Iubire şi iubiri - piloni care susţin creşterea armonioasă a copiilor

O poveste cu tâlc

În ultima vreme s-a tot distribuit pe internet povestea unei persoane orientale care deţine un coeficient de inteligenţă (IQ) de 220. Un scor enorm dacă ne gândim că Goethe însuşi avea un IQ de 200. Bineînţeles că această persoană a fost invitată să ţină prelegeri la cele mai prestigioase universităţi din lume şi i s-au oferit posturi universitare şi de cercetare în toată lumea. Însă, la un moment dat, acest om a făcut un pas care i-a surprins pe mulţi; a renunţat la toate ofertele şi cercurile universitare de cercetare unde a fost invitat şi s-a întors în ţara lui. Iar acolo a primit un post de profesor universitar care nici măcar nu a fost în capitala ţării sale, ci undeva într-o universitate de provincie. Aşa şi-a dorit. Bineînţeles că a fost întrebat de ce a ales să se întoarcă în ţara sa, renunţând la poziţii universitare din alte părţi unde era mult mai bine cotat din punct de vedere ştiinţific. Răspunsul a fost unul surprinzător: E adevărat, am fost în locuri pe unde mulţi visează să ajungă şi n-au ajuns. Am ajuns în vârf, numai că acolo am rămas singur… Iată de ce acest om deosebit a ales să se întoarcă în pământul natal printre ai săi. Pentru că acolo nu era singur. Era cu ai săi şi împărtăşea relaţiile de iubire cu cei apropiaţi sufletului lui.

Inevitabil, când am citit această poveste minunată m-am gândit la ceea ce susţin majoritatea psihologilor, anume că nevoia bazală a omului este aceea de a iubi şi a fi iubit (Fromm, 2016, p. 58). Şi m-am mai gândit la ceva: că omul inteligent dar fără caracter poate face extrem de mult rău, în timp ce omul de caracter, chiar dacă este mai puţin inteligent, poate face extrem de mult bine. Iar dacă omul dispune şi de caracter şi de inteligenţă, e o adevărată binecuvântare pentru cei din jur. Or caracterul armonios se formează dacă persoana a primit la timpul potrivit suficientă hrană prin înţelegere şi iubire.       

Copilul nu vrea să îi dai, vrea să fii!

Într-o zi, era o sâmbătă luminoasă de toamnă, băieţelul meu de nouă ani mă întreabă: Tati, ce eşti tu?  Ce sunt eu? - asta da întrebare. Ce sau cine sunt eu nu cred că m-am întrebat foarte des în viaţă. Copiii au intuiţia esenţei. Mi-am adus aminte că însuşi filosoful Immanuel Kant a încercat să sugereze un răspuns la întrebarea: Ce este omul? Iar răspunsul kantian a venit sub forma a trei întrebări suplimentare: Ce pot să ştiu? – cunoaşterea, Ce trebuie să fac? – morala şi Ce-mi este îngăduit să sper? – relaţia cu divinitatea. Oricum, să nu uităm că Socrate însuşi s-a orientat spre om în sine prin îndemnul: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar să revenim la Iustinian al meu. Aşadar, Tati, ce eşti tu? I-am răspuns uimit printr-o întrebare: Cum ce sunt eu?! Sunt preot, sunt profesor. Soţia mea, care şi ea era în cameră în clipa aceea, a continuat: Tati e şi psihoterapeut şi doctor în teologie. Dar ce-ţi veni măi, puiul tati, să mă întrebi aşa?! Răspunsul a căzut distinct ca o piatră pe luciul unui lac neadiat de nici o pală de vânt: Pentru că nu vreau să fiu ca tine! Păi cum aşa, măi Iustinian?! am continuat eu. Păi tu toată ziua citeşti sau stai la calculator şi nu prea vorbeşti cu noi…

De aici încolo încep să-mi pun nişte întrebări pe care, zic din nou, nu mi le-am mai pus demult: Ce este iubirea? Cum înţeleg eu ca adult iubirea?  Cum înţelege un copil iubirea? Poate că noi adulţii considerăm că unui copil îi este de ajuns că are ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace, că are jucării şi toate lucrurile necesare la şcoală. În plus, îi acordăm şi timp suficient de joacă. Tentaţia e ca un părinte care îi oferă toate aceste lucruri copilului său să creadă apoi că îşi face datoria cu vârf şi îndesat. Şi, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Acel îndelung subliniat timp de calitate poate lipsi în comunicarea dintre părinţi şi copii. Copilul gândeşte şi evaluează după alte criterii decât părinţii. Şi probabil că acel truism parental: „Ceea ce eu nu am avut să ai tu”, este o capcană materială în care mulţi părinţi cad şi, de fapt, oferindu-le de toate copiilor nu fac viaţa lor mai fericită, ci îşi domolesc propriile frustrări din copilărie.

Copilul meu are nevoie de mine. Nu de lucrurile mele. De mine! Punct! Dacă eu ca părinte nu mă pot oferi pe mine însumi lui, timpul meu, atenţia mea, grija mea, atunci s-ar putea ca ceea ce eu ca tată consider că este dragostea adevărată faţă de fiul meu să nu fie decât autoraportare la nevoile mele nesatisfăcute din copilărie. Şi, inconştient, neîmplinirile mele se amestecă în relaţia cu copilul. Copilul se înscrie astfel în cursa infernală de a răspunde dorinţelor nenumite şi contradictorii ale părinţilor care reflectă atât problemele nerezolvate mai vechi ale fiecăruia dintre ei, cât şi dificultăţile maritale actuale (Satir, 2011, p. 68).

Comunicăm sau cuminecăm cu copiii noştri?

Am ales acest subtitlu lăsându-mă inspirat de eseul lui Constantin Noica intitulat „Comunicare şi cuminecare”.

Comunicăm cu copiii noştri atunci când le spunem să facă asta sau cealaltă. Pune-ţi hainele frumos la loc! Mănâncă tot din farfurie! Îmbracă-te că ţi-e frig! Ttreci la lecţii!…sunt doar câteva dintre „modelele” de comunicare dintre părinţi şi copii. Aceasta este doar o comunicare simplă şi care conţine aşteptări ale părinţilor pe care copiii trebuie să le îndeplinească. Şi aşa este până la un punct. Însă atunci când cumineci cu copiii tăi lucrurile stau altfel. Când cumineci însă, nu transmiţi doar înţelesuri exacte din care tocmai am dat exemple, subînţelesul fiind la fel de important (Noica, 1987, p. 189). Iar subînţelesul este întotdeauna încărcat emoţional. Degeaba îi dai tot felul de indicaţii copilului tău despre cum să-şi aranjeze hainele sau cărţile în ghiozdan, dacă el are nevoie de o mângâiere sau de o îmbrăţişare. Acum copilului nu-i este suficientă comunicarea, ci are nevoie de cuminecare, de împărtăşire emoţională şi de căldură sufletească.      

Într-o seară, după ce am săvârşit  Slujba  Sfântului Maslu la cineva acasă, eram în maşină înpreună cu un preot coleg care mă ducea către locuinţa mea. Chiar când a oprit maşina să mă lase acasă la mine, telefonul i-a sunat. Cine credeţi că era? Chiar fetiţa de şapte ani a părintelui coleg. Tati, i-a zis fetiţa, când ajungi acasă să-mi spui o poveste că vreau să dorm? Aşadar, fetiţa îşi dorea ca tatăl ei să ajungă acasă şi să-i spună o poveste cum, de altfel, făcea în fiecare seară.

Un lucru minunat! Să stai tu ca tată în fiecare seară câte zece sau cincisprezece minute cu fetiţa sau cu băieţelul tău şi să îi spui o poveste. Extraordinar! Acest lucru hrăneşte. Relaţia ta cu al tău copil este una hrănitoare şi nimic nu echivalează siguranţa şi căldura emoţională pe care copilul o simte atunci când tatăl lui este cu el şi îi spune o poveste frumoasă. „Fără comunicare, noi, ca fiinţe umane, nu am putea supravieţui” (Satir, 2011, p. 122). Şi, mai ales dacă e băieţel, se simte regele universului; nimic nu-i face o bucurie mai mare decât să vadă că tatăl său, care oricum este pentru el cel mai puternic, frumos şi bun, îi acordă atâta atenţie.

Acesta este timpul de calitate de care se vorbeşte atât de mult şi se găseşte atât de puţin în relaţia dintre părinţi şi copii. Sigur că dacă îi cumperi copilului tău o ciocolată gustoasă cu alune, el te va iubi pentru asta. De asemenea, dacă îi cumperi o jucărie mare şi frumoasă pe care el şi-o doreşte de mai demult, îţi va fi în felul lui recunoscător. Sau dacă într-o după-amiază îţi iei copilul şi îl duci la un film 3D, sigur că mulţumirea lui te va răsplăti cu vârf şi îndesat. Însă nimic din toate acestea nu se poate compara cu situaţia în care tu ca părinte eşti pentru el şi cu el 100%. Dacă îi dăruieşti ceva copilului tău este un lucru, însă dacă reuşeşti să i te dăruieşti pe tine însuţi copilului tău este cu totul şi cu totul altceva. Copilul tău vrea de la tine ceea ce eşti, nu ceea ce ai.

Rolul fraţilor

Eu nu am fraţi şi surori. Sunt singur la părinţi şi nu pot să spun că nu a fost avantajos până la un punct acest lucru. Am mâncat toată ciocolata singur şi n-a trebuit să împart jucăriile cu nimeni. N-a fost nimeni care să mă detroneze din postul de copil unic al părinţilor mei. Şi ce bine a fost atunci, cel puţin din acest punct de vedere. Pentru că erau şi situaţii când toate aşteptările părinţilor se concentrau pe capul şi pe inima mea… De multe ori eram singura „supapă de aerisire” pentru necazurile părinţilor mei, adică tot oful lor se revărsa pe mine şi numai pe mine. Pentru relele pe care le mai făceam şi eu din când în când eram de fiecare dată singur răspunzător. Nu aveam efectiv cu cine să împart răspunderea şi nici… pedeapsa. Şi unde mai punem şi faptul că atunci când, în mod inconştient, părinţii mei doreau să se realizeze prin mine – cum, de altfel, se poate întâmpla şi în cazul altor părinţi – eu eram singurul aeroport pe care aterizau supersonicele avioane ale aşteptărilor şi frustrărilor pe care părinţii mei le-au acumulat de-a lungul întregii lor vieţi. Aşadar, a fi singur la părinţi poate fi şi binecuvântare şi blestem. Depinde. Sau, poate că, amândouă pe rând.

Când mai ai fraţi, nu mai eşti tu centrul unic şi de neînlocuit al universului. Sau nu mai eşti tu aşa tot timpul. Mai sunt şi perioade de respiro. Şi, în plus, ai şansa relaţiilor diversificate. Prin jocul copiilor se construiesc multe lucruri esenţiale pentru viaţă: „Cel mai evident (dezavantaj s.n.) este lipsa partenerilor de joacă şi lipsa celor experienţe bogate trăite în relaţiile cu fraţii şi surorile mai mari şi mai mici. Joaca celor mici are multe aspecte pe care adulţii nu le pătrund” (Winnicott, 2013, p. 164).

Unul dintre principiile fundamentale ale psihologiei presupune că în măsura în care omul cunoaşte cât mai mulţi oameni şi intră în legătură cu ei, cu atât mai mult se îmbogăţesc şi ei din punct de vedere emoţional şi intelectual. Ori fraţii sau verişorii, în cazul în care fraţii lipsesc, îţi oferă posibilitatea acestei diversificări relaţionale. Pentru ca viitorul relaţiilor mele cu diferite persoane în viaţă (la locul de muncă, în activităţi de loisir, cu prieteni şi cunoscuţi în diverse situaţii de viaţă) să fie unul reuşit şi de calitate, e nevoie şi de experienţele relaţionale pe care le-am acumulat în copilărie cu fraţii şi cu surorile sau măcar cu verii şi verişoarele. De exemplu, prin aceste relaţii, copii învaţă empatia, adică înţelegerea pentru suferinţa celorlalţi: „Copiii care cresc împreună joacă tot felul de jocuri, aşa că au şansa de a-şi regla propria agresivitate şi au ocazii preţioase pentru a descoperi singuri cât de tare suferă atunci când îi fac rău unei persoane iubite” (Winnicott, 2013, p. 166).   

Efectele siguranţei emoţionale pe care părinţii o oferă copiilor

Încă de la naştere copilul are nevoie de confort, astfel încât trecerea de la viaţa intrauterină la viaţa obişnuită printre alte persoane să fie cât mai lină (Satir, 2011, p. 90). Pe de altă parte, dacă nou născutul ar putea percepe la un nivel conştient avansat despărţirea de locul siguranţei totale care este uterul matern, anxietatea trăită ar fi ridicată la nivelul fricii de moarte (Fromm, 2016, p. 56). Prezenţa mamei atenuează acest sentiment şi personalul medical implicat în procesul naşterii ar trebui să ştie acest lucru şi să faciliteze fără preget întâlnirile copilului cu mama. De aici înainte tot ceea ce mama face pentru copil are două componente de bază: fiziologică şi emoţională.

Ştiţi de ce femeia dispune de cea mai bună intuiţie din lume? Răspunsul stă în unicitatea rolului ei de mamă. Ea iubeşte şi împărtăşeşte necondiţionat. Până pe la opt luni, când copilul începe să le priceapă pe toate şi astfel comunicarea devine cumva uşurată, exerciţiul empatiei este fundamental pentru mamă. Ea trebuie să simtă, să intuiască ceea ce simte copilul şi care nevoie a lui se exprimă într-o situaţie sau alta când copilul plânge, pentru că (nu-i aşa?) în primele luni copilul cere cel mai adesea plângând (Winnicott, 2013, p. 69 ş.u.).

Copilul este o persoană. Acesta este lucrul esenţial de care avem nevoie pentru a înţelege solicitarea şi complexitatea relaţiei dintre copil şi părinţi. În primele luni de viaţă, aşa cum am spus, relaţia cu mama este inevitabilă şi principală. Se pare că dimensiunea personală a existenţei copilului începe să se manifeste încă din pântecele mamei; dacă acceptăm că agresivitatea este o formă primară de manifestare a asertivităţii umane, atunci faptul că la un moment dat copilul impinge cu picioruşele în burtica mamei poate fi interpretat ca un început de comunicare. O formă primară de comunicare cu mama. Apoi, alte caracteristici ale personalităţii copilului pot fi: plânsul care poate îmbrăca atâtea şi atâtea forme, mânia, chiar crizele de mânie până la învineţire uneori, agresivitatea manifestată uneori faţă de sânul mamei care alternează cu mângâierea şi exprimarea iubirii, zâmbetul, chiar sentimentul vinovăţiei pe care se pare că un copil îl poate simţi destul de devreme în viaţă.    

Pentru aceste motive copilul merită toată atenţia părinţilor, în special a mamei. Pentru a pune bazele dezvoltării ulterioare armonioase, copilul are nevoie de stabilitatea mediului fizic de viaţă. El locuieşte într-o casă pe care o cunoaşte bine şi în care se hrăneşte, doarme, primeşte şi împărtăşeşte afecţiune. Se bucură, se mânie, plânge şi are sentimentul împlinirii de sine, îşi dezvoltă stima de sine prin validarea comportamentală din partea părinţilor şi, astfel, îi creşte încredrea în sine.

Mediul familial stabil, pe lângă cele menţionate, include şi stabilitatea emoţională a relaţiei părinţilor. Felul în care comunică şi se înţeleg părinţii, reprezintă elemente care fundamentează încrederea în sine a copilului. De cele mai multe ori, parenting-ul deficitar este o reflexie a relaţiei maritale disfuncţionale. „Comportamentul copilului, în timp ce încearcă să răspundă la dorinţele nenumite şi contradictorii ale părinţilor săi, reflectă şi caricaturizează conflictele nerezolvate existente în interiorul şi între parteneri” (Satir, 2011, p. 68).

Modelul relaţiei dintre părinţi este adevărata sursă de influenţă a comportamentului copilului. Degeaba tatăl îi spune băieţelului că nu e frumos să vorbească urât cu fetiţele, dacă el însuşi îşi agresează verbal soţia. Sau degeaba mama îi ţine pledoarii întregi fetiţei despre cât de importantă este răbdarea în viaţă, dacă ea însăşi ca mamă nu oferă prea des exemple de răbdare în conversaţiile cu tata. De fapt, lucrurile nu sunt degeaba pentru că nu numai că nu-l învaţă de bine pe copil, dar îl şi dezechilibrează lăuntric, deoarece el nu mai ştie sigur dacă să urmeze faptele sau vorbele părinţilor.

Dincolo de toate acestea, imaturitatea de dezvoltare a părinţilor poate îmbrăca şi forma confiscării egoiste a copilului în propriul interes. Adică, la un moment dat, copilul poate ipostazia „arma” cu care mama îşi atacă soţul sau invers, adică „arma” cu care tatăl îşi atacă soţia. De fapt, dorinţa unui părinte de a crea o alianţă cu propriul copil împotriva celuilalt părinte pe care nu ratează nici o ocazie de a-l pune într-o lumină întunecată, ascunde imaturitatea primului care cândva în viaţă n-a reuşit să-şi asigure reglajul interior cu privire la problema propriei dependenţe faţă de părinţii lui. El depinde de ceilalţi şi de aprobarea lor, iar când cineva nu-l mai aprobă şi nu mai are nevoie de el, pur şi simplu îl respinge. Căci, în cazuri extreme, dependenţa de aprobarea celorlaţi poate purta şi masca independenţei, dar o independenţă imatură, agresivă, nesănătoasă. De aceea părintele disfuncţional continuă să stabilească acum alianţe nesănătoase cu propriul copil pe care nu doar că îl confiscă prin diferite argumente, dar – în cazul în care copilul acceptă alianţa - îl şi pune în situaţia ingrată de a-şi judeca după o grilă prestabilită celălalt părinte şi care, oricum, pentru el este o persoană de maximă importanţă în viaţă. Tragicul constă acum în sfâşierea lăuntrică a copilului.         

Acestea ar fi doar câteva dintre capcanele în care părinţii pot cădea, iar efectele acestor inadvertenţe asupra copiiilor pot fi înregistrate pe termen lung. Concluzia este pe cât de simplă, pe atât de valoroasă: familiile sănătoase dau comunităţii copii sănătoşi. Nu am zis familiile perfecte, ci familiile care pot risca să cadă într-o capcană sau alta dar care, în cele din urmă, răzbesc şi îşi rezovă recuperator problemele.    

Parenting-ul nu este o problemă care ţine exclusiv de specialişti. Într-adevăr, a fi tată şi mamă este o artă care se cere a fi învăţată şi îmbunătăţită pe parcurs. Nu există o creştere mai bună pentru copil decât în atmosfera a ceea ce în mod intuitiv îi pot oferi mama şi tatăl lui. Ceea ce dorim să subliniem este că părinţii sunt specialiştii în creşterea copilului lor. Doamne, ajută-ne!

Bibliografie:

1. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
2. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
3. SATIR, Virginia, (2011). Terapia familiei, traducere de Cristian Constantinescu, Bucureşti: Editura Trei.  
4. WINNICOTT, Donald.W. (2013). Copilul, familia şi lumea exterioară, traducere de Nicoleta Dascălu, Bucureşti: Editura Trei.