Cookies de analiza a traficului sunt inactive, dar pot fi activate prin click pe Accept | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Tema luniiNr. vizualizari: 4667

Sărmană copilărie!

Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda
Tags: învăţământ; copilărie; şcoala;
 
,,Modernizăm” mereu sistemul de învățământ, cu fiecare etapă, cu fiecare partid politic, cu fiecare ministru al Învățământului. Fiecare vrea să-și lege numele de acest domeniu atât de fragil, atât de delicat și atât de dificil. Fiecare vrea să facă experiențe și, din păcate, copiii sunt cobaii lor. Începutul școlarizării a coborât la cote alarmant de joase ale vieții. Dacă mai adaugi la aceasta anii de grădiniță, îți apare în minte întrebarea firească și fără de răspuns: ,, - Unde este, oare, copilăria acestor copii? Cine le-a furat-o și cu ce drept?”
În tradiția românească multimilenară se vorbea de ,,cei șapte ani de acasă” și nu întâmplător. Până la șapte ani copilul rămânea în sânul familiei. Se sudau pentru tot restul vieții legăturile lui cu părinții și bunicii, cu frații și cu celelalte rude. În timpul acesta cunoștea direct mediul înconjurător, natura cu toate ale ei, plante și animale. Cu nenumăratele lui întrebări afla multe și de toate în mod natural, fără teama calificativului, a notei de a doua zi, fără teama lecțiilor nefăcute. Copilul ședea mai tot timpul în aer liber, în mijlocul naturii, prestând și activități utile, pe măsura puterii lui. Cel mai adesea el mergea cu vitele la câmp, împreună cu alți tovarăși de joacă din mahala. Cât timp vitele pășteau, ,,ciobăneii” jucau cum numai ei știau să joace, dezvoltându-și imaginația, inițiativa, gândirea, puterea fizică. Se dezvolta trupul, se dezvolta și sufletul. Mama îl învăță mai întâi primele cuvinte și primii pași, apoi primele vorbe ale rugăciunii și primele semne ale închinăciunii. Părinții și bunicii îl învățau alfabetul comportamentului în lume, al relațiilor sale cu cei din jur și aceasta rămânea ca o amprentă pentru copil tot restul vieții. Cei șapte ani de acasă rămâneau cea mai frumoasă perioadă din viață, o perioadă lipsită de griji, o perioadă fericită, care, pe bună dreptate, era asemănată cu perioada fericită a șederii lui Adam în rai.
Bietul copil de azi este smuls de la sânul mamei de timpuriu și introdus într-o lume nu întotdeauna binevoitoare. Înregimentarea acesta de la o vârstă atât de fragedă face din sufletul copilului o cetate care-și închide porțile. Copilul devine egoist, se retrage în sine, se îngrijește doar de eul său, de supraviețuirea lui în lumea aceea pestriță, în care oricând poate să fie bruscat, lovit, nedreptățit, în care dreptul forței predomină. Unii se ,,socializează”, integrându-se unor grupuri cu comportamente îndoielnice, așa-numitele găști, care le asigură o oarecare siguranță, încredere, putere. Alții se izolează de colectivitate și trăiesc în sine drama despărțirii de părinți și de mediul atât de primitor al casei părintești. Eram în clasa a IX-a la internat în Craiova și, după o săptămână sau două de la începutul anului școlar puteai vedea pe tot mai mulți pe la colțuri plângând. Dacă-l întrebai pe câte unul ce are, îți răspundea simplu și dezarmant: ,,- Mi-e dor de acasă!” Dar aveau 16-17 ani! Ce să faci cu Bibiluș, Bombonica, Bombița de la grădiniță, cu numai 2-3 ani ai lor; ce să faci cu Michi, Richi, Pichi și alții ca ei din clasa ,,zero”! Îi auzi vorbind cu lux de amănunte despre dinozauri și despre tot felul de bazaconii, ca și când ar vorbi niște savanți! Menționez că dinozaurii sunt cele mai hidoase fiare care au trăit vreodată pe Pământ. Au dispărut în urmă cu milioane de ani și se mai găsește doar ici-acolo câte un oscior. Copiii se ,,specializează” în dinozauri, dar nu știu câte coarne are vaca, ce foloase ne aduce oaia, capra, porcul, găina etc.!
Copii aceștia vor deveni ceea ce societatea sau mai bine-zis sistemul de învățământ dorește să devină: generația sticlei, a ecranului, a desenelor animate, generație de incubator. Sufletul acestei generații va fi însă un handicapat tot restul vieții. Un olimpic în informatică, adică în calculatoare, mărturisea că n-a citit niciodată o poveste cu Făt Frumos, că n-a auzit de Miorița, că n-a fost la țară și n-a atins un animal domestic precum vaca, oaia etc., ci permanent a fost cu calculatorul lângă el, de dimineața până seara, de seara până dimineața. Priveam cu admirație pe acel tânăr pentru performanțele sale științifice, dar îl compătimeam pentru cele ce pierduse din frumusețile naturii și ale sufletului românesc.

        Intrăm cu hăi-rup în sufletul acestor copii la vârste incredibil de mici, îi îndopăm douăzeci de ani cu multe și de toate, apoi îi băgăm în șomaj și suntem mulțumiți că i-am pricopsit. Ce vremuri, domʼle, ce vremuri! Și ce oameni!  (din Scrisoare pastorală 237/2012 - Parohia Malovăţ)

28-09-2012
Citeste si:De acelasi autor:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu