Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Familia. Copiii. Educaţia. VocaţiaNr. vizualizari: 31

Despre Naşterea Domnului altfel sau implicaţiile familiale ale sărbătorii

Pr. dr. Ciprian Valentin Bîlbă
Tags: iubirea; familia; erotism;

Semnificaţia Naşterii Domnului poate fi recrearea de sine şi resemnificarea relaţiei cu lumea. Transformarea lumii nu vine ca un act extern, ca o lucrare ce este săvârşită cumva din afară şi constrângător, ci ca o reconfigurare interioară de sine. Din acest nucleu al transformării lăuntrice persoana poate accede apoi la noi înţelesuri al lumii şi ale misterului existenţei oglindit în viaţa altora. Crăciunul este despre creaţie. Crăciunul este despre iubire şi despre iertare. Crăciunul este despre împăcarea cu sine şi înţelegerea lumii pe noul temei adus de Hristos prin Întruparea Sa. Crăciunul este despre perceperea lumii ca dar dumnezeiesc şi ca mediu de rezonanţă a întâlnirii divinului cu umanul prin Naşterea Domnului.

La un seminar despre valoarea relaţiilor autentice şi sincere dintre oameni, trainerul a proiectat pe un ecran mare, exact în centru, un singur cuvânt: IUBIRE. Iubirea este singura care schimbă şi vindecă toate traumele. Iubirea este vehiculul iertării. Ea este lupa de adâncime care relevă acceptarea celor mai neluminoase laturi ale personalităţii mele şi, în acelaşi timp, ea este telescopul prin care mă afund în înălţimile de taină ale vieţii în toate formele ei. Iubirea este despre reducerea distanţei între eu şi el care devin (devenim) eu şi tu. Iubirea este despre acceptarea de sine aşa cum sunt eu cu însuşirile mele luminoase dar şi cu rateurile mele. Numai integrându-mă pe mine cu lumini şi umbre şi iubindu-mă ca atare îi pot percepe şi înţelege şi pe ceilalţi în acelaşi fel. Nu mai este cazul să proiectez asupra altora propriile-mi neajunsuri şi neputinţe, pentru că eu însumi le accept în mine însumi şi nu mai fug de ele. Îmi asum propriul demers autovindecător sub raza Răsăritului Celui de Sus, fără a mai fi cazul de a arunca pe un ecran exterior mie a lucrurilor personale pe care din varii motive nu le judec ca aparţinându-mi.

Pot începe cu iubirea de mine însumi şi apoi să trec la iubirea celor din familia mea la iubirea colegilor de serviciu şi a prietenilor, la iubirea tuturor oamenilor şi a tuturor fiinţelor:

Dacă cineva este capabil să iubească în mod productiv, atunci persoana respectivă se iubeşte şi pe sine, pe când, dacă îi iubeşte doar pe ceilalţi, el nu poate iubi deloc” (Fromm, 2016, p. 77).

Probabil că această variantă este cea mai puţin accesibilă de vreme ce lumea de azi se orientează mai mult spre imagine şi vizualizare externă fugind de autoanaliză şi introspecţie. Ar fi prea mult de aşteptat până la îndeplinirea sinceră a iubirii faţă de tot ce mă înconjoară dacă ar fi să încep cu asceza demersului de adâncire în autocunoaştere şi înţelegere de sine.

Pentru acest motiv, poate că o cale mai potrivită porneşte de la ceilalţi înspre mine. Adică, încercând să fac bine altora şi să-i ajut pe cei aflaţi în nevoi poate mai acute decât ale mele, pot ajunge să mă iubesc şi pe mine însumi. Asemenea unei oglinzi sparte în zeci şi sute de cioburi, pot încerca să refac imaginea iniţială prin recompunerea integrativă în propriu-mi univers lăuntric a tuturor acelora pe care într-un fel sau altul îi ajut. Dacă vreţi, e vorba de principiul prin ceilalţi către tine însuţi. Sau, după celebra expresia a monahului de la Rohia, dăruind vei dobândi.

Vă prezint acum cazul unei familii care imediat după bucuria venirii în lume a unui copil s-a întâlnit cu teribilul calvar al neputinţei în faţa sorţii nemiloase. Copilul care le-a adus părinţilor o atât de mare căldură, bucurie şi lumină în viaţă s-a îmbolnăvit dintr-o dată şi iremediabil, iubirea părinţilor fiind acum amestecată cu o mare durere. După previziunile medicale copilul abia dacă putea să atingă vârsta câtorva anişori. Vă mărturisesc că deşi în condiţii de dizabilitate copilul a trăit până la vârsta de 38 de ani. Când am întrebat-o pe mamă care a fost medicamentul salvator, mi-a răspuns că şi-a dorit, cum nu poate spune în cuvinte, ca acest copil să trăiască şi să se facă sănătos. Această mamă nu numai că şi-a iubit copilul dar a şi avut încredere în el şi în resursele lui. Despre asta este iubirea. Despre asta este şi iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea pe care atât de mult a iubit-o încât L-a trimis pe Unicul Său Fiu să o mântuiască.

Iubindu-i pe ceilalţi ne sporim viaţa şi calitatea fericirii. Iubindu-i pe ceilalţi devenim râu pe care poate pluti barca vieţii lor. Iubindu-i pe ceilalţi înseamnă a avea încredere în ei şi în posibilităţile lor pozitive ajutându-i să crească odată cu iubirea noastră faţă de ei.

Naşterea Domnului este despre iubire. Nu atât despre iubirea erotică cât despre cea agapică, jertfelnică, necondiţionată, constantă şi independentă de reacţia persoanelor asupra cărora se revarsă ca lumină, căldură şi iertare.

 

A) Iubirea erotică versus iubirea agapică

 

          1) Iubirea erotică

De când s-a produs revoluţia sexuală în Occident, o pleiadă de specialişti din domeniul psihologiei şi relaţiilor interpersonale s-au axat pe a identifica fundamentele şi etapele procesului erotic astfel încât acesta să ajungă la apogeu. Minţile cele mai luminate ale domeniului s-au adâncit în a face din preocuparea pentru plăcere ţinta esenţială a vieţii. De fapt, era vorba despre a căuta maximul plăcerii şi a evita cât mai mult durerea. Despre aceste lucruri ne-a vorbit magistral Sfântul Maxim Mărturisitorul.

După ce erotismul a fost împărţit şi analizat pe diferite segmente s-a ajuns la concluzia că unul dintre factorii importanţi care lipsea din demers era tocmai dorinţa. De acum înainte circuitele neurale ale cercetătorilor în domeniu s-au concentrat pe identificarea şi multiplicarea paletei stimulilor care să favorizeze dorinţa sexuală. Bineînţeles că totul se întâmpla la nivel preponderent fizic. Dorinţa includea şi semnificaţia sentimentului, însă primordială rămânea plăcerea fizică.

Peste câţiva ani, s-a descoperit că deşi dorinţa sexuală există, totuşi nu întotdeauna persoanele sunt disponibile spre a şi-o pune în practică. Cu această ocazie s-a introdus un nou termen, cel de disponibilitate (availability). Oamenii s-au întrebat cum s-ar putea ca dorinţa să poată fi pusă în practică tot timpul. Concluzia a fost că tabuurile sociale şi standardele fixate moral şi religios reprezintă stavile ce canalizează prea strict efuziunea erotică. Atunci s-a pedalat pe ideea de context social care să valideze cât mai mult simţirea şi exprimarea dorinţei. Probabil că în astfel de împrejurări s-au ivit tot felul de reclame şi panouri publicitare cu tentă sexuală care au împânzit spaţiul public. Mecanismele psihologice din spatele acestor apariţii publice din ce în ce mai dese prevedeau o tot mai largă dezinhibare a impulsului erotic. Toate aceste lucruri veneau la pachet cu noi concepte ca open mind, open family şi chiar cu noţiunea de cuplu care a început să o substitue tot mai mult pe cea de familie tradiţională.

Deşi libertatea sexuală a fost susţinută pe diferite paliere legale şi în tot mai multe spaţii geografice, violenţa interpersonală nu a scăzut, dimpotrivă, s-a mărit. Lucrurile s-au destabilizat tot mai mult, perechile au început să se despartă la fel de uşor cum s-au şi unit şi o mare parte dintre valorile personale şi sociale au căzut în dizgraţie şi desuetudine.

 

          2) Iubirea agapică

Ceea ce s-a pierdut a fost simţul responsabilităţii interpersonale. Oamenii au început să se dezveţe de abilităţile necesare pentru a răspunde provocărilor vieţii de familie. Iscusinţa voinţei lor s-a perimat şi nu a mai fost folosită pentru a susţine legătura cu orice preţ (Nuţă, 2006, p. 105). Libertatea de a-şi căuta fericirea în altă parte a ajuns la cote incomensurabile. Leitmotivul relaţiilor favoriza obţinerea unei cantităţi cât mai mari de plăcere fizică, în detrimentul calităţii relaţiei bazate pe sentimente de încredere şi respect reciproc. Iubirea responsabilă şi jertfelnică se manifestă din ce în ce mai puţin. Aşa cum am menţionat mai sus, piramida iubirii are în vârf iubirea agapică. Aceasta presupune jertfă şi luptă pentru binele familiei. Aceasta presupune renunţarea la egoismul personal şi punerea nevoii tale pe locul doi faţă de nevoile interpersonale ale familiei. Aici se vede poate cel mai clar sensul Cununiei creştine care solicită ajutorul divin printr-o salbă de rugăciuni. Arta de a iubi se impune acum ca soluţie salvatoare în faţa inerţiei relaţionale care duce spre nicăieri. Canalizarea voinţei dinspre eu înspre noi facilitează autovindecarea familială. Cu voinţă, responsabilitate şi autocontrol fiecare se poate raporta la partener fără să se aştepte să primească sută la sută înapoi ceea ce a dat. Poate că pentru moment nu mai poţi să-ţi iubeşti soţul. Nu trebuie să devenim ipocriţi. A face ceva pentru celălalt şi pentru relaţia cu el nu este neapărat despre iubire, ci despre dorinţa de a salva relaţia şi de a regăsi dorinţa şi iubirea:

Ipocrit eşti numai atunci când susţii că ai sentimente pe care nu le ai… Dar când faci un gest de iubire gândit a fi în avantajul celuilalt sau spre a-i face plăcere, avem de-a face cu o simplă alegere” (Chapman, 2015, p. 154).

Fără asumarea acestui risc al pierderii de sine de dragul regăsirii celuilalt sau celorlalţi din familie, rezolvarea conflictului nu vine de niciunde.

Atunci când în cadrul familiei unul dintre soţi se sacrifică pentru celălalt în scopul salvării căsniciei, nu este vorba că celălalt ar merita şansa prin vreun comportament special. E vorba doar de jertfă ca de o nouă şansă ce sporeşte posibilitatea reconfigurării traseului existenţial al familiei. Iubirea nu este simplă şi nu apare şi creşte de la sine. Fără contribuţia membrilor familiei iubirea se poate fărâmiţa şi poate dispărea în neant. A te aştepta ca iubirea să îmbrace formele primare ale erosului fizic şi sentimental de la începutul relaţiei este o utopie în acelaşi timp dureroasă şi riscantă, pentru că aşa ceva este imposibil. A accepta procesualitatea relaţiei cu toate elementele ei transformative ce-i însoţesc inclusiv biologia anilor, echivalează cu maturitatea recunoaşterii valorilor interpersonale specifice fiecărei etape de vârstă a traiului în doi în cadrul căsătoriei. Masculinitatea şi feminitatea pot fi preponderente înainte de apariţia copiilor, însă paternitatea şi maternitatea apar în prin plan după apariţia acestora. Inclusiv la nivel hormonal, dar mai ales la nivel de asumare a rolurilor familiale lucrurile se schimbă şi părinţii ar trebui să facă loc tot mai mult noilor simţăminte, valori şi principii care pot coordona de aici înainte viaţa familială.

 

B) Cum îmbunătăţim calitatea vieţii de familie

A apărut o carte intitulată „Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie”. Deşi la o primă vedere ar părea că această carte oferă o reţetă despre fericirea familială printre multe altele, direcţiile pe care le abordează se referă totuşi la paliere relaţionale de urmărit de către soţi pentru a-şi ameliora calitatea vieţii împreună.

Lucrarea propune cinci direcţii de acţiune:

  1. Declaraţiile favorizează schimburile de cuvinte dintre soţi. Aşa cum se ştie, orice cuvânt include pe lângă semnificaţia cognitivă şi un mesaj afectiv. De aceea, complimentele pentru care soţii şi le fac unul altuia sunt esenţiale. La fel şi încurajările în situaţiile dificile. Ar putea părea pentru cineva că iubirea nu mai trebuie susţinută prin cuvinte de vreme ce de atâţia ani fiecare dintre soţi ar trebui să poată lua singur pulsul iubirii în familie. Şi totuşi a spune te iubesc echivalează cu un act al reconştientizării şi înnoirii iubirii familiale.

  2. Timpul în doi se constitue într-un alt limbaj al iubirii care poate spori vieţuirea împreună. Nu e vorba aici despre contactul fizic propriu zis sau despre a fi fizic mult timp unul alături de celălalt. Dacă cineva va considera că faptul de a fi împreună cu soţia atât acasă cât şi la locul de muncă un lucru benefic pentru relaţie, s-ar putea să se înşele. Nu timpul fizic este cel care susţine relaţia ci calitatea acestui timp, adică atunci când eu sunt cu tine absolut nimic altceva nu ne distrage atenţia unuia faţă de celălalt.

  3. Darurile sunt un mijloc privilegiat de a spune te iubesc. Sunt persoane cărora cadourile le dau măsura iubirii pe care soţul sau soţia le-o poartă. Nici de această dată nu e vorba despre investiţia financiară în cadou. Soţia se poate bucura de cadoul însoţit de afectivitatea soţului care urmăreşte încălzirea sentimentelor ce întreţin eşafodajul de lumină şi căldură al căminului.

  4. Serviciile au şi ele rolul lor în cadrul familiei. A face ceva ce ştii că celălalt aşteaptă de la tine nu înseamnă să fi profet. Înseamnă doar a fi atent şi la nevoile celuilalt. Casa şi gospodăria oferă numeroase ocazii concrete pentru acest limbaj al iubirii. Surprinzându-ţi partenera cu spălarea vaselor murdare sau cu punerea în funcţiune a maşinii de spălat haine poate fi o adevărată declaraţie faptică de iubire pentru care în mod sigur vei fi răsplătit.

  5. Contactul fizic este abia cireaşa de pe tort. Fără a implica etapele anterioare, acest ultim punct poate avea doar o relevanţă relaţională extrem de scăzută. Poate fi un catharsis hormonal, o detensionare fiziologică, dar nimic mai mult. Pe măsură ce familia înaintează în experienţa vieţii acest din urmă aspect este tot mai des înlocuit cu valorile pe care le presupun etapele anterioare (Champman, 2015).

 

Desigur că deşi fiecare persoană deţine propriile ei limbaje preferate prin care-şi exprimă iubirea faţă de soţie, cred că toate acestea se întâlnesc într-o mai mică sau mai mare măsură în melanjul vieţii de familie. Cu altă ocazie vom insista probabil asupra modalităţilor de identificare a limbajului iubirii pe care cealaltă persoană îl preferă, deşi acest lucru nu este neapărat un fapt greu de identificat cu puţină preocupare pentru asta.

Naşterea Domnului Hristos este plină de bogăţii şi de semnificaţii spirituale şi familiale. Dar fără implicarea voinţei soţilor, a responsabilităţii asumate pentru îmbunătăţirea vieţii împreună şi fără contribuţia dorinţei de a menţine binele sau, dacă este cazul, de a-l regăsi împreună, praznicul Naşterii Domnului nu poate fi decât un prilej exterior de bucurie în jurul căruia fiecare se raportează aşa cum crede, fără însă a atinge însemnătatea de profunzime a iubirii dumnezeieşti care ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi.

Bibliografie:

  1. CHAPMAN, Gary, (2015). Cele cinci limbaje ale iubirii. Cum să-i arăţi partenerului că eşti implicat trup şi suflet în relaţie, traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
  2. DOLTO, Francoise, (2016). Când părinţii se despart. Cum să prevenim suferinţele copiilor, traducere de Smaranda Bedrosian şi Magdalena popescu, Bucureşti: Editura Trei.
  3. FROMM, Erich, (2016). Arta de a iubi, traducere de Ruxandra Vişan, Bucureşti: Editura Trei.
  4. NUŢĂ, Adrian, (2006). Psihologia cuplului, Bucureşti: Editura SPER.

 

22-12-2018
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu