Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Viaţa duhovnicească. MilosteniaNr. vizualizari: 212

Meditație duhovnicească despre naivitatea cea bună

Tags: naivitate; viata duhovniceasca;
 

Despre naivitate

Citind și recitind cuvintele Scripturii mă intrigă tot mai mult felul în care cei din vechime erau dispuși să își dăruiască încrederea lor în situații, pentru noi, cei de azi, absolut de neînțeles. Pornind de la chemarea apostolilor, în care îi vedem pe Petru, Andrei, Iacob, Ioan, și apoi și ceilalți, lăsând totul în urma lor: casă, masă, familie, meserie, ce-or mai fi având și urmându-l pe cine? Un cvasi Necunoscut, Unul care nu le-a promis nimic decât că vor deveni „pescari de oameni”. Nu e o nebunie? Apoi, mai târziu, femeia de la fântâna lui Iacob (Ioan, cap. 4), cea care avea să devină sfânta Fotini, află pe același Necunoscut care îi spune că îi va da să bea o apă după care nu îi va mai fi sete niciodată, ci mai mult, „se va face în ea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”. Femeia ce îi spune? „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.” În logica noastră, asta ar fi adus pe buze, în cel mai bun caz, un zâmbet subțire și o clătinare de cap. Cine a mai auzit despre o apă care, odată băută, stinge setea pentru vecie? Doar biologia ne spune cum funcționează treaba cu apa în organism, nu știm noi? Bine, fie, era o femeie săracă cu duhul, dar această femeie se întoarce în cetate și le spune celorlalți: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Acum, cunoaștem că femeia nu era tocmai un model de urmat, cu cinci foști bărbați și cu un iubit, dar culmea, oamenii o cred! O fi fost prima oară o nebunie, dar asta e deja o nebunie generalizată, căci „mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” Probabil că „înțelepții” veacului de acum ar vedea în întâmplarea de față un fel de psihoză în masă, mai ales că femeia era și ea un „nimeni”. Cum să crezi așa, fără dovezi, doar pe baza cuvântului unui nimeni? Naivitate? Sfântă naivitate.

Ce spune DEX-ul despre naivitate? „Lipsă de experiență, de artificialitate, de prefăcătorie; credulitate, nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist.” Mărturisesc că am avut un sentiment amestecat citind toate aceste definiții și am încercat să le împart în două cete. Prima: „Lipsă de artificialitate, de prefăcătorie; nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”, față de care am simpatie, și a doua: „Credulitate; lipsă de maturitate în judecată, în comportare; nerozie; fel de a judeca simplist”, față de care am antipatie. În folosirea zi de zi a cuvântului „naivitate” regăsim sensuri din ambele cete, în funcție de ce vrem să accentuăm.

Revenind la femeia de la fântâna lui Iacob, aș zice că naivitatea ei și ai locuitorilor cetății e din categoria simplității (nu simplismului), a sincerității și a lipsei de prefăcătorie. De aceea Îl acceptă cu bucurie pe Hristos și chiar îl roagă să rămână la ei. Hristos s-a regăsit în ei și ei în Hristos. Or fi fost păcătoși și ei? Cu siguranță, ca toți oamenii, cum era și femeia, dar nu asta e relevant în fața lui Dumnezeu. El ne iubește nu pentru că suntem virtuoși și ne urăște pentru că suntem păcătoși, așa cum noi omenește judecăm, El ne iubește pe toți, fără părtinire, pentru că suntem lucrul mâinilor Lui, dar se regăsește doar în cei nevinovați, în cei a căror naivitate e născută din curăție sufletească. De aceea va puncta cu fermitate: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 14-15).” Iar în aceste cuvinte nu subliniază lipsa de experiență sau lipsa de maturitate în judecată ci nevinovăția și sinceritatea, fapt pe care apostolul Pavel îl lămurește când le scrie corintenilor: „nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți desăvârșiți. (1 Corinteni 14, 20).

Naivitatea cea bună se naște din încredere care, la rândul ei, are aceeași bază cu credința. Din acest punct de vedere ea se află în opoziție cu gândirea critică, care mereu e suspicioasă și neîncrezătoare. Asta nu înseamnă că trebuie să demonizăm gândirea critică, ci să-i vedem doar limitele. Câtă vreme ne ajută să ne ferim de cursele vrăjmașului, cel în care nu trebuie să avem deloc încredere, e bună, când însă e vorba de scepticism față de cuvântul lui Dumnezeu, e dăunătoare. Același lucru putem spune și despre naivitate: în fața lui Dumnezeu e o virtute, în fața celui rău, e un blestem. În cele din urmă, discernământul este cel care ne va ajuta să știm cum să ne raportăm în fiecare situație de viață: cu naivitate sau cu spirit critic, dar discernământul, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, este o floare tot mai rară pe pământ pentru că, precum orice virtute, nu se sălășluiește decât într-o inimă curată. Și atunci, cum să facem ca să fie bine? Discernământ nu prea avem, nici curăție, dar putem să riscăm să facem ce face Dumnezeu cu noi: să avem încredere în cei de lângă noi, să fim naivi cu ei, cu toate că știm că sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii, cu toate că știm că au neputințe și pot să ne rănească. Noi nu suntem conștienți câtă încredere investește Dumnezeu în oameni, în noi cei atât de instabili, capricioși și răi, și cum se lasă chiar călcat în picioare de cei care ar trebui să Îl cinstească, știind că numai așa îi poate câștiga. Numai arătându-le încredere îi poate învăța ce e încrederea, numai arătându-le bunătate îi poate face buni, numai purtându-le crucea (da, tot El!), îi poate vindeca.

Care e riscul în a oferi încredere celui de lângă noi? Să fim răniți, e adevărat. Dar miza este sufletul fratelui și surorii noastre pe care noi îl putem câștiga. Iar a câștiga un suflet nu se poate pune în balanță cu nimic de pe lumea aceasta, pentru că printr-un astfel de lucru noi devenim prieteni ai lui Dumnezeu. Și ce ar trebui să facem, să avem încredere în oricine? Nu. Nici Hristos nu a făcut așa, cunoscând inimile oamenilor și ferindu-se de cei vicleni și nesinceri. Atenție, nu de păcătoși, ci de fățarnici. Și noi cum să îi deosebim, că nu avem darul de a cunoaște inimile oamenilor? Tot Domnul ne învață: „Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 15-20)”. Chiar dacă un om își ascunde gândurile cu grijă, faptele lui mărturisesc despre sine și acest lucru ar trebui să-l ținem minte. A investi încredere în astfel de oameni nu este inocență, ci credulitate și lipsă de maturitate în judecată.

Din păcate, pornirea bună și frumoasă a multor oameni de a gira pentru unul sau altul din politicienii momentului, cu dorința sinceră de a face ca lucrurile să meargă mai bine, arată tocmai amintita lipsă de maturitate, având încredere tocmai în cei care au arătat că nu poți avea încredere în ei. Cum poți tu, om pus în fruntea oamenilor, să spui că lupți pentru normalitate când, atunci când a trebuit să o arăți, ai luptat împotriva ei? Cum poți să spui că lupți împotriva defrișărilor ilegale de păduri când tu aperi pe cei care o fac? Cum poți tu să spui că ești cu Dumnezeu când ești pe față împotriva Bisericii Lui? Faptele tale dau mărturie împotriva cuvintelor tale. Oameni ca aceștia sunt urmași ai fariseilor pentru că faptele lor le fac. Pentru ei Dumnezeu mărturisește prin gura psalmistului: „Pentru ce tu istorisești dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învățătura și ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el și cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut și am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ție; mustra-te-voi și voi pune înaintea feței tale păcatele tale. (Psalm 49, 17-22)”. O vorbă englezească spune așa: „You fool me once, shame on you, you fool me twice, shame on me”, adică „dacă mă înșeli o dată, să îți fie rușine, dacă mă înșeli de două ori, să îmi fie mie rușine”.

Totuși, cu toate măsurile noastre de precauție, putem ajunge să fim înșelați. Asta e, oamenii te mai înșală sau tu te poți înșela în privința lor, dar Dumnezeu nu înșală niciodată, pentru simplul motiv că în relație cu noi El nu are niciun interes propriu. Oamenii au varii interese, dar singurul Lui interes în ceea ce ne privește e să ne fie nouă bine. Paradoxal, tocmai Celui care dă „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit” îi refuzăm încrederea. Suntem suspicioși pe Cel care și-a dat viața pentru noi, ne ferim de Cel care ne-a vindecat rănile, scăpându-ne din mâinile tâlharilor, Îl acuzăm pe Cel care „pe mâini ne înalță ca nu cumva să împiedicăm de piatră piciorul (Psalm 90, 12)” și Îl scoatem afară din viața noastră pe Cel care vrea să ne aducă la El așa cum își „adună pasărea puii săi sub aripi” (Luca 13, 34). Tocmai față de El ne ascuțim spiritul critic și-L arătăm cu degetul. De ce? Pentru că ne deranjează, pentru că „ne pune înaintea feței noastre păcatele” și ne arată răutatea. El, singurul În care ne putem investi fără greș încrederea, e lipsit de încrederea noastră. Ce-am putea face? Greu de dat un răspuns universal valabil, dar am putea să luăm aminte la lucrurile pe care le știm deja și pe care le-am trăit. Dacă avem încredere în părinții noștri, în mama și în tata, care, cu toate slăbiciunile lor omenești, fac tot ce pot pentru noi, pentru a ne fi nouă bine, nu ar trebui să facem cel puțin la fel cu Cel care ne-a creat? Dacă față de ei suntem naivi, predându-ne lor fără rețineri gândurile și faptele noastre, oare față de Tatăl cel ceresc nu putem face măcar atât? Toată așezarea și rânduiala lumii așa cum o știm este pentru a lua aminte la ea și, prin ea, să Îl descoperim pe Dumnezeu. El se mărturisește prin fiecare fir de iarbă și colț de cer, așa că nu vom avea răspuns în fața Lui, nu vom putea spune că n-am știut.

Poate sunt naiv să cred în puterea cuvintelor de a schimba oameni și, de ce nu, de a schimba lumea. Poate sunt naiv în a crede în oameni și în a pune înainte dorința lor de a face binele înainte de a-i suspecta de vreun interes propriu. Poate sunt naiv în dorința de a mă lăsa în voia Cerului și a trăi pentru lumea ce va să se nască, trăind în lumea asta ca și cum n-ar fi. Dar știți ce? Dumnezeu este înainte de toate naiv să creadă în mine și în fiecare dintre noi și, măcar în acest aspect, nădăjduiesc să mă asemăn și eu Lui.  Sursa:  I.C. - Cuvântul Ortodox

 

03-01-2020
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu