Dacă, în pofida strădaniei tale, fratele tău rămâne neîndreptat, atunci „spune-l Bisericii” (Matei 18, 17). Şi ce înseamnă aceasta? Să trâmbiţezi despre greşeala fratelui tău în toată Biserica şi în acest fel să afle toată lumea? Domnul n-a spus „spune-l poporului”, ci „Bisericii”, deci conducătorilor (Sfântul Ioan Gură de Aur). Adică spune-l preotului, ca să facă ceva prin puterea pe care o are, prin harisma preoţiei. Sigur că Domnul n-a spus aceasta întâmplător (v. Matei 18, 15-17). Avea în vedere legea mozaică. Aceasta stabilea modul în care urmează să fii judecat şi impunea că trebuie să existe doi sau trei martori. Dacă însă prin martori nu se ajungea la niciun rezultat, trebuia să spui preotului, şi ceea ce-ţi spunea el trebuia să primeşti (v. Deuteronom 17, 6-13). Şi acum Hristos „înnoia această lege”. De altfel, nu era cu putinţă ca Domnul să spună pe de o parte: „La discuţia aceasta să fiţi doar tu şi el” (Matei 18, 15), şi pe de altă parte să dea poruncă să afle toată lumea. Este cu putinţă ca Domnul, Care este numai iubire şi milostivire, să ceară defăimarea fratelui bolnav şi să smintească sufletele pentru care El Însuşi Şi-a vărsat sângele? (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 100-102)
Când vedem ceva rău să-l acoperim, iar nu să-l facem cunoscut. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie şi mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi pricinuind astfel un mare rău.
„Spune‑l Bisericii” (Mt. 18, 17) nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În primii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci „spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele „ducă-se pe pustii” cu „spune-l Bisericii”, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotriva ei. În felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.
O mamă, atunci când are o fată care este desfrânată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face tot ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte ca un Cunoscător de inimi halul în care ne aflăm. Nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înaintea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.
– Părinte, v-aţi referit la publicarea căderilor morale. Anumite păcate sau situaţii bolnăvicioase trebuie făcute cunoscute în unele cazuri?
– Ascultă, eu fac aceasta unor cunoscuţi. Văd, de pildă, pe cineva că face o neorânduială şi sminteşte pe ceilalţi. Îi spun o dată, de cinci, de zece, de douăzeci, de treizeci de ori să se îndrepte, dar el nu se îndreaptă. Nu înţelege că nu are dreptul să continue o neorânduială după repetate atenţionări, pentru că sunt atraşi şi ceilalţi şi îl imită. Vezi, oamenii pot imita foarte uşor răul, nu însă şi binele. De aceea sunt nevoit după aceea s-o spun şi altora care văd această neorânduială, pentru ca să-i apăr.
Adică atunci când spun: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, n-o spun ca să judec – căci am spus-o de 500 de ori aceluia – ci pentru că sunt influenţaţi cei ce văd cusurul lui şi-l imită, căci spun: „Dacă Părintele Paisie nu îi spune nimic, înseamnă că e bine ceea ce face”. Dacă nu-mi spun gândul, că nu mă odihneşte situaţia aceasta, dau impresia că o binecuvântez, că şi eu sunt de acord cu această situaţie. Astfel se strică toţi, pentru că pot crede că tactica aceluia e bună şi o pun şi ei în practică. Şi ce iese după aceea? Mai cred şi că nu i-am spus nimic celui în cauză. Nu ştiu că acela m-a sufocat atâta vreme. Avem şi pe diavolul, care îi şopteşte: „Nu-i nimic dacă faci aceasta. Vezi, şi acela o face, iar Părintele Paisie nu-i spune nimic”. De aceea, atunci când văd că cineva îşi continuă tipicul făcând o neorânduială, deşi i-am spus să se îndrepte, spun aceasta, într-o discuţie, unuia care îl cunoaşte: „Ceea ce face cutare nu mă odihneşte”, ca să-l păzesc şi să nu se vatăme. Aceasta nu este judecare. Să nu încurcăm lucrurile.
După aceea, unii ca aceia vin şi îmi spun: „De ce ai spus-o şi altuia? Era un secret”. „Ce secret?”, îi spun. „Ţi-am spus-o de o mie de ori şi nu te-ai îndreptat. Nu ai dreptul să vatămi pe ceilalţi care ar fi crezut că eu sunt de acord cu această situaţie”. Aceasta mai lipsea, să n-o spun, după atâta vătămare ce a făcut-o celorlalţi. Mai ales atunci când vine vreun copil dintr-o familie ce-o cunosc şi văd că, prin tactica lui, distruge familia, îi spun: „Ascultă, dacă nu te îndrepţi, te spun mamei tale. Nu ai dreptul să vii la mine şi să-mi spui ce faci şi iarăşi să-ţi continui cântarea ta. O să fac cunoscut mamei tale, ca să vă apăr familia”. Când cineva se pocăieşte, este bine. Dar atunci când continuă tactica sa, trebuie să vorbesc, căci sunt răspunzător.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012, via Chilia Buna Vestire