Fericirea: Zboară! Nu aştepta să-ţi crească aripi

Există fericire?

            La întrebarea: „Ce este fericirea?” s-ar putea da şi răspunsul următor: „Fericirea este rezultatul alegerilor pe care le faci în viaţă”. Altfel spus, nu ai prea mulţi sorţi de izbândă ca să înţelegi fericirea dacă o tratezi în afara contextului libertăţii. Însă, se poate pune şi o altă întrebare: „Ştim noi ceea ce alegem?” sau „Alegem noi ceea ce ştim că este bine?”. Nu avem pretenţia ca în eseul de faţă să putem rezolva „ecuaţia” fericirii. Oricum, dacă vom reuşi să ne ridicăm câteva semne de întrebare despre fericire nu e puţin lucru.

           Ştiţi care este diferenţa dintre un optimist, un realist şi un pesimist? Se pare că optimistă e acea persoană care deşi primeşte multe lovituri de la viaţă, se ridică, totuşi, şi merge mai departe. E posibil ca persoana optimistă să nu ajungă să-şi atingă ţelul sau scopul vieţii, însă „sfârşitul” o va prinde încercând şi luptând. Realistul în schimb, se mulţumeşte cu rolul de observator al lucrurilor şi-şi spune în sine cam aşa: „Uite şi la optimistul acela, toată ziua se luptă să realizeze ceva şi o cam ia în bască. De ce să nu stau eu cuminţel acasă şi să trăiesc liniştit fără să mai încerc să pun eu coada la prună?”. În sfârşit, pesimistă este acea persoană care singură îşi dă pumni şi apoi se plânge de cât de grea este viaţa.

Iată trei puncte de vedere asupra (ne)fericirii.

            Într-o zi am avut ocazia să discut cu o persoană foarte bine situată politic la acea vreme. Şi având o relaţie destul de apropiată cu acest om, mi-am permis să-l întreb: „Domnule X, toată ziua sunteţi îmbrăcat la patru ace cum se spune, participaţi la tot felul de întruniri şi sindrofii atât în ţară cât şi în străinătate. Sunteţi fericit? Răspunsul a fost unul pe cât de scurt, pe atât de concludent: „Mulţumit sunt, părinte, fericit nu”.

            Gândindu-mă la acest eseu, mi-am întrebat şi băieţelul de opt ani ce înseamnă pentru el să fie fericit. Dincolo de anumite răspunsuri, să le spunem dezirabile social, la întrebările mele repetate despre ceea ce îl face cu adevărat fericit, Iustinian mi-a răspuns că îi place foarte tare să meargă prin apa râului ce străbate satul în care locuim. 

Aşadar, mă întreb din nou, ce este fericirea?

Cine ne poate da răspunsul la această întrebare? Sondajele de opinie generală sau consensul social afirmă că fericirea înseamnă cutare si cutare lucru. Însă, dacă-i întrebi pe “experţii în fericire”, psihologii, răspunsurile lor pot să îmbrace forme destul de diferite faţă de consensul general. Un copil se poate bucura de o bicicletă nouă la fel de mult sau poate chiar mai mult decât mă bucur eu atunci când citesc o carte bună. Plăcerile filosofilor pot fi altele decât cele ale intelectualilor şi ale celor care lucrează în producţie.

Credem că plăcerile omeneşti şi, în consecinţă, modurile de a fi fericit, sunt tot atât de diversificate ca şi complexitatea existenţei sufleteşti şi trupeşti, familiale, sociale şi profesionale.

În al său umanism reflectat în piramida trebuinţelor, Abraham Maslow consideră ca lucrurile bazale sunt legate de hrană şi de plăcerile carnale. După ce omul le are pe acestea urmează satisfacerea nevoii de siguranţă. Un cămin, o casă, un loc de muncă pot asigura confortul existenţial. În sus pe piramidă se înscrie apoi nevoia socială de comunicare socială şi profesională şi, în sfârşit, în pisc, nevoia de autorealizare tronează în aerul rarefiat de acolo (Maslow, 2007, pp. 86 – 94).

            Sensul vieţii şi, până la el, obiectivele operaţionale mai mici care susţin direcţia pe care omul vrea să păşească în viaţă pentru a-i da un sens, este, se pare, un mare generator de fericire. Cu elementara condiţie de a şti care este acest scop. Nefericirea şi neîmplinirea în viaţă se pot explica în egală măsură atât prin lipsa unei direcţii existenţiale clare, cât şi prin alegerea şi înaintarea pe un drum greşit. Stabilirea autentică a sensului vieţii poate apărea în urma unui laborios proces de autocunoaştere, de identificare a resurselor, potenţialităţilor şi a strategiilor necesare ca să atingi o ţintă cu sens pentru tine.

            Una dintre sursele nefericirii poate fi confundarea scopului cu mijloacele. Ceea ce noi numim fericire ar putea fi doar un lucru secundar. Într-o zi, un tânăr a reuşit să prindă peştişorul de aur care i-a promis că-i va împlini trei dorinţe. Prima dorinţă a fost o maşină ultimul răcnet. Tânărul păru mulţumit şi a plecat voios la volanul maşinii. După trei luni s-a întors la peştişor destul de trist. Maşina era încă frumoasă şi atrăgea multe priviri dar tânărul nu mai era aşa de mulţumit de situaţie. “Vreau bani. Mulţi bani”, zise el peştişorului. Nici nu şi-a  terminat de formulat dorinţa că s-a şi trezit cu un săculeţ lângă el… . Un săculeţ din care chiar dacă scoteai bani aceştia nu se terminau niciodată. A plecat fericit tânărul. Şi-a făcut toate poftele, apoi a început să se gândească la ceva investiţii. Şi-a deschis afaceri peste tot în lume şi toată ziua era plecat de acasă. De fapt, nu prea mai avea o casă a lui. În câţiva ani s-a simţit atât de extenuat încât nu se mai putea bucura de nimic aşa cum trebuie. S-a gândit că trebuie să schimbe ceva şi n-a ezitat să meargă la peştişor din nou. “Ce mai e?” l-a întrebat peştişorul. “Îmi doresc acum”, zise tânărul, “o femeie foarte frumoasă aşa cum alta nu se mai găseşte”. Şi într-adevăr, fata cea frumoasă foc şi apăru lângă el. Tânărul nostru a plecat mulţumit nevoie mare. Şi vreo trei ani de zile a tot fost fericit, până când fata i-a plecat cu tot cu maşină şi cu tot cu săculeţ… . Tânărul era distrus şi unde să se ducă: la peştişorul fermecat. Acesta, de cum l-a văzut de departe pe tânăr, i-a şi spus că nu-i mai poate îndeplini nici o dorinţă. “Nu ştiu cu ce-am greşit”, a spus băiatul. “Am vrut doar respect, libertate şi iubire”. “Atunci”, zise peştişorul, “de ce nu mi-ai cerut respect, libertate şi iubire!? Dacă ai vrut respect de ce ai cerul o maşină scumpă?!  Dacă ai vrut libertate de ce mi-ai cerut bani?! Şi dacă ai vrut iubire, atunci de ce mi-ai cerut o femeie tânără şi frumoasă?!”.

Morala: Când ne dorim ceva foarte mult, să ne întrebăm de ce ne dorim atât de mult lucrul respectiv. Vom ajunge astfel la esenţe. Dacă nu ne punem noi această întrebare, odată şi odată ne va interpela însăşi viaţa noastră. Şi poate va fi prea târziu:

            “Eram singur. Cineva de-afară/ Mi-a bătut la uşă pe-nnoptat./ M-am săltat cu greu din aşternuturi,/ Ca din morţi, atunci când eşti sculat.// - Hai, deschide! Mi-a strigat din stradă/ Glasul său de aur şi de vis./ Bâjbâind cu cheile în mână,/ Am împins zăvorul şi-am deschis.// O lumină-naltă zâmbitoare,/ A privit la chipul meu zbârcit,/ Apoi lung la părul alb ca neaua,/ De furtuna vieţii viscolit.// - Cine eşti? Am întrebat-o-n şoaptă,/ Ai ceva cu mine? Vrei ceva?/ – Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,/ Şi-am ajuns acum la dumneata.// Am zâmbit privind-o cu tristeţe,/ Am tras grabnic uşa şi-am plecat/ A bătut ea-n urmă  şi mai tare,/ Dar am fost şi eu neînduplecat.// Ce puteam să fac? Venea zadarnic./ Troienit de vreme şi pustiu/ Am trimis-o alături, la un tânăr,/ Pentru mine prea venea târziu” (Virgil Carianopol, Prea târziu).

Suntem făcuţi pentru a fi fericiţi

Într-adevăr, avem toate datele ştiinţifice să credem că existenţa noastră este structurată pe modelul fericirii. Suntem creaţi pentru a fi fericiţi. Atunci când Dumnezeu a făcut lumea şi pe om a văzut că toate erau “bune foarte”. Adică erau făcute bine şi spre bine. Deşi păcatul n-a schimbat structural acest deziderat creaţional, atât natura cât şi omul s-au degradat tot mai mult pe urma primului păcat al neascultării şi nesupunerii faţă de voia divină. Aceasta a dus la secularizare, la înlumirea existenţei umane, omul ajungând să trăiască pe seama lui însuşi şi să-şi facă propria lui voie în detrimentul teocentrismului. Şi-a făcut legile şi Constituţiile după chipul şi după asemănarea sa, apărând ceea ce a considerat el că e de apărat şi acuzând acele lucruri pe care le-a dorit conform principiului celei mai mari plăceri şi celei mai mici dureri.

(Antichitatea greco-romană a adus în prim plan trupul cu liniile lui armonioase şi a făcut din natură o sursă de confort şi plăcere. Ca reacţie la un Ev Mediu interpretat prea teocratic, Renaşterea l-a readus pe om la cârma existenţei şi, făcându-l măsura tuturor lucrurilor, l-a îndreptat vertiginos spre un Iluminism ştiinţific obiectivat într-un antropocentrism unilateral întors asupra lui însuşi. Rămas pe seama lui însuşi, în secolul al XIX-lea, omul a adâncit şi mai mult segregarea prin tot felul de naţionalisme justificate politic, social, demografic, lingvistic şi, uneori, religios, nu însă şi teocentric, ajungându-se astfel la forţa sporită comunitar a naţionalismului împotriva naţionalismului. Aşa s-a ajuns la cele două conflagraţii mondiale ale secolului XX, care au cutremurat adânc temelia existenţei umane. Acum s-a deschis oportunitatea spălării tuturor păcatelor durerii omului întors împotriva omului şi revoluţiile plăcerii au primit ceea ce au cerut: drepturi şi libertăţi, divertisment şi consumism, toate sub acolada generoasă a globalizării nivelatoare.

Toate aceste încercări istorice au urmărit îmbunătăţirea existenţei umane. Este vorba de o căutare a binelui originar care, însă, este de negăsit. Dovadă că sunt părţi ale lumii aflate în război şi altele în care se discută despre război. Homo homini lupus. Şi, paradoxal, toate în numele fericirii.)

Fericirea este genetică. Ne năştem cu tendinţa spre fericire. Până la urmă e şi o problemă de chimie. La un moment dat s-a făcut o cercetare pe şobolani. După ce li s-au aplicat şocuri electrice de putere mică însă care creau un oarecare disconfort, s-a constatat că şobolanii dădeau semne de fericire. De ce? Se pare că după ce li se aplicau electroşocurile erau hrăniţi. Inteligenţa lor fiind proverbială, se pare că şobolanii asociau cele două evenimente, şocurile şi hrana, şi ştiau că după ce sunt electrocutaţi primesc mâncare. Cercetătorii au continuat experimentul şi au pus în cuşcă o manetă pe care şobolanii o puteau acţiona când doreau. Bineînţeles că maneta genera electroşocuri. Nu mică le-a fost mirarea cercetătorilor când au observat cum, după ce şi-au dat seama ce face maneta respectivă, şobolanii o acţionau destul de des. Iarăşi: de ce? Se pare că şobolanii nu simţeau nici o plăcere fizică atunci când erau electrocutaţi, însă, ştiind că după durerea electroşocurilor vine satisfacţia mâncării, creierul lor genera dopamină, adică acea substanţă cu un rol chimic substanţial în chimia fericirii. Aşa s-a descoperit sistemul de recompensă din creier. Adică se poate plăti plăcerea prin acceptarea durerii. S-a ajuns până acolo încât chiar dacă şobolanii trebuiau să treacă peste un grilaj electrificat, făceau asta până li se ardeau picioruşele (McGonigal, 2015, p. 136 ş. u.).

Sigur că la om lucrurile capătă o altă amploare, însă mecanismul fiziologic este acelaşi. Omul poate ajunge la performanţe nu numai pe seama consumului de mâncare, sistemul valorilor şi principiilor morale făcând diferenţa faţă de instinctivitatea biologiei animale.

Când îşi stabileşte obiective, persoana umană este fericită chiar dacă încă nu le-a atins dar doreşte să o facă. Şi e capabilă de asumarea unor responsabilităţi atât de mari încât poate ajunge pe cele mai înalte culmi ele spiritualităţii. Aşadar, omul este făcut pentru fericire şi o caută pe aceasta cu orice preţ, uneori chiar împotriva lui însuşi aşa cum am văzut. Valorile şi principiile după care omul îşi duce viaţa, spiritualitatea înaltă până la care poate ajunge, se configurează mult deasupra instinctului supravieţuirii proprii şi a speciei sale cum se întâmplă în cazul animalelor. Sfântul Constantin Brâncoveanu este o pildă supremă în acest sens.

Să revenim la faptul că Dumnezeu ne-a făcut fericiţi. Cum ne-am putea explica nivelul de fericire al unei persoane care a câştigat la Loto. După un timp, după ce efectele câştigului s-au estompat cumva şi omul a ieşit de sub spectrul de influenţă al banilor obţinuţi pe seama norocului, se pare că nivelul de fericire al acestuia este echivalent cu nivelul de fericire pe care îl are o persoană care suferă de un traumatism la coloana vertebrală. Când lucrurile încep să se “integreze” într-un fel şi sunt asumate, viaţa omului merge mai departe cu costuri emoţionale minime. Omul este în aşa fel construit încât să-şi poată reface rapid imunitatea sufletească în faţa necazurilor vieţii.

Scopul omului în viaţă este altul decât să se împlinească prin cele materiale. El e structurat pentru o altfel de fericire şi uneori împotriva preocupării faţă de lume şi materialismul ei. S-a făcut o cercetare în care au fost alese trei grupe de subiecţi: prima grupă cuprindea subiecţi cărora li s-a mărit salariul destul de consistent, în a doua grupă erau salariaţi cărora salariul li s-a micşorat şi, în sfârşit, a treia grupă de subiecţi includea salariaţi cărora remuneraţia le-a fost păstrată la nivel constant. După câteva luni de la aceste modificări (sau constante) salariale, în ceea ce priveşte starea de bine şi fericirea oamenilor aparţinând celor trei categorii n-a fost nici o diferenţă substanţială (Nastas, Boncu, 2015, p. 19). Deci, încă un exemplu din care rezultă că nimic din cele materiale nu este atât de important pentru om încât să-i destructureze echilibrul existenţial şi starea generală de bine.

Mai mult decât atât, şi persoanele care au experimentat evenimente de viaţă traumatice de tipul divorţului, şomajului sau au trecut prin momentul pierderii unei persoane apropiate, până la urmă şi-au revenit emoţional şi viaţa şi-a continuat cursul în mod firesc.

Dumnezeu ne-a făcut pentru altceva. Lumea şi lucrurile ei sunt instrumente ale fericirii şi nu scopuri în sine. Avuţiile sunt elemente auxiliare. Diversiunea pe care o trăim astăzi coordonându-ne interesele consumismului, divertismentului, obţinerii de bani…, este dezminţită de starea noastră de bine care se împlineşte cu adevărat în lucrurile spirituale motivate de iubire, înţelegere a neputinţei şi respect autentic pentru celălalt ca chip divin. Cred că are dreptate cel care spune că dacă îţi pierzi averile, de fapt, tu n-ai pierdut nimic; dacă îţi pierzi sănătatea ai pierdut jumătate din ceea ce ai; însă dacă L-ai pierdut pe Dumnezeu sau, mai precis, dacă ţi-ai pierdut credinţa în El, atunci ai pierdut totul.

Nu aştepta ca să-ţi cumperi avion pentru a fi fericit; tu doar zboară! Nu aştepta să-ţi crească aripi ca să zbori. Zboară! Şi vei crede că ţi-au crescut aripi.   

            Bibliografie:

1. MASLOW, A. H., (2007). Motivaţie şi personalitate, traducere de Andreea Răsuceanu, Bucureşti: Editura Trei.
2. McGONIGAL, Kelly, Puterea voinţei. Cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi, traducere de Marilena Iovu, Bucureşti: Editura litera.
3. NASTAS, Dorin, BONCU, Ştefan, (2015). Emoţiile complexe, Iaşi: Editura Polirom.