tot insistat ei să le spună până ce tânărul nostru şi-a ieşit din pepeni şi, nervos, a lovit cu toată puterea în masa de piatră urlând: „N-am învăţat nimic!!!”. Şi toţi au rămas uimiţi pentru că masa de piatră s-a crăpat în două.

Iată că, uneori, raţiunea întârzie când e vorba să înţeleagă câte ceva. Însă, până la urmă, înţelege. Doamne ajută-ne să nu fie prea târziu!

7. Elemente de Inteligenţa Emoţională

Bineînţeles că preocuparea pentru raţiune şi afect nu putea lipsi din domeniul psihologiei. Sub chipul conceptului de Inteligenţă Emoţională (IE), ştiinţa psihologică a ajuns la nişte performanţe de înţelegere şi evaluare statistică nemaiîntâlnite până astăzi. Cele mai complexe teste de evaluare a coeficientului IE sunt MSCEIT (Mayer – Salovey – Caruso Emotional Intelligence Test) şi EQ-i (Emotional Quotinent Inventory), două teste de solidă rezonanţă ştiinţifică şi pe care nu este locul să le descriem acum.

Unul dintre teste, MSCEIT-ul, se ocupă printre altele şi de Facilitarea gândirii cu ajutorul emoţiilor. Astfel, deşi: „există şi cazuri în care cogniţia poate fi subminată de emoţii, aşa cum este cazul persoanelor care resimt anxietate sau frică excesivă, însă emoţiile pot de asemenea prioritiza sistemul cognitiv pentru a se concentra asupra a ceea ce este important (Simon, 1982) şi chiar pentru a se concentra asupra a ceea ce face mai bine o persoană atunci când resimte o anumită stare (Schwartz, 1990)” (Iliescu şi Levinţi, 2011, p. 38).

Sigur că pentru a putea dispune de abilitatea de a folosi emoţiile în scopul unei gândiri mai creative, este nevoie de (auto)cunoaşterea şi înţelegerea emoţiilor, lucruri care se dobândesc în timp prin efort şi implicare personală a fiecăruia.

Concluzii

Raţiunea şi emoţiile sunt prezente pretutindeni şi în toate domeniile de activitate umană. Chiar dacă în anumite activităţi cum sunt de pildă ştiinţele exacte raţiunea este folosită în mod preponderent, rezultatele tehnice sau ştiinţifice obţinute cu ajutorul raţiunii au nevoie de o aplicabilitate care să includă toate nevoile oamenilor, deci inclusiv cele legate de afect, de stare interioară de bine, de confort existenţial, de relaş, pace şi linişte.

În nici un domeniu al vieţii omeneşti raţiunea şi inima nu pot fi disociate până la capăt una de alta, câtă vreme omul rămâne om. Deocamdată ne mărginim să extragem valoarea şi importanţa pe care colaborarea acestor două dimensiuni – mintea şi inima – o are în viaţa omului, din prezenţa lor universală în Sfânta Scriptură, în literatură şi spiritualitate, în psihologie şi poezie, în teologie şi în istoria existenţei omeneşti în genere.  

Bibliografie:

1. GIBRAN, Kahlil, (2019). Profetul, traducere Radu Cârneci, Editura Mix Cristian.
2. ILIESCU, Dragoş ţi LEVINŢI, Raluca, (2011). Mayer – Salovey – Caruso Emotional Intelligence Test (MSCEIT): manual tehnic, Cluj-Napoca: Editura Sinapsis.
3. NIŢĂ, Alexandru, Mihail, (2008). Treptele Raiului, Sibiu: Anastasis  
4. OANA-PÂRÂU, Ovidiu, (2017). Doina: Dorul: Dumnezeu: poezii: 2007 – 2017, Bucureşti: www.Coresi.net.
5. SCHWARZ, N. (1990). Feelings as information: Information and motivational functions of affective states. In E. T. Higgins & E. M. Sorrentino (Eds.), Handbook af motivation and cognition. (Vol. 2, pp. 527 – 561). New York: Guilford Press.
6. SIMON, H. A. (1982). Affect and cognition: Comments. In M: S: Clark & S. T. Fiske (Eds.), Affect and Cognition: The Seventeenth Annual Carnegie Symposium on Cognition (pp. 333 – 342). Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
7. STĂNILOAE, Dumitru, (2012), Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă.