Dl. Marin Răducă, fost deținut politic: Eu nu pot lupta pentru învierea neamului meu, dacă nu înviez mai întâi eu

„Nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi”.

D-le Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre suferință.

Noi, ca oameni, ne întrebăm de multe ori contrariați: „De ce, cu cei ce-L caută pe Dumnezeu, se întâmplă lucrurile acestea nedorite?”. Dar trebuie să le primim pe toate ca din mâna lui Dumnezeu. Păi, „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Cei care luptă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, să nu se aștepte la altceva decât la suferință. Viața în Hristos este cruce și învierea noastră nu poate să fie decât prin suferință. Deci, pe noi, suferința ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Lumea nu prea poate înțelege lucrul acesta. Omul, ce spune? „Păi, dacă eu lupt pentru Dumnezeu și eu mi-am dedicat viața lui Dumnezeu, de ce mi se întâmplă mie lucrurile acestea?”. În general, omul respinge durerea și totuși suferința este cea care ne apropie de Dumnezeu. Putem să spunem și așa, că suntem oarecum pedepsiți pentru păcatele noastre, dar nimic în viața noastră nu ni se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Diavolul este acela care e pârâșul nostru dacă Dumnezeu îi aprobă ca să ne încerce. Ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre este pentru că Dumnezeu a îngăduit diavolului să se lege de sufletul nostru. Dacă privim la viața celor care au trecut prin închisoarea Pitești, niște copii în fond, ne întrebăm ce știau și câtă educație creștină aveau ei? Dacă nu am fi avut o anumită educație creștină, n-am fi putut să rezistăm acelui val de mare încercare. Foarte mulți au rămas acolo. E foarte greu să povestești și după atâta timp, nici nu caut să îmi readuc aminte și să retrăiesc acele clipe și nici nu mai pot să redau în cuvinte ceea ce am trăit eu acolo. Acolo, fiind singur în celulă, nu o zi-două, nu un an-doi, începi să îți pui probleme. Pe câtă vreme aici, dumneavoastră v-ați asumat singure această cruce ca să-L imitați pe Hristos. E foarte greu ca să ajungi și să trăiești ceea ce au trăit cei care au trecut prin aceste mari încercări.

Viața dumneavoastră este o viață voluntară. Eu am făcut parte dintr-o organizație care, sigur, avea regulile ei, disciplina ei, așa cum aveți frățiile voastre ascultarea, care este mai presus de toate. Ascultarea mă duce la smerenie, că în fond și în ultimă instanță nu nevoințele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu și El ne cântărește după smerenia pe care o avem noi.

Deci viața din închisoare v-a folosit mai mult decât experiența trăită în Sf. Munte?

Cum v-am spus, una este să-ți impună cineva: „Așa să stai, pe marginea priciului!” și alta este să o faci de bunăvoie. În închisoare aveam niște paturi din scândură și eram înfometați. Nu voiam noi să ținem post așa de server, că dacă s-ar fi uitat cineva la trupurile noastre, eram mult mai slăbiți decât cei de la Auschwitz… Sigur că, prin angajamentul pe care noi ni l-am luat și activitatea pe care am dus-o pentru Hristos și neam, era tot un fel de voluntariat. Dar vedeți că au venit peste noi încercări pentru care eram cât de cât pregătiți, pentru că nouă ni s-a făcut cu adevărat educația aceasta a morții, ca să fim gata oricând să murim pentru Dumnezeu și neam. Însă, copii fiind, ce ziceam: „Ei, asta ni se spune ca să ne încerce pe noi”. Deci am ajuns acolo și în fapt. Că așa de vorbit despre Dumnezeu e foarte ușor, dar ca să-L trăim pe Dumnezeu, să trăim viața Lui, aceasta este adevărata Teologie, nu doar scolastica. Putem vorbi foarte frumos despre Dumnezeu, dar dacă nu-L trăim, nu ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu. Așa că vedeți, nu trebuie neapărat să fim în închisoare ca să ajungem la mântuire, la sfințenie. Depinde de fiecare cum înțelege, că deși în general suntem cu toții oameni, nu aveam aceleași caractere.

Câți ani de temniță ați făcut?

19 ani și jumătate.

Și unde, la Aiud?

Mai mult la Aiud. Am fost dus la închisoarea Târgșor pentru reeducare, pentru că eram elev în timpul arestării. După aceea am fost dus la Suceava și mă întrebam de ce, că nu eram o personalitate. Eram un copil, elev. Mă potriveam eu cu prințul Ghica, cu prințul Sturdza, cu domnul Trifan sau cu domnul Marian? Și acolo iar încercări pentru că în 1944, rușii spărseseră frontul și veneau către noi. Administrația s-a retras și a rămas numai un simplu gardian cu noi ca să ne predea rușilor. În sfârșit, sunt multe de povestit… Ce voiam să vă spun cu treaba asta, este că nu trebuie neapărat să fii întemnițat ca să duci viață duhovnicească. De mântuit, te poți mântui nu numai în închisoare, nu numai în mănăstire, te poți mântui oriunde când faci voia lui Dumnezeu, adică dacă trăiești poruncile lui Dumnezeu. Pentru că ne încearcă diavolul, dar el nu poate să facă nimic fără voia lui Dumnezeu. Îi cere lui Dumnezeu să ne ispitească și ca atare noi trebuie să primim toate încercările acestea ca din mâna lui Dumnezeu, că diavolul caută să ne aducă și pe dumneavoastră, și pe noi cei din lume la deznădejde.

În închisoare ați avut stări de deznădejde?

Numai una? Cheia este să nu accepți gândul. Ispitele vin asupra noastră și bineînțeles că treci o clipă, o oră, treci o zi, trec anii, trec zeci de ani, dar dacă nu cauți să-ți menții un echilibru duhovnicesc, te pierzi. Dumnezeu ne-a creat cu acest liber arbitru, cu voia liberă a noastră, să alegem. El pe nimeni nu forțează să intre în Împărăția Lui. Numai cine vrea: „Oricine vrea să vină după Mine – zice Mântuitorul – să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Deci trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, să înțelegem că suntem într-o permanentă luptă cu noi înșine și să nu ajungem la deznădăjduire. Dacă am căzut nu înseamnă să rămân acolo, ci să mă ridic imediat. Cad, mă ridic, cad, mă ridic. Scăparea noastră este la harul lui Dumnezeu, că nimic nu putem face fără harul Lui, fără ajutorul Lui, așa cum ne-a spus Mântuitorul că: „Nimic nu puteți face fără Mine”, adică fără rugăciune.

Teolog este cel care se roagă, se leapădă de sine și trăiește poruncile lui Hristos

Dar în stări de deznădejde, te mai poți ruga?

Mai întâi trebuie să îmi dau seama de starea în care sunt. Și nu numai deznădejdea, orice ispită care vine asupra mea, nu poate să dispară de la sine. Nu pleacă, insist, dar bucuria vine după ce te chinuiești și te rogi și cu ajutorul lui Dumnezeu învingi starea aceea. Vă dau un exemplu, pe mine însumi. Prin reeducarea pe care o voiau, ei s-au amestecat în credința noastră și voiau ca să ne tragă de partea lor. Prima dată au început cu binișorul și cu promisiuni, că ne pun în libertate ș.a.m.d., numai să trecem de partea lor și asta e o mare ispită, nu? Că știai că trăiești cu supa aceea și cu bucățica aceea de turtoi de 200 de grame și că din „bandit” nu erai scos. Realizam că omul nu e creat de Dumnezeu să stea înlănțuit și legat, că venea în contradicție cu credința ta, cu idealul tău. Ce vreau să vă spun cu deznădejdea… Chiar dacă te ține această stare de deznădejde, cine este conștient și Îl iubește pe Hristos, e conștient că Dumnezeu este în el. Eu, în calitate de creștin, am fost botezat și din clipa în care am fost botezat, Hristos, deci Dumnezeu, este în mine. Și dacă conștientizez acest lucru, prezența lui Dumnezeu în mine, mă rog după îndemnul Mântuitorului: „Oricine se va ruga cu credință, va primi și oricine va cere ceva în numele Meu, voi face vouă”. Dumnezeu dă rugăciunea celui care se roagă și teolog este acela care se roagă, nu numaidecât cel care se duce la Facultatea de Teologie și are o diplomă. Diploma este aceea pe care o lucrați sfințiile voastre clipă de clipă, prin ascultare, făcând lucruri care nu vă convin, că asta înseamnă lepădarea de sine. Nu-mi convine, dar așa învingi. Monahismul are o experiență de mii de ani, dar dacă omul nu e pregătit, se răzvrătește. Deci ca să ajungi la iubire de Dumnezeu trebuie să cunoști, trebuie să ai o anumită educație, că altfel automat părăsești calea. Acolo, unde sunteți, nu mai aveți libertatea dumneavoastră. Și ăsta e un mijloc de înduhovnicire. Așa primiți harul lui Dumnezeu. Care este educația mea? E spovedania, e Sf. Împărtășanie și toate tainele astea ale creștinismului care sunt în Biserică. Eu să mă conduc după rătăciți? Nu. Biserica, la baza ei are anumite canoane. Ai părăsit Biserica, L-ai părăsit pe Hristos. Postura în care sunt eu, este să mă desăvârșesc și să fac ascultare. Să ne vedem de păcatele noastre, să scăpăm de ele pentru că atunci când vom merge la Judecată, în fața lui Dumnezeu răspunde duhovnicul meu. Eu să-mi văd de păcatele mele pentru că Hristos pentru aceasta a venit: să ne scape de păcat și de moarte. De aceea S-a lăsat răstignit și ca să urmăm viața Lui. Hristos nu mă va întreba la Judecată de ce am păcătuit aici pe pământ, ci de ce nu m-am pocăit, de ce nu m-am îndreptat? Deci, să căutăm să luptăm cu cauza păcatului. Și cauza păcatului, care este? Gândul. Ce ne învață Sf. Părinți? Să ne păzim mintea și inima. Să cunoaștem mijloacele acestea prin care ei au ajuns la sfințire, la mântuire. Ce a făcut Dumnezeu pentru noi este din dragoste și din iubire. El a luat chipul nostru, a luat neputințele noastre, S-a lăsat răstignit pentru că păcatul trebuie plătit. El, prin moartea Lui a omorât moartea noastră și învierea Lui este a noastră.

Care erau ispitele cele mai grele în închisoare?

Deznădejdea era una din ispitele cele mai puternice, că diavolul dacă te câștigă cu treaba asta, dacă ai căzut în deznădejde, ești al lui: fie că îți pui capăt zilelor, fie că treci de partea dușmanului. E ușor a spune: iubește! Dar scara e foarte înaltă. Și cum ajungem noi la iubire? Că nu pot să iubesc și să fiu pătimaș. De multe ori vezi această contradicție între anumite stări sufletești, între viața ta interioară și realitate. Înlăturarea vrăjmașului se face permanent, clipă de clipă, cu trezvie. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia libertatea de a alege, de a respinge ispita sau de a o primi. Dacă o primești, te duce la păcat. Dar dacă nu o primești și te împotrivești și te rogi ca Dumnezeu să te ajute, treci peste ispită și nu ajungi la păcat. Ispita are și ea treptele ei până a ajunge la păcat. Dacă conștientizezi că Dumnezeu te vede și aceasta este o rugăciune. El este prezent și aproape de mine. Nu e undeva departe.

Duhovnicia este o mare taină

Când vin lacrimile la rugăciune?

Când îmi văd păcătoșenia mea și jertfa Mântuitorului pentru păcatele mele. Și ce fac eu și ce a făcut El pentru mine? Nu trebuie să mă forțez ca să ajung la lacrimi sau la rugăciune. Lacrimile pot fi și interioare. Datoria este să spun rugăciunea în orice clipă, nu neapărat cu vorba, ci cu gândul.Dacă am mediul să o spun cu voce tare ca să se obișnuiască urechea și mintea mea, o spun și tare. Dar ce spune Sf. Ap. Pavel? „Rugați-vă neîncetat”, adică să spui rugăciunea mereu, de câte ori ai ocazia și să nu-ți lași mintea să vagabondeze pe unde vrea ea. Mai bine voința mea comandă minții mele să facă ceea ce îi spun eu. Dacă nu îi dau eu de lucru, mintea își caută ea și mă duce unde vrea ea. Și dacă mă las în voia ei, e de rău și nu mai fac voia lui Dumnezeu. Noi trebuie să cunoaștem voia lui Dumnezeu și voia Lui se cuprinde în poruncile Lui. Deci, toate lucrurile acestea conlucrează. Avem nevoie de rugăciune și cum zic Sf. Părinți, să o spui ca pe o respirație, așa de des să o rostești. Adică, să-L ai mereu pe Hristos în inima ta. Așa cum au fost oameni care au dus o viață de destrăbălare într-un anumit moment al vieții și ceva a intervenit în viața lor și au ajuns la sfințenie, înaintea celor care de mici au făcut voia lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci să ne rugăm. Chiar dacă vedem pe unii păcătuind, nu trebuie să îi arătăm cu degetul. Pot să cad eu în același păcat. Duhovnicia este o mare taină și cu aceasta începe Mântuitorul: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Trebuie să înțelegem termenii aceștia. În general, noi, românii, știm că pocăința este căința. Dar dacă mă căiesc, e suficient? Nu e suficient. La greci cuvântul „pocăință” este metanoia și metanoia presupune schimbarea vieții. Adică cum să îmi schimb viața? Gândirea, ea trebuie schimbată, de la păcat la virtute, de la rău la bine.

Cum să învățăm să iertăm cu ușurință?

Hristos ne-a dat rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Deci: „Doamne, să-mi ierți greșelile și păcatele noastre”, așa cum le iert eu greșiților mei. Iar eu, judecând acestea și dacă vreau ca Hristos să mă ierte, trebuie să iert și eu. Toate se obțin cu perseverență și cu rugăciune. Fiecare cuvânt al lui Hristos e o poruncă. Când în inima mea nu am iertat, trebuie să mă rog: „Doamne, ajută-mă să scap de această ținere și reținere” și prin rugăciune și prin faptă voi ajunge la iertare. „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru un om obișnuit este o utopie, dar dumneavoastră sunteți în școala lui Hristos și dacă ați venit la Hristos, respectați-I cuvântul și poruncile. Deci, trebuie să perseverez că nu peste noapte mă schimb, ci prin multe metanii și prin multe rugăciuni și nevoințe. Nimeni nu s-a născut sfânt. Și repet, sfințenia se înfăptuiește după vrerea noastră.

Să fii gata pentru jertfă!

Ce să facem ca să ducem mai departe valorile neamului?

Eu nu pot lupta pentru învierea neamului meu, dacă nu înviez mai întâi eu. Trebuie să omor mai întâi păcatul în mine. Iar eu trebuie să merg cu iubire de neam până la a-mi da viața pentru el. Astăzi vedem pe conducătorii noștri că se ocupă de sinele lor, de averea lor. Însă nu au limită, câtă vreme ar trebui să dea, nu să ia.

Credeți că generația noastră va trece prin suferințe mai mari decât ați îndurat dumneavoastră?

Suferințele pot veni sub diferite forme. Când vor veni peste toată lumea încercările acestea nu știm, dar citim în Apocalipsă că doar credința primează. Cei care vor crede în Hristos, vor primi bucuroși moartea pentru Hristos, pentru că dincolo se duc în brațele lui Hristos. Dar trebuie să ai această tărie în tine, să fii gata pentru jertfă. Și noi avem atâtea exemple în viața aceasta de sfinți și de martiri care au crezut cu adevărat. Nu trebuie să mă gândesc eu la ce se va întâmpla cu mine. Preocuparea mea, clipă de clipă, trebuie să fie să mă curățesc, să ajung la sfințenie. Aceasta este o poruncă: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. Treptele pe care pot ajunge la sfințenie este curăția, este lupta cu mine însumi, ca să-mi curățesc mintea, inima și simțurile mele și să știu să le stăpânesc. „Dar fără Mine, nu puteți face nimic”, zice Mântuitorul. Și avem ajutorul lui Hristos care spune: „Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine”. Deci, fă ascultare! Asta înseamnă lepădare. Noi nu învățăm niște axiome de ordin teoretic. Practic, în clipa în care nu mai asculți de stareț sau de duhovnic, ai abandonat lepădarea de sine. În momente de îndoială, de deznădejde, de plictiseală, aveți Sf. Scriptură și învățăturile Sf. Părinți care au știut cum să mânuiască această cunoaștere de sine și cum să lupte cu sinele. Trebuie să înveți ce au făcut ei, că așa învățăm unii de la alții. Să nu vorbim de rău pe nimeni! Ni se pare că sunt lucruri mărunte și de nimic, însă când ai început să critici și să vorbești de rău, deja te-ai autocondamnat. Dacă vezi o soră că a căzut în deznădejde, roagă-te pentru ea, stai de vorbă cu ea. Nu-i plimba vorbele de colo-colo. Și toate au la bază jertfa, renunțarea la sinele tău, la orgoliul tău. Gândurile păcătoase nu pleacă că le-am spovedit. Ele se anulează în mine, se omoară printr-o permanentă trezvie, atenție, supraveghere. Dacă am părtășie cu gândurile rele, nu mai ajung la Hristos, la unirea cu El. Acesta este țelul nostru. Să nu credeți că sfințenia se obține peste noapte și să știți că nimeni nu s-a născut sfânt. Sfințenia se cucerește, se obține prin strădanie, cum spune Mântuitorul că: „Împărăția cerurilor se ia cu sila”. Deci, trebuie să ne silim. Căci, ce ne-a adus Hristos? El ne-a adus liniștea, pacea sufletească. Să nu privim la rău, știind că diavolul ne aduce întotdeauna tulburare și Hristos ne aduce bucurie. Deci, harul lui Dumnezeu ne aduce bucurie.

 (Interviu acordat maicilor de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, preluat din Revista Atitudini, Nr. 59)