A fi tată: bucurie și/sau responsabilitate?

Chestiuni de context

Cred că astăzi cumva se vorbeşte mai mult despre bărbat decât despre tată. Ca şi în cazul femeilor, tot mai puţine care tind să devină mame. E cea mai simplă etapă din viaţă să fii. Însă, să fii bine, adică să-ţi dezvolţi potenţialul tău de viaţă ca bărbat şi să devii tată este un scop care solicită mai multă responsabilitate. Modelul socio-cultural de azi promovează tot mai mult statutul de bărbat care trebuie să arate într-un fel anume şi care să fie oricând disponibil profesional. Rolul fundamental al tatălui în familie este astăzi modificat de schimbarea rolului femeii care nu mai este ”biserica de acasa” și care este solicitată profesional până acolo încât echilibrul familial este modificat (Grozovsky și alții, 2012, p. 21 – 22).

Până la urmă, conceptul actual de parenting vizează o deresponsabilizare treptată a părinţilor vis-a-vis de creşterea şi educarea copiilor care să rămână tot mai mult în grija statului. Astfel, ideile cuprinse în programele şcolare şi activităţile şcolare şi educaţionale să ajungă mai uşor la minţile şi sufletele copiilor cu acordul tacit al părinţilor care sunt pe cale să îndeplinească nu ştiu ce solicitări de serviciu. Nu o dată s-a spus că banul este ochiul dracului şi că dezbinarea oamenilor, a familiilor, a prietenilor va veni de la supraaprecierea rolului banilor. Dacă îi faci pe bărbaţi şi le faci pe femei să alerge după câştig şi după promovare profesională – care tot câştiguri aduce – atunci nu mai au timp şi disponibilitate să-şi atingă potenţialul maxim pe alte linii de viaţă; de exemplu, din femeie să devii mamă şi din bărbat să devii tată. În acest fel, statul vine cu o paletă largă de concepte şi oferte prin care să-ţi acapareze copilul şi să-l crească ca pe un alt fel de „ienicer”. Reeducarea pe liniile dorite de globalismul post-modernist axat pe principiul sporirii nivelului de plăcere şi pe polul câştigurilor colosale care să-ţi asigure şi mai multe oportunităţi hedoniste, se poate realiza sub nişte titluri de-un umanism scâlciat evident: acceptarea diversităţii, respectul faţă de minorităţi, respectul faţă de propriul corp şi igiena corporală… .

            Fără tată şi fără mamă copilul rămâne descoperit în faţa ideilor unor oameni care, în fond, nu-i iubesc, cel puţin nu ca pe proprii copii, şi care sunt şi ei victime plătite sau cumpărate cu bani de către societatea globală. Aşa se produce dezbinarea oamenilor, a familiei, a Bisericii şi a şcolii ca instituţii care încă mai cultivă atitudinea bonomă, tăria de caracter şi comportamentul bazat pe adevărata iubire şi pe adevărata libertate. 

Mai mult decât atât, în numele libertăţii de conştiinţă, identitatea de gen asumată împotriva datului firii vine cu ofertele noilor ideologii antiumaniste. Tata şi mama pot fi înlocuiţi cu „tata şi tata” sau cu „mama şi mama” şi, pentru a se evită lezarea vreunui sentiment de expresie a libertăţii de conştiinţă democratică, pot fi numiţi Părinte I şi Părinte II.

 Tata şi mama nu sunt bătuţi în cuie ca să fie împreună şi să asigure cadrul echilibrat de creştere a copiilor. Chiar dacă mama îşi creşte singură copiii şi tata poate proceda la fel, acestea nefiind probleme insolvabile de vreme ce statul vine cu o serie de preocupări „filantropice” ca viaţa în acest mod să nu fie doar posibilă, ci chiar sugerată. Independenţa financiară a mamei poate fi înţeleasă şi în acest registru. Şi, astfel, monoparentalul este opus familiei formate din tată şi mamă. Oricum, familia de durată, formată din bărbat şi femeie, care şi-au asumat un angajament unul faţă de celălalt, este cumva tot mai evitată în favoarea identificării cu plăcerea diversă şi perversă a filosofiei pe care „familia deschisă” o propune ca pe o nouă cutie a Pandorei.

Acest gen de familie modulară şi flexibilă, în fond destabilizată, deţine un grad ridicat de adaptabilitate la societatea de consum actuală. În această permanentă călătorie de afaceri sau de interes pecuniar familia nu poate rezista. Presiunea generată de timp şi de păstrarea unei fidelităţi conjugale prelungite se cere a fi eliberată după moda oportunismului hedonist.

În acest context, care descrie noile antropologii, printre care aşa-numitele familii tradiţionale îşi duc viaţa, echilibrul şi armonia emoţională necesare creşterii şi dezvoltării psihologice rotunde a copiilor îşi pierd semnificaţia.

Cine este tata și rolul lui?

Tata este un bărbat pe care îl întâlneşte o femeie şi îl face să devină tată. La fel şi mama este o femeie pe care o întâlneşte un bărbat şi astfel femeia devine mamă. A fi tată şi a fi mamă este un dat al relaţiei. Copiii reprezintă pecetea acestei relaţii. Manipulările genetice nu pot ţine locul tatălui şi al mamei. E important şi felul în care un copil vine pe lume dar, mai ales, modul şi mediul în care trăieşte şi creşte. Se pare că felul în care se comportă o persoană în timpul adolescenței și în timpul vieții adulte depinde de climatul de siguranță emoțională din copilărie: ”Copiii mai norocoși, adică cei iubiți și îngrijiți de către părinți în mod constant de-a lungul copilăriei, vor intra în periada adultă nu doar cu un simț intern profund al propriei valori, ci și cu un sentiment profund intern de siguranță” (Peck, 2013, p. 23).

Încă înainte de a se naşte copilul aude vocea părinţilor; vocea mamei mai înfundat şi a tatălui mai clar. Sunt două voci care se aud uneori succesiv alteori simultan şi amândouă creează un climat de confort pentru copilul încă nenăscut (Dolto, 2016, 13). Cele două dimensiuni ale copilului – animus şi anima – cresc simfonic şi încep să curgă sinergetic de-a lungul râului vieţii ca o ambarcaţiune care are nevoie de cele două vâsle.

Iar situaţia se prelungeşte şi după naştere. Vocea mamei şi vocea tatălui inspiră şi echilibrează viaţa copilului. Auzindu-i pe amândoi copilul se diferenţiază mai uşor. În prima parte a vieţii copilul consideră că tot ceea ce-l înconjoară este el însuşi. Jucăriile şi tot ceea ce poate vedea. Inclusiv părinţii sunt percepuţi ca prelungiri ale lui (Peck, 2013, p. 24). El primeşte orice doreşte oricând pofteşte. Şi, cumva, aşa este, de vreme ce nevoile lui fundamentale sunt satisfăcute imediat. Numai că nu întotdeauna lucrurile vin pe loc. Uneori trece o perioadă, oricât de scurtă, până când de regulă apare mama. Acest lucru îl duce încet, încet, spre a-şi da seama că el este altcineva decât mama lui. Pe de altă parte, inclusiv tatăl face parte din acest proces de individuaţie sau de personalizare a copilului, vocea lui fiind cea care o chemă pe mamă de lângă copil. În mod paradoxal, prezenţa şi vocea tatălui oferă siguranţă emoţională copilului şi, în acelaşi timp, îndepărtând-o uneori pe mamă de lângă copil îl ajută pe acesta să-şi dea seama că este cineva cu o existenţă aparte în primul rând de mama lui.

Încă de pe acum tata este purtătorul autorităţii şi al regulii şi prin acest lucru el organizează şi disciplinează viaţa copilului şi a familiei. Tatăl este iubit şi respectat pentru aceasta. Universul emoţional al activităţilor materne ale soţiei este compensat de partea de disciplină şi organizare pe care o susţine tatăl în familie: ”Fiecare femeie trebuie să fie în stare să vorbească și să acționeze cu autoritate, dar, dacă trebuie să reprezinte totul, adică să aducă în viața copilului atât elementul puternic și sever, cât și iubirea, atunci povara pe care o poartă este una prea grea” (Winnicott, 2013, p. 142).  Fermitatea paternă este mai mult decât necesară şi îl pregăteşte pe copil pentru viitor când viaţa nu-i va mai oferi totul pe tavă. Aşa învaţă copilul să aştepte, să se supună, să facă lucruri pe care poate că nu are disponibilitate să le facă atunci… .

Pe de altă parte, rolul tatălui poate părea cumva ingrat în sensul că aproape întotdeauna copilul va prefera înţelegerea şi răbdarea mamei – valori la fel de importante pentru devenirea sa personală – spiritului organizatoric şi uneori directiv al tatălui.

Mi-aduc aminte de un episod pe când băieţelul meu avea vreo patru anişori şi se căznea să ridice în curte o piatră prea mare pentru vârsta lui. Deşi amândoi părinţii eram în curte sau poate că tocmai de aceea, Iustinian a început să o strige pe mama lui ca să-l ajute. Vedeţi, copilul nu percepe neapărat forţa fizică repartizată pe sexe. Important pentru el  e ca să-l ajute mama, adică persoana care îi este alături din toate punctele de vedere aproape tot timpul. Mama este cea care hrăneşte emoţional în primul rând viaţa copilului. Încă mama este universul lui. Iar această situație se prelungește până când baiatul sau fata ajunge în clasele mari (Grozovsky, 2012, p. 21)

            Pentru a compensa cumva lucrurile dacă putem spune aşa, e nevoie ca mama să fie cea care să netezească relaţia între tată şi copil. A confirma şi susţine acţiunile întreprinse de tată poate încuraja enorm relaţia acestuia cu fiica sau cu fiul lui (Winnicot, 2013, p. 145 – 146). Grija atotprezentă şi atotştiutoare a mamei poate lăsa loc şi intervenţiei paterne. De exemplu, pot împărţi şedinţele cu părinţii la doi; o dată merge mama şi altădată poate merge tata la şedinţă.

            Într-o zi am mers eu la şedinţa cu părinţii a fiicei mele de 11 ani. În general, comunicarea cu fiica mea este bună şi e loc şi de îmbunătăţiri. Cert este că, după ce am venit de la şedinţă acasă, fata mea a avut o deosebit de neaşteptată disponibilitate de a vorbi cu mine. Cred că am discutat vreo două ore, timp în care fiica mea mi-a adresat o sumedenie de întrebări despre ce s-a discutat la şedinţă şi despre cum percep eu ceea ce am aflat despre ea. Fie vorba între noi: contează foarte mult părerea pe care tata o are despre fiică şi pe care o exprimă faţă de ea. Până la urmă tata reprezintă primul bărbat din viaţa ei şi, în consecinţă, primul model de masculinitate. În concluzia acestui eveniment relaţional tată-fiică, pot spune că ea a văzut că sunt interesat de ea şi de activitatea ei şcolară şi astfel a înţeles o dată în plus că o iubesc şi că sunt interesat de ea şi de evoluţia ei. Odată cu bucuria pe care am simţit-o în acele momente în care am discutat cald cu fiica mea, am învăţat şi că timpul de calitate pe care părinţii îl petrec alături de copii este un timp care se pregăteşte cumva. Ori pentru asta e nevoie de înţelepciunea părintească. Copilul dă restul din belşug. Timpul de calitate este un timp în care rezervorul afectiv al copiilor este hrănit și susținut de părinții resposabili. De acest timp de calitate depinde și viitorul relațional și emoțional al copiilor: ”Dacă totul merge bine și nevoile lui afective sunt împlinite, copilul devine un adult responsabil. În schimb, dacă nevoile lui afective nu sunt împlinite, copilul poate întrece limitele acceptabile, exprimându-și mânia față de părinții care nu i-au satisfăcut nevoile și căutând iubirea în locuri nepotrivite” (Chapman, 2015, p. 161 – 161).

            Într-o zi, când desprimăvăratul era în floare şi afară erau vreo 13 – 14 grade, băiatul meu de opt ani a venit ud leoarcă până la genunchi. Explicaţia a fost că s-a jucat pe lângă pârâul din sat şi a căzut în apă. Bineînţeles că l-am ajutat să-şi schimbe hainele şi după ce i-am dat ceva să mănânce l-am lăsat să-şi continue joaca pe-afară. Ceea ce m-a bucurat a fost însă faptul că nu m-a evitat. Ca tată sunt purtător de autoritate şi fermitate în familie – şi sper ca fiecare tată să fie conştient de acest rol pe care îl are. Făcând o paranteză, aş putea spune că uneori mai apar conflicte în familie şi pe tema autorităţii exacerbate a tatălui vis-a-vis de blândeţea şi îngăduinţa mamei. Cred că fiecare părinte este dator să-şi cunoască locul şi rolurile în familie atât între ei cât şi faţă de copii. Confuzia şi aşteptările imature ale soţilor ca celălalt să facă unilateral un lucru în legătură cu creşterea copiilor poate duce la pretenţii nejustificate în cadrul familiei şi la disfuncţionalităţi în cadrul acesteia.

Concluzionând acest episod, aş spune că timpul de calitate pe care tu îl petreci ca tată cu familia şi copiii se reflectă în disponibilitatea copiilor de a comunica şi de a-ţi împărtăşi problemele lor. În afara unui atare climat, când copiii vor creşte şi odată cu ei şi problemele şi provocările vieţii, nu va exista acea deschidere relaţională de împărtăşire a intimităţii părinte-copil, lucru care se poate solda cu devieri şi disfuncţii. Reluând evenimentul cu Iustinian mai adaug un lucru: a doua zi m-am întâlnit prin sat cu o femeie în vârstă care m-a întrebat: „Părinte, ştii ce făcea băieţelul dumneata ieri prin sat?” I-am răspuns că nu ştiam şi atunci femeia a adăugat: “Mergea cu bicicleta prin râu şi după ce mai cădea de pe bicicletă din cauza bolovanilor din apă se suia din nou pe bicicletă şi mergea mai departe”. Fireşte că i-am spus copilului că am aflat adevărul şi tonul pe care am făcut-o a fost unul potrivit astfel încât în viitor să nu se ferească de mine atunci când întâmpină diferite probleme.

            Mai este o problemă. Ce să facă femeia fără bărbat sau, mai precis, ce să facă mama fără tată? Cum este o mamă singură care are şi copii? Ca o bancă sprijinindu-se pe două picioare. Fie este rezemată de ceva, fie îşi afundă picioarele mai adânc în pământ pentru a-şi îndeplini rostul. Oricum, are nevoie de un sprijin suplimentar. Tot aşa şi mama rămasă singură cu fiul ori cu fiica.

Dacă fiul sau fiica nu au un tată la care să se raporteze fizic şi emoţional îşi vor crea unul după propria închipuire. Dificultăţile pot apărea însă din cauza modelului ideal improvizat de către copii. Viaţa lor în continuare va depinde de acest model ideal. De asemenea, îşi vor alege prietenii în funcţie de experienţa de viaţă pe care au avut-o cu tatăl real sau cu cel imaginar în lipsa celui real. Iar surprizele existenţiale n-o să se lase prea mult aşteptate.

Se pare că a fi tată este o artă. Roadele faptului de a fi tată se culeg mai târziu. Lucrurile depind de rezervorul afectiv al copiilor. Dacă ai putut face ca tată diferența între nevoile tale și nevoile propriilor copii, exprimarea autorității a fost una sanogenă și lipsită de autoritarisme gratuite. Așa cum Dumnezeu este lăudat întru sfinții Săi, tot astfel părinții sunt lăudați întru copiii lor.

Bibliografie:

1. CHAPMAN, Gary, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii, traducere de Irina-Margareta Nistor, București: Curtea Veche Publishing.
2. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor, traducere de Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian, București: Editura Trei.
3. GROZOVSKI, Viktor et alli, (2012). Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă, traducere Gheorghiță Ciocioi, București: Editura de Suflet.
4. PECK, Scott, M., (2013). Drumul către tine însuți, traducere de Lucian Popescu, București: Editura Curtea Veche.
5. WINNICOTT, D. W. (2013). Copilul, familia și lumea exterioară, traducere de Nicoleta Dascălu, București: Editura Trei.