V-am scris cu ochii scăldaţi în lacrimi

„V-am scris cu ochii scăldaţi în lacrimi” de la „Stejarul Plângerii” (II Corinteni 2,4; Facere 35, 8). Cuvintele sfântului apostol Pavel către Corinteni de la începutul epistolei a doua, referitoare la felul şi la starea în care le-a scris cea dintâi epistolă, ne fac să gândim la faptul că întreaga sfântă şi dumnezeiască Scriptură, ca şi Cuvânt a lui Dumnezeu, este un izvor de lacrimi şi plâns, fiind scrisă prin lacrimi şi plâns, cu lacrimi şi plâns şi scăldată în lacrimi şi plâns, precum la „Stejarul Plângerii” (Facere 35, 8), ca un stejar al revelaţiei prin lacrimi şi plâns, care înseamnă şi marchează toate cuvintele, versetele, capitolele, cărţile şi paginile Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi. „V-am scris cu ochii scăldaţi în lacrimi” de la „Stejarul Plângerii” însemnează a vedea şi a contempla înlăcrimaţii stejari de la Mamvri, Ofra şi „Valea Stejarului” (Facere 18, 1; Judecători 6, 11; I Regi 17,2) în lumina tuturor referirilor Sfintei Scripturi la lacrimi şi plâns.

După plânsul părinţilor noştri de la izgonirea din Rai pe care îl bănuim şi de la înmormântarea lui Abel pe care îl întrevedem, cea dintâi referire propriu-zisă la lacrimi şi plâns este în legătură cu Agar, mama lui Ismael, izgonită pentru a doua oară şi definitiv de Sara de la cortul lui Avraam, care, ajungând cu copilul în pustiu fără de apă „şi-a ridicat glasul şi a plâns” (Facere 21, 16), fiind auzită de Dumnezeu care a şi trimis grabnic un înger din cer înspre ajutorul lor. Urmează apoi plânsul şi jalea lui Avraam la moartea Sarei la vârsta de o sută douăzeci şi şapte de ani şi îngroparea acesteia în peştera Macpela cumpărată de la fii lui Het (Facere 23, 1-20). Vor fi plâns desigur Isaac şi Ismael la înmormântarea patriarhului Avraam în aceeaşi peşteră din ţara lui Efron „în faţa stejarului Mamvri” (Facere 25, 9), fiind cel mai frumos şi mai ales loc de înmormântare, la umbra stejarului revelaţiei Prea Sfintei Treimi (Facere 18, 1). Urmează plânsul zguduitor şi deznădăjduit a lui Esau în faţa tatălui său, când a pierdut binecuvântarea pe care i-o luase înainte Iacob (Facere 27,38) şi plânsul lui Iacob la cea dintâi întâlnire cu Rahila lângă fântâna din Mesopotamia (Facere 29, 11), care avea să-i fie cea dintâi soţie şi mamă a lui Iosif şi Veniamin. Esau şi Iacob care şi-au ridicat glasul şi au plâns unul în faţa lui Isac şi celălalt în prezenţa Rahilei, aveau să plângă împreună, îmbrăţişaţi de bucurie şi iertare cu prilejul revederii după mulţi ani, când Iacob s-a întors din Mesopotamia cu întreaga sa familie (Facere 33, 4). Iacob plânge pe Rahila la moartea şi îngroparea acesteia „lângă calea ce duce la Efrata, adică la Betleem” după ce mai înainte patriarhul biblic numise „Stejarul Plângerii” locul de îngropare al Deborei, doica mamei sale Rebeca (Facere 35, 8 şi 19-20), prevestind parcă plânsul şi jalea lui după dispariţia lui Iosif, vândut de fraţii săi madianiţilor, care îl vor duce în Egipt (Facere 37, 34-35). Cutremurător şi mişcător este plânsul ascuns al lui Iosif la cea dintâi venire şi înfăţişare a fraţilor săi (Facere 42, 24) şi mai ales la descoperirea lui înaintea acestora prin cuvintele: „Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt” (Facere 45, 1-9). Scăldată în lacrimi este reîntâlnirea cu tatăl său Iacob la strămutarea acestuia în Egipt: „Iar Iosif, înhămându-şi caii la căruţa sa, a ieşit în întâmpinarea lui Israel, tatăl său, la Ieronopolis şi, văzându-l, a căzut pe grumazul lui şi a plâns mult pe grumazul lui. Israel însă a zis către Iosif: De acum pot să mor, că am văzut faţa ta şi că trăieşti încă” (Facere 46, 29-30). După binecuvântarea fiilor lui Iosif, Efraim şi Manase şi a tuturor fiilor şi seminţiilor lui Israel, cartea Facerii se încheie cu moartea lui Iacob în Egipt şi înmormântarea lui la Macpela în Canaan. „Atunci Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat” (Facere 50, 1).

Călătoria poporului ales spre Canaan şi rătăcirea prin Sinai este presărată de asemenea cu multe lacrimi, mai ales ca urmare a pedepselor lui Dumnezeu pentru păcatele şi abaterile poporului. Poporul plânge cu jale, mustrat de Dumnezeu prin Moise, după facerea viţelului de aur (Ieşire 33,4), plânge la moartea lui Mariami la Cadeş şi a lui Aaron pe muntele Hor (Numeri 20, 1 şi 29) şi mai ales la moartea lui Moise în pământul Moabului. „Şi au plâns fiii lui Israel pe Moise, în şesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile, până s-au împlinit zilele de jelit şi de plâns după Moise” (Deuteronom 34,8). Poporul lui Israel plânge cu jale mare înaintea lui Dumnezeu la Betel nimicirea aproape completă a seminţiei lui Veniamin dintre neamurile lui Israel, ca pedeapsă de la Dumnezeu pentru nelegiuirea, urâciunea şi uciderea nevinovatei femei în Ghibeea, zicând: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, pentru ce oare s-a petrecut aceasta în Israel, că iată acum lipseşte din Israel o seminţie?” (Judecători 21, 3).

„S-a rugat Domnului cu sufletul întristat şi a plâns amarnic” la cortul sfânt de la Şilo, Ana, mama lui Samuel (1 Regi 1, 10), David la despărţirea de prietenul său Ionatan (1 Regi 20, 41), iar apoi, urmărit şi prigonit de Saul după ce-i cruţă acestuia viaţa în peştera din Enghedi (1 Regi 24, 17). Se înscrise plânsul poporului la moartea lui Samuel şi îngroparea acestuia în casa lui din Roma (1 Regi 25, 1) şi plânsul lui David la moartea lui Saul şi Ionatan pe muntele Ghelboa (II Regi 1, 17-27), şi la moartea celui dintâi fiu a lui cu Batşeba, femeia lui cu Urie (II Regi 12, 15-23), ca şi la moartea fiului său răzvrătit Abesalom: „Atunci regele s-a tulburat şi s-a dus în foişorul de deasupra porţii şi a plâns, iar când se ducea zicea: «O, fiul meu, Abesalom, Abesalom, fiul meu! Mai bine muream eu în locul tău! Abesalom, Abesalom, fiul meu!»” (II Regi 18,33).

Psalmii sunt rodul plânsului lui David, înmiresmaţi cu lacrimile fierbinţi ale rugăciunii proorocului. Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu îl voi uda” (Psalmul 6, 6). Plânge şi proorocul Elisei văzând răul pe care Hazael, viitorul rege al Siriei, avea să-l facă fiilor lui Israel (IV Regi 8, 11-13) şi regele Ioaş la căpătâiul şi săvârşirea din viaţă a marelui ucenic şi urmaş al sfântului Ilie (IV Regi 13,14). Plânge regele lezechia în boala sa după vestirile proorocului Isaia (IV Regi 20, 3), plâns de pocăinţă care-i atrage mila, iertarea şi conduc în cele din urmă „la râul Babilonului, acolo (unde) am şezut jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion” (Psalmul 136, 1) după dărâmarea templului şi distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor, eveniment ce se regăseşte în neîntrecutele Plângeri ale lui Ieremia.

După robia de şaptezeci de ani vedem poporul ales plângând la zidirea noului templu din Ierusalim pe vremea lui Ezdra, Zorobabel şi Iosua: „în vremea aceasta mulţi din preoţi şi din leviţi şi din capii din familiile şi din bătrânii care văzuseră vechiul templu, văzând punerea temeliei acestui templu plângeau cu hohote, mulţi însă cântau tare de bucurie” (Ezdra 1, 12), precum şi la citirea legii pe vremea lui Neemia, cel ce avea să restaureze zidurile lerusalimului: „căci tot poporul plângea auzind cuvintele legii” (Neemia 8, 9).

Îndemnul proorocului Ioil ca „preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: Milostiveşte-te Doamne, către poporul Tău...” (Ioil 2, 17), ne introduce şi ne conduce înspre taina plânsului şi a lacrimilor din Noul Testament: plânsul femeii păcătoase la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos (Luca7, 38), plânsul Mariei şi a Martei după fratele lor Lazăr şi lacrimile Domnului după prietenul său din Betania (Ioan 11,33-36), plânsul Mântuitorului pentru Ierusalim (Luca 19,41), plânsul amar al lui Petru după lepădarea de Domnul (Matei 26, 75), plânsul Mariei Magdalena în dimineaţa învierii (Ioan 20, 11-15), ca şi plânsul prezbiterilor din Efes la despărţirea de sfântul apostol Pavel în Milet (Faptele Apostolilor 20, 37). Toate acestea sunt tot atâtea prilejuri binecuvântate şi înlăcrimate care ne încredinţează de adevărul cuvintelor din Apocalipsă: „şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,4; 7, 17).

Un râu de lacrimi străbate Biblia de la Facere la Apocalipsă şi peste un popor de plâns pluteşte corabia revelaţiei dumnezeieşti în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. „V-am scris cu ochii scăldaţi în lacrimi” (II Corinteni 2, 4), mărturiseşte sfântul apostol Pavel corintenilor. Plâns de dor şi de durere, de rugăciune şi de pocăinţă, de deznădejde şi iubire, de amărăciune şi întristare, de bucurie şi de speranţă, se regăsesc toate în sfatul şi cuvintele stareţului Zosima către ucenicul său Alioşa: „găseşteţi fericirea în lacrimi”, pentru că lacrimile se regăsesc în potirul milei lui Dumnezeu şi în candelele fecioarelor înţelepte, în ochii pruncilor ucişi în Betleem şi pe ochii văduvei din Nain (Luca 7, 13), în sufletul zdrobit al femeii cananeence şi pe faţa însângerată a tâlharului de pe cruce, în vasele cu untdelemn ale mironosiţelor şi în vasul cu mir de nard de mare preţ al Mariei din Betania. Din toate acestea şi din altele asemenea acestora răzbesc până în noi şi răzbat cuvintele Dornnului: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4) şi: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copii voştri căci iată vin zile...” (Luca 23, 28-29). (din Învierea, aug.2012)