Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Stiinţă. Medicină. Cultură. ArtăNr. vizualizari: 51

Dor de zbor: pe aripi de Psaltire

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: poezii;

- cu stimă doamnei DOINA PIEPER, autoarea cărții cu acest titlu -

 

Chemarea la maturitate şi responsabilitate interpretativă

Încă de la primul cuvânt care îţi apare în faţă, senzorii responsabilităţii interpretative se aprind la vibraţia prototipică a dorului. Cuvântul “dor” este inevitabil în limba română. Şi totodată, inepuizabil. Amestec de transparenţă şi taină, de sens şi suprasens. “S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum” (Noica, 1987, p. 206).

Iar zborul l-aş înţelege brâncuşian. Adică nu mărimea aripilor şi diseminarea striaţiilor cromatice pe ele interesează, nici măcar cărui soi de pasăre aparţin, cât zborul in se, raţiunea zborului, zborul pur şi simplu.

 

Vârsta la care doamna Doina Pieper îşi desăvârşeşte poetica este cea a asumării mature şi quasicomplete a unui parcurs existenţial roditor şi înţelegător. Sigur că am putea spune la modul paradoxal că este vorba de o desăvârşire de început, în sensul că este un prim volum “de versuri şi versete” care mai poate fi urmat şi de altele. Însă, dincolo de toate, maturitatea asumării responsabile a demersului creator ne obligă ca lectori la seriozitatea interpretativă şi la perspectiva unei elasticităţi comprehensive polinivelare. Poemul pieperian este unul viu, atât timp cât nu este scris cu ţinta expresă de a persuada, de a convinge pe cineva de ceva. Nuanţa moralistă este aproape inexistentă. Iar imprevizibilitatea viului poate fi pentru mulţi dintre noi o capcană. Mai ales pentru lectorii tineri. Într-o smerenie neconştientizată de către poetă, asemeni unei privighetori ce nu-şi trăieşte cântul ori zborul prin comparaţie, Doina Pieper deturnează atenţia de la persoana ei: “Stimate cititor, spune domnia sa, ce răsfoieşti aceste pagini, îţi mulţumesc pentru momentele pe care le vom petrece împreună pe urmele unor semănători de vorbe înţelepte”. A nu ne păcăli. Întotdeauna apele liniştite sunt adânci şi discreţia smereniei mai captivantă decât kitsch-urile înzorzonate. Simplitatea este una a apusului de soare promiţând policromic un nou răsărit. Pe alocuri, poezia nu trebuie a fi înţeleasă, ci, pur şi simplu, contemplată. E un suflet şi un suflu al viului poetic care nu trebuie căutat cu dinadinsul şi, în cazul în care este găsit prin autorevelare auctorială, nu trebuie bruscat să emane primul înţeles aparent. A nu ne înşela simplitatea versificării. E simplitatea razei de soare pe care nu întotdeauna o poţi palpa şi poate că, mai mult, nici nu o conştientizezi de fiecare dată şi, totuşi, căldura ei discretă şi diafană îţi inspiră viaţa. Efectul pozitiv al poematicii pieperiene ne poate apărea ulterior contactului cu logosul ritmat, într-o revelaţie subconştientă dezvelită treptat o dată cu creşterea noastră întru lectură. E cuprinsă aici o viaţă de om şi, cu o viaţă de om, nu te joci. Cu Doina Pieper “ne trezim deodată într-un alt mod de a fi şi pătrundem într-un alt mod de a cunoaşte…” (Pr. Arsenie Boca).

        

Calitatea de cosmos a poeziei

         Şi cunoaşterea aceasta, chiar dacă atinge zariştea suprasensibilului, nu fuge de lume şi nu se leapădă de catafatismul ei de dragul vreunei transcendenţe facile sau care dă bine la public. Se pare că lumea este mai mult decât o hartă şi ce poate fi lumea mai mult ca o hartă decât o destinaţie la care să te întorci mereu? Iar cu privire la nemărginire, iubitoarea noastră de Cuvânt, nu o percepe după metodologia consecutivităţii, nemărginirea fiind adânc intricată cu lumina lumii. Concluzia e limpede şi de seninătate cosmică: poeta nu regretă nimic dintr-ale lumii, pentru că socoteşte că nimic nu e o simplă întâmplare şi, cu atât mai puţin, un accident… Fiecare notă îşi are rezonanţa ei pe portativul vieţii. “Nu mi-am imaginat vreodată că lumea e mai mult decât o hartă/ şi că nemărginirea e un univers legat de-un fir de aţă în veşnic suspans…/ nu ştiu cum s-a întâmplat, cum de-am ajuns până aici/ fără să mă întreb de ce şi încotro…/ nu-mi amintesc de vreo cădere – ce cred acum e că nu e nici/ o simplă întâmplare şi nici un accident…/ de ce aici?” (Prolog)         

E ca şi cum ai trăi o viaţă fără rest şi care, în cele din urmă, n-are cum să dea cu virgulă. Iradiază oareşice siguranţă existenţială de sine. Pare că zona compromisului căldicel este evitată. Îşi asumă tot: de la „grădina-nmiresmată de flori de câmp/ brăzdată de izvoare clare, cu pomii plini de roade şi păsări cântătoare…”, până la aripile de Psaltire care ating Cerul.

 

Biografie sau destin?

         Palerian vorbind, am putea să ne întrebăm: aşadar despre ce este vorba…, despre o simplă biografie sau despre un destin? Cred că pentru Doina Pieper este clar că unei biografii întâmplătoare este de preferat fără rest sensul unui destin, atenţie! nu al unei predestinări. Mi-aş asuma un exerciţiu de curaj şi aşi spune că deşi viaţa nu e întotdeauna egală cu ea însăşi, dacă însă o trăieşti constant sub semnul Providenţei e aproape imposibil să nu găseşti un sens în toate. În fond, nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Tatălui (cf. Matei 10, 29).

         Perspectiva asupra vieţii e una antipaleriană. Destinul care dă un sens holistic vieţii e unul asumat în lecţia generală a vieţii de care Dumnezeu nu este străin nicidecum. Pentru scriitorul din Lisa, a socoti viaţa un destin „ar scuza tot ce e mediocru în ce-am trăit” (Paler, 2015, p. 236). La doamna Pieper nimic din viaţă nu frizează ridicolul, tragicul, mediocrul. Lucrurile sunt văzute aici sub ochiul de taină al Tatălui ceresc, curajul şi încrederea în El fiind pavăza şi motivaţia viziunii cu sens asupra vieţii. De aceea, memoria ei nu doare. Pentru că nu deschide răni. Şi nici nu e vorba aici despre un „autoportret într-o oglindă spartă”. Nu detaliile existenţiale ale unei copilării compensatorii pentru vârsta înaintată interesează aici, cât firul roşu lăsat în istorie de Hristos Domnul în firea umană dezispitită de deznădejde.

 

Credinţă şi optimism

Accente de nostalgie există. Niciodată însă de deznădejde. Pentru poetă, Don Juan nu trebuia să moară tânăr. Pentru Octavian Paler „un Don Juan decrepit, chel, cu pungi mari sub ochi, care uită unde şi-a pus ochelarii, ar fi compromis categoric legenda” (Paler, 2015, p. 230). Doamnei Pieper îi este străină justificarea legendei. Simte să-şi trăiască viaţa aşa cum este şi fără a se ascunde după cuvinte deoarece are mai la îndemână Cuvântul. Poate că de asta şi doar constată cum stau lucrurile, fără însă a suferi fără speranţă pentru ele: „Nimic nu pare a mai fi ca înainte, cum nici Parisul nu mai e ce-a fost/ asemenea unui Don Juan trecut de prima tinereţe, el poartă cu panaş/ povara gloriei apuse, tot mai ridat şi copleşit de valul migrator…” (Nostalgia). Şi, până la urmă, istoria poate fi resetată. Este acceptat fără rezerve cursul firesc al evenimentului care se numeşte viaţă. Speranţa şi credinţa pot fi văzute în această cheie ca două aripi înălţătoare peste tot ceea ce poate fi apreciat în viaţă ca materie vâscoasă şi impracticabilă. Într-adevăr, credinţa face minuni în viaţă, în gânduri, în cuvinte… „Dincolo de toate cele trecătoare există o coregrafie sacră care ne poartă în cele mai înalte sfere în paşi cădelniţaţi, pe aripi îngereşti, în jocuri de lumini şi umbre un dans subtil al confruntării între virtute şi păcat…” (Dincolo de toate). Optimismul e incurabil. Nici nu poate fi altfel. Chiar în ultimul poem al aventurii umane cuprinse în volumul ca două aripi deschise, aventură începută într-o grădină şi „sfârşită” în cerul nou şi în pământul nou al creaţiei, „în cele din urmă… femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur/ ca să zboare cu ele departe de faţa şarpelui…”, căci, nu-i aşa, „ceea ce se pierde sau se câştigă la sfârşitul oricărei călătorii în această lume nu este nimic mai puţin decât viaţa veşnică” (Dionysos Farasiotis).     

 

Vanitas vanitatum?

Fiind o operă de maturitate, scriitura nu putea ocoli motivul lui vanitas vanitatum. Înţelegerea profundă a temei psaltice şi, în general, biblice, a faptului că “toate sunt deşertăciune” nu poate veni cu sens în viaţa omului decât privind lucrurile retrospectiv. Aflat în “meandrele timpului” ca într-o clepsidră în care “nisipul a luat-o razna”, omul îşi pune întrebarea întrebărilor: “de ce să mai iubim, de vreme ce toate sunt deşertăciune (Ps. 38)” (Îndoiala). Răspunsul vine de la imnul paulin al iubirii: “pentru că…dincolo de toate e/ iubirea, cea care nu caută ale sale şi toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă” (I Corinteni 13).

         Îţi e imposibil să nu te gândeşti la poezia Ecclesiastului din Vechiul Testament. Sau la poezia din Cartea lui Iov. Doamna Pieper pivotează preponderent după semantica Ecclesiastului. Spre deosebire de Iov, care se judecă oarecum cu Dumnezeu şi Îi cere să Se explice, Ecclesiastul rămâne “în credinţa lui, că nu Creatorul e vinovat de neorânduiala din lume; chiar dacă el nu-I găseşte alte cause, nu I-o atribuie” (IPS Bartolomeu, 2000, p. 454). Asemeni Ecclesiastului, poeta se fereşte de constatarea “şi că doar cerul e de vină pentru toate cele pământeşti”. Cum am văzut deja, moralismul e înghiţit de optimismul existenţial.

Nu interoghează, nu judecă, nu moralizează pe nimeni. Parafrazându-l pe vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală, am spune că într-o şcoală de orbi la minte autoarea nu dă nimănui nici o lecţie. Nici de logică, nici de morală. Lucrurile sunt lăsate discret pentru “cine are ochi de văzut să vadă” (Matei 13, 9). Şi noi ştim cât este de greu să vezi. Cartea de poeme nu este scrisă pentru publicul larg, cât pentru cel adânc. Pe alocuri tonul este unul autoconfesiv, niciodată însă autojustificator. Ţinta primă a volumului e poeta însăşi. Demersul e unul autoreflexiv şi, probabil, autovindecător. Ca şi Psaltirea de ale cărei aripi se agaţă soteriologic şi pe care împăratul David o scrie în rostul rugăciunii de împăcare cu sine, cu Dumnezeu şi cu lumea. E vorba de împăcarea celui care, cum ar zice Vlahuţă, vede de sus a lumilor risipă şi ştie toată zădărnicia lor. Dar acum această perspectivă este de la adăpostul credinţei. De la înălţimea zborului pe aripile Psaltirii, deşertăciunea deşertăciunilor nu mai este înfundată de nonsensul neantului, perspectiva mutându-se vertical în iubirea scăldată în veşnicie.

 

Cuvintele ca aripi… spre Cuvântul ca persoană

         Punându-te în imposibilitatea de a nu te gândi la viziunea lui Lucian Blaga asupra sufletului satului românesc, poeta noastră operează un transfer de semnificaţie a veşniciei care, de data aceasta, “…s-a născut la mănăstire…/ din nevoinţa omului…/spre o Împărăţie a puterii întreite unde sălăşluiesc într-Una /Smerenia, Răstignirea de sine şi Iubirea de aproape”. Iată cum perspectiva se schimbă brusc de la luciul unei vanităţi a vanităţilor pe nisipul căreia pare a se întemeia “o nouă rânduire mondială…” dar lumească, spre o nouă fereastră. Întrebându-se “Ce este o fereastră?”, nu-şi lasă răspunsul aşteptat şi, cu această ocazie, face un exerciţiu de alegere şi constată că “ceea ce pentru unii e subiect de spot publicitar, e pentru alţii deschidere spre cer…”.

Poemele pieperiene obişnuiesc adesea să se scalde în apropierile solare ale zborului. E ca şi cum centrul gravitaţional s-a mutat în cer. Cuvintele sunt aripile poetei. Indiferent că e vorba de fluturi, lebădă, vultur sau de aripi-pereche, aripi de psaltire şi unduiri de valuri parcă şi ele înaripate, Doina Pieper se avântă drept în sus într-un nestăvilit şi nehotărnicit dor de zbor spre “Cuvântul care străpunge orizontul”. Iată soluţia pe care autoarea o găseşte în “durerea de-a nu putea spune ceva fără rest, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt cu adevărat” (Noica, 1987, p. 208). “Cuvântul este Unul – cuvintele sunt multe şi greu de stăpânit” (Cuvintele). Arta interogaţiei poetice atinge culmi meditative originare: “La ce ne foloseşte nouă oare azi atâta ştiinţă din umbră manipulată/ şi atâtea nopţi de veghe la capul muribundelor culturi/ !?/ atâta timp cât încă n-am aflat Cuvântul întrupat/ – al lumii nesecat izvor/ – Cuvântul care străpunge orizontul” (Cuvântul).

Eterna întoarcere în sine: căderea şi zborul de aici pornesc.

Deşi poezia pieperiană poate fi definită şi ca fiind Logos-centrică, orizonturile semnificatului oscilează firesc mereu. Astfel că atunci când ne agrăieşte despre libertate nu ţine neapărat să o proiecteze hristic asemeni unui sfânt. Omul este încă în căutare de sine şi de Dumnezeu. Om în carne şi oase şi nu nălucă. El poartă încă hainele de piele pe care Dumnezeu le-a ţesut protector protopărinţilor noştrii şi, în egală măsură, poartă haina de lumină a Botezului. Se află pe drumul de piatră care duce spre libertatea în Hristos. Până atunci însă, “Liber să zboare e gândul…freevol e omul care a ales să fie/ liberul arbitru al cugetului său” (Zbor Free Vol).

Poietica Doinei Pieper nu face abstracţie de complexitatea antropologică, afectiv-raţională şi iconică, a omului care nu-şi poate pipăi apofaticul decât în aproximările prototipice ale dorului. Se poate spune şi că poate fi vorba în acest demers poetic despre “căutare de negăsire, cum este şi plăcere şi durere” (Noica, 1987, p. 206). În dorul de zbor sunt toate acestea plus imprevizibilitatea volutelor ce pot sfârşi în picaj gravitaţional.   

De aici încolo se poate medita pe seama poeticii pendulării între trup şi libertate, lumini şi umbre, între cărările bătătorite şi cele nedesţelenite, între taină şi transparenţă, între duhul iubirii de sine şi duhul jertfirii de sine… . “o pasăre însingurată se mai roteşte o dată pendulând/ între chemarea din adânc şi taina infinitului ceresc/ apoi dispare/ în urma ei, puzderie de pene mai rătăcesc o vreme în văzduh/ ca-ntru-un târziu, pe rând, să cadă pradă suflului teluric…” (Chemarea).

 

Rostul aripii nu este să devină cenuşă

Totuşi, în timp ce “precum un vultur bicefal constrâns să ţină piept agresiunilor din jur, trupul îşi caută/ echilibrul ameninţat cu fiece mişcare” (Trupul), “Dincolo de toate cele trecătoare există o coregrafie sacră/ care ne poartă în cele mai înalte sfere/ în paşi cădelniţaţi, pe aripi îngereşti, în jocuri de lumini şi umbre/ un dans subtil al confruntării între virtute şi păcat…” (Dincolo de toate).             

Rostul aripii nu este să devină cenuşă. Oricum, aripii de înger îi este imposibil aşa ceva. Iar îngerului în trup, omului, îi este imposibilă să fie altceva decât cenuşă îndumnezeită. Din punctul acestei contopiri, purcede apoi aventura autocunoaşterii ca topos al RăsCrucii: “un loc expus şi bântuit de duhuri de tot felul/ precum o oază binecuvântată cu un izvor de apă în deşert…”.  Aşadar, omul nu poate evita întrebarea, “Încotro?”. Nici răspunsul nu poate fi evitat: “în noaptea care se destramă realizez că am ajuns la confluenţa celor două braţe/ răsfirate în cruce: pe unul descifrez săpat ca pe-un mormânt cuvântul/ TAINĂ/ din celălalt, se proiectează peste lume atotluminătoare/ TRANSPARENŢA”.

În cele din urmă, toate contrariile care la poeta noastră sunt îmblânzite în complementarităţi investite  cu sens vremelnic şi veşnic, se odihnesc purificator şi, de ce nu, soteriologic, în paradoxalul sfârşit-început al veşniciei: “În vreme ce… perechi-perechi, contrariile nu contenesc să se înfrunte iscând furtuni/ şi cataclisme precum în cer aşa şi pe pământ:/ lumina şi întunericul – căldura şi frigul – binele şi răul – vechiul şi noul/ – frumosul şi hidosul – dragostea şi ura – pacea şi răzmeriţa – unirea şi dezbinarea/  virtutea şi păcatul – smerenia şi trufia – ispita şi datoria – akedia şi trezvia/ – taina şi transparenţa – tristeţea şi bucuria – visul şi realitatea – adevărul şi minciuna/ – dreptatea şi viclenia – tăcerea şi vorba deşartă – sacrul şi profanul – etc…/ spre asfinţit, furtunile se răvăşesc cernute-n sita dreptei judecăţi, în vreme ce,/ pe-un alt tărâm o pasăre de foc se-ndreptă cu viteza nemişcării/ spre teritorii neexplorate încă…” (În vreme ce…).

“Iar cum cărările vieţii se întretaie adesea…, s-a întâmplat şi aici ca în povestea despre eterna revenire, de data aceasta nu în căutarea timpului pierdut ci întru împlinirea timpului rămas…” (Doina Pieper). Ecoul liturgic al unei seri de rugăciune: “Cealaltă vreme a vieţii noastre, în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi… Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem” (Liturghier, 2000, p. 156). “În labirintul timpului de ne vom pierde, să nun e fie teamă căci în final tot vom afla ieşirea – la o cotitură de verset, în adierea unei aripi sau, de ce nu, în licărirea unei candele la ceas de seară…” (Doina Pieper).

Meditaţii şi interogări, lumini de sens şi nostalgii răscumpărătoare, întrebări şi căutări de sine, acestea ar fi câteva dintre meandrele labirintului în care suntem chemaţi să petrecem cu doamna Doina Pieper. De acum înainte avem în custodia spiritualităţii un copil. Un dar… Să fim pe măsura lui: “Cartea e copilul conceput în duh şi purtător de-un nume al lui/ crescut cu fiecare filă şi cuvânt şi ocrotit cu grijă de părinţi/ până în ziua când, lansat în lume, îşi va croi singur un drum/ – Copilul este Cartea ce ţi-o dăruiesc -/ ………………………………”.

Bibliografie:

  1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ.
  2. LITURGHIER, (2000). Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  3. ANANIA, Bartolomeu, (2000). Poezia Vechiului Testament, Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R.
  4. NOICA, Constantin, (1987). Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti: Editura Eminescu.
  5. PALER, Octavian, (2015). Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi: Editura Polirom.
  6. PIEPER, Doina, (2018). Dor de zbor: pe aripi de Psaltire, Sibiu: Global Media.
18-09-2019
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu