Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Misiune. Mărturii. Vieţile SfinţilorNr. vizualizari: 66

CALVARUL AIUDULUI – O CUTREMURĂTOARE FILĂ DE ISTORIE

Tags: sfintii inchisorilor; marturisitori; prigoana; Rezistenta anticomunista; inchisorile comuniste;
 

14 mai - „Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”

Propunerea comemorării celor care au suferit în închisorile comuniste din România în data de 14 mai a fiecărui an a fost depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional, la 16 mai 2017.

Conform legii nr. 127/2017, sărbătorirea anuală a acestei zile poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri.

De ce ziua de 14 mai?

În expunerea de motive a legii se menționează că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini”.

„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste”.

De ani buni, o întrebare care frământă multe inimi de români își caută impetuos răspunsul și timpul cuvenit ca el să prindă un contur: „Când vor fi canonizați martirii închisorilor care au pătimit în lagărul concentraționar din România?”. De un sfert de veac, se tot strâng mărturii ale celor care au trecut prin iadul detențiilor din motive politice în perioada anilor 1940-1964, se studiază cu asiduitate de către C.N.S.A.S. dosarele care s-au mai păstrat integral sau parțial în arhivele fostei Securități, se fac săpături pentru dezgroparea și identificarea deținuților care au fost aruncați de-a valma în gropile comune ale penitenciarelor românești. Cutremurător, însă, este faptul că nu argumentele istorice care să dovedească martirajul sutelor de mii de români ce au murit pentru credința și neamul  lor ne lipsesc, ci oamenii care să iubească țara aceasta și să prețuiască trecutul ei. Astăzi ca și pe vremea defunctului comunism, adevărul istoric pare să fie contrafăcut și mistificat după bunul plac al unor ignoranți și trădători de neam. Dragostea de țară, credința nelimitată în biruința adevărului și a binelui, jertfa totală până la uitarea de sine, urmarea cu fermitate a unui crez până la moarte au devenit atât de incomode pentru unii edili ai vremurilor noastre, încât sunt gata să facă tot ce le stă în putință ca să îngroape pentru totdeauna orice urmă pe care tinerii de azi și de mâine ai acestei țări ar putea păși, în nădejdea învierii neamului românesc.

Într-un reportaj TV[1] realizat în incinta penitenciarului de la Aiud cu scopul de a dezvălui „adevărul” despre suferința celor „600” de deținuți politici care au murit aici, în timpul regimului comunist și au fost îngropați în „cimitirul” urbei, vizionăm năuciți imaginile care ne arată interiorul unei „camere” din Zarca Aiudului (secția a 8-a) și care corespund prea puțin cu descrierile celor care au pătimit aici, ani de zile. Celula reconstituită, zice-se, „cât se poate de fidel” conform informațiilor adunate de către responsabilii penitenciarului, are în dotarea ei un pat de fier cu o saltea relativ confortabilă, o „căldare” pentru necesitățile fiziologice și una pentru apă și, surpriză, o sobă despre care ni se spune că asigura încălzirea pe perioada iernii: „Nu știu care erau rațiile de lemne sau dacă încălzirea se făcea cu astfel de lemne, însă pentru încălzirea pe timp de iarnă, camerele erau dotate cu astfel de sobe. Din câte am înțeles, noi, cam așa era o cameră dotată și organizată”, se mai precizează în respectivul interviu. Nu negăm realitatea afirmațiilor de mai sus, ci doar pretenția de a le proiecta temporal între anii 1940-1964 și înclinăm să credem că imaginea celulei prezentate corespunde mai degrabă anilor de după 1964, decât perioadei de detenție antonesciene și comuniste.

Și pentru că orice credință care se vrea adevărată, trebuie să se probeze prin fapte, vă supunem meditației și comparației câteva dintre mărturiile scrise ale mărturisitorilor neamului nostru care au trecut prin „cetatea morții” a Aiudului și au trăit, nu în închipuire, ci pe propria piele ororile regimului din Celular și de la Zarcă: „Dacă deasupra Infernului lui Dante stătea scris: «Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!» («Lăsaţi orice speranţă voi cei intraţi!»), deasupra intrării în această temniţă scria Închisoarea Principală Aiud. Socotită cea mai severă din sud-estul Europei, semăna foarte bine cu cea descrisă de Dante în volumul Infernul. Astfel, pavilionul Celular era o clădire în formă de T, cu patru nivele, fiecare având 78 de celule şi două saloane mari. În interiorul închisorii, mai era o închisoare numită Zarcă – o clădire cu parter şi etaj, totalizînd 70 de celule – ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

Începând din anul 1929, Zarca a fost declarată insalubră, dar nu s-a ţinut cont de acest fapt. Când am ajuns acolo, în 1950, pereţii Zărcii erau umezi până la înălţimea de 1-1,5 m şi pe alocuri mucegăiţi. Începând din vara lui 1953, în Zarcă şi cele două secţii s-au montat peste geamuri obloane de culoare albastră, iar în Celular jaluzele din lemn, de aceeaşi culoare, aşa încât să nu putem vedea în curte. Doar printre crăpături, mai zăream un mic petic de cer înspre care ne îndreptam deseori privirile şi ne simţeam un pic mai liberi. Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.

Am fost repartizat în celula 199, etaj II, pe aripa orientată înspre nord, având la oarecare depărtare Cheile Turzii. Într-un spaţiu cu o lungime de 4 m şi o lăţime de 2 m, în colţul din stânga se afla tineta de murdărie, iar în colţul din dreapta vasul cu apă. Spre marea noastră bucurie, pe duşumeaua din scândură de brad ne-am întins, de la geam spre uşă, 8 inşi. Drept saltea şi velinţă, aveam o pătură foarte veche, roasă şi ruptă.

Aşa am stat acolo timp de aproape doi ani. Masa care ni se dădea atingea între 600 şi 700 calorii zilnic, apa era raţionalizată – cam 32 linguri/om – din care beam, spălam vasele şi ne spălam mâinile şi faţa. După puţin timp, abia ne mai puteam ridica, ţinându-ne anevoios de pereţi. Coapsele ne erau roase şi pline de puroi, iar muşchii se atrofiaseră, rămânând doar pielea care ne mai acoperea oasele.

Din datele furnizate de doctorul civil Ranca, medic al închisorii Aiud (ulterior, acesta va muri în condiţii suspecte, acuzat de comunişti că ar fi protejat anumiţi deţinuţi), din septembrie 1949 şi până la sfârşitul lui august 1950, au murit de foame 625 de inşi care au fost duşi la Râpa Robilor (Grigore Caraza, Aiud însângerat).

Virgil Maxim, un alt pătimitor în temnița Aiudului, ne mărturisește: „În iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia. Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac. În aceste suferinţe doar câţiva au cedat” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Clasată drept închisoare de categoria I și situată în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, în Aiud, moartea secera fără milă în anii grei, de exterminare, mii de vieți, așa cum aflăm din însemnările părintelui Nicolae Grebenea: „Cu sfârșitul lui noiembrie 1948, regimul la Aiud s-a înrăutățit brusc. Comuniștii străini evrei și unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în țară teroarea și ca să poată aplica programul lor de reforme revoluționare. După o jumătate de an de astfel de regim, deținuții au început să moară pe capete. Unul câte unul. Mai întâi cei mai bătrâni. Vârsta lor nu permitea o astfel de încordare. Fenomenul morții se manifesta astfel: începea o umflare a picioarelor care creștea treptat, începea să se umfle și burta, și fața, de parcă erai pompat cu aer. Era distrofia, edemul. Inima, slăbită, neputincioasă, nu mai putea pompa apa din țesuturi și asa se producea moartea. Nu știu numărul morților din Aiud din acest timp. Probabil din 5.000 au dat ortul popii jumătate din ei. În anul 1950 au început să dea un regim special celor umflați și unii au mai putut fi salvați. Doctorul oficial făcea dese vizite să vadă starea sanitară a deținuților. Cred că în aprilie-mai toți erau umflați sau cu semne de umflare. În iunie au început să mi se umfle și mie picioarele. Dar nu m-au băgat în regimul celor umflati, pentru care se făcea încercarea de a fi salvați ci, considerându-se oficial de la București că au murit destui, a început la Aiud o îmbunătătire a regimului alimentar pentru toți deținuții. Îmbunătățirea era ușoară, dar totuși suficientă pentru a opri procesul de umflare a deținuților și a produce lent revenirea. Cei cu regim erau menținuți la regim, căci cu această masă generală nu și-ar fi putut reveni. Scăzu și asuprirea. Ieșirile la plimbare pentru aer și destindere deveniră normale, adică zilnice. Ne vedeam unii pe alții. Puteam afla cine s-a stins. Erau mai ales bătrâni, dar erau și tineri. Moartea i-a luat de-a valma după criteriile ei necunoscute. Concluzia înfometării la Aiud: prăpăd. Jumătate morți, cealaltă jumătate foarte slăbită și cu puterile reduse. Am aflat că si în alte locuri regimul fusese aspru în acest timp, dar nu de proporțiile celui de la Aiud”. (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

În ciuda foamei, a frigului, a bătăilor și a tuturor supliciilor aplicate de către conducerea închisorii, la Aiud va triumfa, în cele din urmă, o singură lege: cea a duhului biruitor asupra trupului: „Cuprinşi de vârtejul vieţii spirituale din celulă, nici nu observăm îndeajuns că aici, la Zarcă, regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire. Şi acest regim devine din ce în ce mai sever. Desigur, ni se pare firesc ca la Zarcă să fie mai altfel decât în restul închisorii, dar nici chiar aşa! Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară şi o bucată de turtoi, preparat din mălai încins? Este evident că a început ofensiva de represalii împotriva noastră.

Afară, după ieşirea din închisoare, voi afla de la Părintele Alexandru Nica, misterul regimului nostru de înfometare de la Zarcă, din timpul reeducării. În ziua de Florii a anului 1972, îmi va povesti, în casa parohială din Tureni (unde eram atunci preot), ceea ce se întâmpla atunci la bucătăria din Aiud: mâncarea destinată celor din Zarcă se strecura, pur şi simplu, în prezenţa ofiţerului de serviciu, ca să ajungă în gamela noastră numai lichidul. Prin această înfometare de doi ani de zile, colonelul Crăciun, respectiv regimul comunist, spera să ne înfrângă voinţa de onoare şi demnitate. Dar în majoritatea cazurilor celor de la Zarcă, glasul conştiinţei a fost mai puternic decât glasul stomacului. Eram supuşi la dresaj prin foamete, ca şi câinii lui Pavlov, dar bolşevicii uitau sau de fapt, nu credeau în puterea spiritului, care a biruit până la urmă. (Pr. Liviu BrânzașRaza din catacombă).

Părintele Justin Pârvu, care a pătimit timp de 4 ani de zile în temuta închisoare Aiud, ne povestea: „Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvântului. Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adâncă. Puteai să simţi nu­mai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi având-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimântător.

Aşa că nu erai uimit când colegul tău din următorul pat de campanie nu îţi răspundea când era strigat. El putea fi mort şi aşa rapid s-au întâmplat multe morţi. Din cauza stării avansate de inaniţie, trupul începea să se umfle peste tot: picioare, degete, cap. Ne întrebam de ce deveneam aşa de graşi. Printre noi erau medici care ne-au explicat că atunci când trupul îşi pierde puterea, nu mai e în stare să elimine apa pe care o reţine în ţesuturi. Noi apăsam cu degetul undeva pe piele, acolo se făcea o gaură şi pielea nu-şi mai revenea la loc. Această fază însemna că moartea era o chestiune de ore. Noi toţi eram foarte tineri: de la 22 la 35 de ani. Oricând intrai în acea fază, puteai să-ţi pierzi controlul – nu mai ştiai ce spui şi ce faci. Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă, extraordinare, unice”[2].

Ne dorim ca aceste jertfe și sacrificii ale luptătorilor anticomuniști să nu fie călcate în picioare, prin ignoranță și minimalizare, ne dorim o condamnare autentică a comunismului, și nu doar o paradă, precum și realizarea unui muzeu al holocaustului roșu, al martirilor represiunii comuniste, demn să reprezinte nația română, o națiune martirică, după cum o numea Părintele Justin Pârvu.

[1] https://www.antena3.ro/actualitate/sinteza-zilei-ce-a-mai-ramas-astazi-din-infernul-de-la-aiud-video-517002.html

[2] Ne vorbește Părintele Justin, vol I, Fundația Justin Pârvu, Petru Vodă.

Citiți și: Mesaj fulminant cu ocazia Zilei de cinstire a eroilor martiri din închisorile comuniste - Cuvântul Ortodox 

06-05-2019
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu