Iertarea, o călătorie dureroasă spre vindecare

Tags: iertarea; ranchiuna;

Iertarea

Condiția de bază a iertării stabilește o acţiune triontică: să pornească dinspre mine înspre celălalt, și astfel și de la Dumnezeu înspre noi. Relațiile umane satisfac cele mai profunde nevoi umane, dar ele sunt de asemenea și sursa unora dintre cele mai dureroase răni. Iertarea pe care o dăm sau pe care o primim, este o posibilitate de rupere a lanțului de răutate, ca și cum s‑ar stabili o barieră în calea răului sau s‑ar produce o neutralizare. Cei care au făcut un rău sau au suferit din cauza lui, au posibilitatea prin iertare la un nou început în relația cu celălalt, sau în relația cu sine însuși. Nevoia de eliberare de vinovății este în legătură cu nevoia religioasă a fiecărui om. Acesta înțelege că trebuie să‑și recunoască propriile greșeli pentru a se elibera pe sine și pentru a scăpa de posibilele consecințe nocive. De fapt, experiența iertării și experiența lui Dumnezeu se suprapun, se confundă și se identifică în cele din urmă. În religiile străvechi existau ritualuri alcătuite de om cu scopul de a‑și șterge greșelile și pentru a ajunge la o împăcare cu sine profundă. În cadrul acelor ritualuri, avea loc mărturisirea greșelilor privată sau publică, ca și element eliberator. Inscripțiile egiptene antice mărturisesc nevoia arhaică de a scoate la iveală greșeala pentru a o pune în mâinile divinității.

Pentru ca iertarea să se producă există o condiție amintită în rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de ucenici de la Mântuitorul Hristos, în una dintre cereri „Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12), iar în sprijinul acestei rugăciuni Iisus le spune Apostolilor: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta‑va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14‑15). Aşadar, condiția de bază a iertării stabilește o acțiune triontică: să pornească dinspre mine înspre celălalt, și astfel și de la Dumnezeu, înspre noi. Conceptul de iertare este în mod tradițional legat de confesiune și mai putin legat de psihologie. Dar de câțiva ani se vorbește totuși despre psihologia iertării, acest concept devenind un obiect de interes științific, iar studiile care l‑au cercetat din punct de vedere psihologic sunt diferite. În ultimii ani, interesul pentru iertare a crescut exponenţial, atât în sfera spiritualității și psihoterapiei, cât și în sfera științei și medicinei. Literatura de specialitate ne arată în mod clar că iertarea este o strategie pozitivă și sănătoasă pentru a trece condiția suferinței, chiar și din punct de vedere neurobiologic.

Ranchiuna

Mulți oameni care s‑au simţit neîndreptățiți nu doresc răzbunare, ci justiție. Acesta este un mecanism de raționalizare, o modalitate de a canaliza emoțiile negative într‑o modalitate de consolare mai acceptată din punct de vedere social. Ranchiuna și ruminația fac victima sau presupusa victimă să gândească și să tot regândească suferința într‑un mod obsesiv, împiedicând‑o astfel să‑și continue viața de zi cu zi, sau să fie ancorată mai mult în trecut, și mai puțin în prezent. Ranchiuna este un fel de „crimă și pedeapsă interioară” în care victima, crezând că îl pedepsește pe celălalt, în realitate se pedepsește pe sine, într‑un mod crud și cu efecte negative inclusiv asupra stării de sănătate fizică. Iertarea poate fi soluția pentru sursele de otrăvire interioară și de auto‑pedepsire pe care deseori ni le aplicăm. Neoferind iertarea, menținem o relație nevindecată cu memoria acelui om sau a acelei situații pe care am traversat‑o cu el. Oamenii pot fi speriați de furia lor sau se simt rușinați de teama lor, pentru că au învățat sau au fost învățați că tristețea este inacceptabilă. Ruminația apare atunci când există o furie secundară care acoperă o emoție primară adaptativă a tristeții. Mecanismele resentimentelor și urii sunt alimentate de abordarea cognitivă, de nevoia victimei de a cunoaște și a înțelege motivele pentru care a fost rănită, dar care, în absența informațiilor adecvate, riscă să vadă lumea în funcție de propriile experiențe emoționale necunoscând ochelarii prin care agresorul a ştiut să privească viața la momentul respectiv.

Resentimentul provine dintr‑un conflict profund, re‑propunând un scenariu deja cunoscut – cu cât este repetat, cu atât mai mult crește răutatea, fără ca procesul să cunoască un sfârșit. Este o formă de auto‑pedeapsă, care sporește supărarea și gândurile obsesive de răzbunare pentru răul suferit. Astfel, persoana poate rămâne prizonieră a evenimentului, pe care continuă să‑l retrăiască, alimentându‑şi suferința și riscând să se îmbolnăvească psihic și somatic. „Iertarea este o formă a mândriei pasive când nu putem altfel pedepsi pe cel care ne‑a umilit sângeros” (P. Constantinescu). Ca și dragostea, ura este un sentiment foarte puternic, care ne poate lega indisolubil de o persoană și prin urmare, face ca ofensatorul să fie mereu în gândurile celor jigniți, în amintirile și în viața de zi cu zi. Ura creează dependență și necesită multă energie pentru a fi susținută. De aceea este nevoie de o neutralizare a emoțiilor negative, altfel riscăm să ne obosim psihic prin acest cerc vicios care ne ține captivi, fără posibilitatea de evoluţie din acest capitol traumatic. Dimpotrivă, în acest fel, ne autoalimentăm negativ. Furia este concretă, individuală, și legată de un anumit eveniment. Pe când ura este generalizată, adresată persoanei sau unei categorii în totalitate. O alta diferență între ură și furie este că furia este în mare parte legată de o durere care tinde să dispară în timp, ceea ce nu se întâmplă cu ura. Furia caută în final dreptate pentru un rău suferit, ura dorește distrugerea celuilalt, fără a găsi la final satisfacția așteptată.

În ură există un aspect cognitiv: dorința de a‑l face pe celălalt să înțeleagă amploarea durerii suferite și este mai pronunțată atunci când este îndreptată către un străin. Când se produce ruperea mecanismului de ostilitate, se poate întrerupe frământarea interioară. Astfel, începe să se deschidă ușa sufletului pentru a simți pacea interioară, iar gândurile obsesive vor începe să dispară și în cele din urmă, energia poate fi investită în gândurile și sentimente constructive ființei umane. Cei ce sunt iertători cu alții s‑au dovedit a fi mai fericiți și mai puțin probabil de a avea efecte negative asupra sănătății. Ei sunt adesea capabili să rezolve mai ușor conflicte, să repare relațiile avariate cu prietenii sau partenerii, și pot întâmpina niveluri mai înalte de empatie și sentimente pozitive față de oameni în general. De asemenea, aceștia pot fi mai rezistenți la boală decât cei care țin ură și doresc să se răzbune pe cei ce le‑au greșit, deoarece studiile arată că persoanele care dețin ranchiună au mai multe șanse de a avea un sistem imunitar compromis. Iertarea nu este un simplu act de voință, ci este o călătorie adesea dureroasă, care necesită timp. Mai mult decât atât, iertarea nu este sinonimă cu uitarea, ci cu sfârșitul unei lucrări interioare, ce aduce ușurare atât pentru persoana care primește iertarea, cât și pentru cea care o acordă.

- Psiholog Clinician/Psihoterapeut Anca (Moraru) Dranga Bucureşti, Revista Epifania • nr. 48, martie – mai 2019

07-05-2019

Citeste si:
Bucuria Iertarii - Cristian Bolos (CARTE) Puterea iertarii - Makarios Griniezakis (CARTE) Iertarea - Veronica Iani (CARTE) E-sinaxă cu IPS Ierótheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie \| Cluj-Napoca 28 octombrie 2020 Iertarea cea vindecătoare

Adaugati un comentariu:

CARTI/produse despre:
Iertarea, Ranchiuna,

Iertarea — cea mai mare putere vindecătoare - Gerald G. Jampolsky

Iertarea Cele 12 Chei - Veronica Iani

Iertarea Cum să ne împăcăm cu noi înşine şi cu ceilalţi - Marina Arhipova

Iertarea - Pimen Vlad

Puterea rugaciunii. Iertarea mortilor - ***

Nume
Email (nu va fi afisat)
Comentariu
	Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam: Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu