Întrebări și răspunsuri despre semnificația și tainele rugăciunii

 

Rugăciunea este ridicarea minții și voii noastre către Dumnezeu. Evagrie Monahul zice că “rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu”. De aceea se cuvine ca atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, adică atunci când stăm la rugăciune, să alungăm din gândul nostru orice grijă și să îndreptăm toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adică, cugetul să gândească la El, ținerea de minte (memoria) să uite toate cele pământești, iar inima, vorbind cu El, să salte de bucurie și de dragoste. Căci “cel ce iubește pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaș”. A cugeta la Dumnezeu numai, nu înseamnă rugăciune; că și demonii cugetă la Dumnezeu, dar de rugat nu se roagă.

De câte feluri este rugăciunea?

Dacă ținem seama de persoana care săvârșește rugăciunea, de numărul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face și timpul când se săvârșește, atunci deosebim două feluri de rugăciune: Rugăciunea particulară și rugăciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular și cultul public comun.

Ce este rugăciunea particulară?

Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare credincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alți credincioși, în orice loc, în orice timp și citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni, sau chiar scoasă din taina inimii sale.

O astfel de rugăciune este cea făcută de Mântuitorul pe calea dintre Betania și Ierusalim (Luca 11, 1); cea făcută de Sfântul Apostol Petru pe acoperișul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea făcută de vameș în templu (Luca 18,13); cea făcută de Sfinții Apostoli Pavel și Sila în temniță (Fapte 16, 25) și altele.

Pentru ce este însoțită rugăciunea de unele semne văzute, precum semnul sfintei cruci, starea în genunchi, facerea de metanii, ridicarea mâinilor și altele?

În timpul rugăciunii ne închinăm, făcând semnul sfintei cruci, batem metanii, stăm în genunchi și altele, spre a spori evlavia noastră lăuntrică și a o face văzută.

Cum se face semnul sfintei cruci și ce zicem când îl facem?

Semnul sfintei cruci se face astfel: îndoim înlăuntru și lipim de podul palmei drepte degetul mic și inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător și mijlociu de la aceeași mână și cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept și pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: “în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”, însoțită de semnul sfintei cruci, astfel: când zicem: “în numele Tatălui…” ne însemnăm pe frunte; când zicem: “Și al Fiului” ne însemnăm pe piept; când zicem: “Și al Sfântului Duh”, ne însemnăm pe umărul drept întâi și apoi pe cel stâng; și încheiem zicând: “Amin”.

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creștinească foarte veche: chiar din timpul Sfinților Apostoli. Facem semnul crucii însoțind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând și când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiță; când începem și când sfârșim un lucru, ori, cum spune Tertulian ( 240): “La fiecare pas și la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul sfintei cruci”.

Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Înalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriți de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalți oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

Când ne însemnăm cu sfânta cruce, facem oare și o mărturisire de credință?

Fără îndoială. Făcând semnul sfintei cruci, mărturisim credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, și credința într-un Dumnezeu în trei ipostasuri. Într-adevar, când facem semnul sfintei cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe dumnezeiești; iar semnul crucii ne aduce aminte ca Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Așadar, semnul sfintei cruci este oarecum o învățătură pe scurt a credinței creștine. Biserica cinstește cu multă evlavie sfânta cruce: trei zile pe an (14 septembrie, Duminica a treia din Postul Mare și pe 1 august) sunt închinate cinstirii Sfintei Cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată și împodobită, nu lipsește de pe nici o Sfântă Masă, din nici o biserică în care se slujește Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipsește niciodată de pe creștetul turlelor bisericilor și al clopotnițelor; iar în cimitirele noastre, cei răposați așteaptă învierea morților sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele și odăjdiile sfințite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărțile bisericești sunt pline de tot felul de cântări în cinstea Sfintei Cruci. În multe locuri crucea este așezată la fântânile cu apă de băut și la răspântiile drumurilor. În sfârșit, și fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii și morții, va fi prevestită prin arătarea “semnului Fiului Omului pe Cer” (Matei 24, 30), adică a crucii.

Ce dobândim când ne facem semnul Sfintei cruci?

Însemnându-ne cu semnul sfintei cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu și om (Efes. 2, 16); ea ne ocrotește împotriva bântuielilor, ca și împotriva multor rele sufletești și trupești.

Semnul sfintei cruci este prin el însuși o binecuvântare dumnezeiască, iar “binecuvântarea este împărtășitoare de sfințenie, care alungă relele și aduce binele”, spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocrotește de relele trupești. Semnul crucii a cruțat de nimicire pe cei întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor, pe lângă care îngerul morții a trecut fără să bată (les. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii. Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei mușcati de șerpi, fiindcă șarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preînchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de bățul cu care a fost lovit, tot așa și dracul fuge de crucea care îi amintește ca prin ea a fost zdrobit. “Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăza, arma și semn de biruință împotriva diavolului”; iar Biserica noastră cântă: “Doamne, arma asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozește și se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…”.

3. Semnul sfintei cruci, închipuind însăși crucea lui Hristos, ocrotește de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creștinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: “în acest semn vei învinge!”. Atunci el, punând acest semn pe steagurile și armatele castei sale, a ieșit biruitor din lupta cu Maxențiu. Rostirea “în acest semn învingem!” se potrivește foarte bine și semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmașii nevăzuți și ne întărește împotriva uneltirilor lor: “Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe fața voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o”. Mulți sfinți obișnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii și tot cu semnul crucii dărâmau creștinii idolii și capiștile lor, în timpul prigoanelor.

Când trebuie să facem semnul sfintei cruci?

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte și după rugăciune, la culcare și la sculare, înainte și după masă, la intrarea și ieșirea din casă, înainte de începerea și după încetarea oricărui lucru și cu osebire când ispita dă navală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările. Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaș, pentru o noapte liniștită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriți de împrăștierea și fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul și după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu și pe urmă, spre a-I mulțumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturisește că cei dintâi creștini, ca și cei din vremea lui, obișnuiau să se închine făcând semnul crucii: înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii”. Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlinește cu prisosința cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne rușinăm de crucea lui Hristos.

Ce înseamnă rugăciunea în genunchi, prosternarea cu fața la pământ, împreunarea mâinilor pe piept sau ridicarea brațelor, baterea de metanii și altele?

Îngenunchind la rugăciune, mărturisim evlavia, pocăința și puținătatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternarea sau căderea cu fața la pământ mărturisește umilința noastră în fața lui Dumnezeu. Prosternată cu fața la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmașilor (Iudit 9, 1), așa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor (Matei 26,39), așa așteaptă în tinda bisericii înainte de a fi tuns cel ce vine să primească chipul cel îngeresc (călugăresc).

Metania, care este o îngenunchere și o ridicare repede, făcând semnul crucii, mărturisește că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăși ne-am ridicat. Metania este de două feluri: mare și mică. Cea mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, și prin ea cinstim sau adorăm îndurarea dumnezeiască, iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul; prin ea cinstim milostivirea Sfinților. Încrucișarea mâinilor pe piept mărturisește ridicarea lăuntrica a inimii la Dumnezeu. Ridicarea brațelor în sus mărturisește dragostea față de Dumnezeu și unirea prin rugăciune cu Hristos cel răstignit pe cruce. Sfântul Apostol Pavel poruncește “ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără de mânie și fără șovăire” (I Tim. 2, 8). Așa s-a rugat Moise în vremea luptei cu amaleciții (Ies. 17, 2-12); așa Solomon la sfințirea templului (11 Cron. 6,12), așa se roagă preoții la Sfânta Liturghie înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri și înainte de prefacerea Sfintelor Daruri.

La rugăciunea de obște și pentru toți, care se face în biserică, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare Duminica și în timpul de la Învierea Domnului până la Rusalii.

Cum trebuie să ne rugăm: cu glas tare sau în gând?

Ne putem ruga în gând, cu glas tare, ori chiar în amândouă felurile în timpul uneia și aceleiași rugăciuni. Cineva se poate ruga și mergând, sau în decursul treburilor, fără ca alții să bage de seamă. Aceasta se cheamă rugăciune în gând și este obișnuită acelora care, din felurite pricini, nu se pot ruga altfel. Rugăciunea rostită cu glas tare are însemnătatea ei; ea dă pe față simțămintele lăuntrice ale omului (Matei 12, 34) și face legătura cu ceilalți fii ai Bisericii și frați întru Hristos, întărind credința comună. Acest fel de rugăciune e și folositor și la locul lui, pentru că omul fiind alcătuit din suflet și din trup, amândouă au datoria să laude pe Dumnezeu (Osie 14, 3).

Rugăciunea rostită cu glas tare răscolește simțirea inimii și sporește evlavia atât în cel ce o rostește, cât și în cel ce o ascultă. În sfârșit, rugăciunea cu glas tare, făcută de mai mulți laolaltă, cheamă și mai puternic pe Dumnezeu, precum a zis Mântuitorul: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

Are vreun preț rugăciunea făcută numai cu buzele, precum și semnele și mișcările văzute, care nu corespund cu mișcarea inimii?

Rugăciunea celui ce se roagă numai cu buzele nu are putere.

Pentru rugăciunea făcută numai cu buzele a mustrat Mântuitorul pe farisei: “Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, dacă semnele și mișcările văzute ce însoțesc rugăciunile nu răspund unei stări de adâncă simțire a noastră, aceste semne și mișcări sunt de nimic. Cel care bate metanii după metanii, se bate în piept și face alte lucruri de felul acesta, fără nici un fel de tresărire lăuntrică, este un fățarnic. Dumnezeu cere să ne închinăm Lui cu duhul și cu adevărul (Ioan 4, 23).

Dar rugăciunea cântată are vreun preț?

Rugăciunea cântată este o foarte puternică rugăciune rostită cu glas tare. Când suntem adânc mișcați, dăm glas simțirii prin cântare; deci cântecul religios este o rugăciune minunată. El ajută mintea să zboare la Dumnezeu; de aceea Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe coloseni să se deprindă și să se înțelepțească cu psalmi, laude și cântări duhovnicești: “… Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Col. 3, 16). Rugăciunea cântată a fost cultivată de împăratul David (+1015 i.d.Hr.), de Mântuitorul cu Apostolii (Matei 26, 30; Marcu 14, 26), de Sfântul Ioan Gură de Aur (+ 407), de Sfântul Ambrozie al Mediolanului (+397), de Sfântul Nichita din Remesiana (+c. 420) și de alți Sfinți Părinți și mari Dascăli ai Bisericii.

De câte feluri este rugăciunea, după cuprinsul ei?

După cuprins, rugăciunea, este de trei feluri:

1. Rugăciunea care are ca scop să laude pe Dumnezeu;

2. să-I mulțumească și

3. să-I ceară tot ceea ce este după voia Sa: “Pre Tine te lăudam; pre Tine Te binecuvântam; Ție Îți mulțumim, Doamne, și ne rugam Ție, Dumnezeul nostru”.

1. Rugăciunea de laudă este aceea prin care binecuvântam, lăudând pe Domnul și Dumnezeul nostru după mărirea Lui cea nemăsurată; și pentru veșnica Lui slavă, după cum zice Psalmistul: “In toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului. Mare este Domnul și lăudat foarte și măreția Lui nu are sfârșit” (Ps. 144, 2). Călătorul prin țări străine se minunează și laudă locurile frumoase pe care le întâlnește în cale, dar ce departe este frumusețea lumii văzute de strălucirea lui Dumnezeu! Îngerii, privind nemijlocit nesfârșita Lui slavă, Îl laudă și Îl binecuvântează cântând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia 6, 3), așa precum au cântat laude Mântuitorului – Prunc, de curând născut în Betleem (Luca 2, 14). Îngerii privesc la Dumnezeu “față către față”, cuprinși de uimire, iar rugăciunile lor se prefac într-o neîncetată cântare de lauda. A cânta laude lui Dumnezeu este îndeletnicirea locuitorilor cerului (Apoc. 4, 8-11); dar și noi pe pământ, cunoscând slava lui Dumnezeu, din cele zidite și din Descoperire, suntem datori mai întâi să lăudam pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Drept aceea, Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu. Cântările ei: Trisaghionul…, Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…, Doxologiile mare și mică, Pre Tine Te lăudam…, precum și feluritele Doxologii slujite în diferite împrejurări sunt pline de laude aduse lui Dumnezeu. Tot cântare de laudă este și cântarea Maicii Domnului: “Mărește suflete al meu pre Domnul…” (Luca 1, 46).

2. Rugăciunea de mulțumire este aceea prin care arătam că ne aducem aminte cu mulțumire și cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Că Dumnezeu ne cere să-I fim mulțumitori pentru toate bunătățile se vede din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: “Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). Rugăciunea lui Noe, la ieșirea din corabie, a fost de mulțumire (Fac. 8, 19); de asemenea și a vechiului Israil, la ieșirea din Egipt (les. 15,1-21). Dumnezeu însă de multe ori face să înceteze bunătățile Sale, pentru cei ce nu știu să le prețuiască și nu-I mulțumesc niciodată. Din pricina aceasta, în loc de bunătăți, vin asupra noastră necazuri.

3. Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viața noastră, sau aceea prin care Îl rugăm: “să ierte păcatele noastre, așa încât să ne izbăvească și de pedeapsă și să reverse asupra noastră și harul Lui cel sfânt asupra sufletului și asupra trupului”318. Dumnezeu voiește să-I cerem tot ce ne trebuie; căci fără de rugăminte El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu vrea să-L rugam cu stăruință; vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim, spune Sfântul Grigorie Dialogul. Negreșit, Dumnezeu știe toate nevoile noastre (Matei 6, 32) și ar putea să ni le împlinească fără cerere din partea noastră; dar El voiește să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătățile Sale ca pe niște lucruri cu care El ne-ar fi dator; ci ca pe niște binefaceri, pentru care să-I fim mulțumitori din inimă, cu umilință și dragoste. Rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani și de pe cruce; a Sfântului Arhidiacon și Mucenic Ștefan, în clipa în care era ucis cu pietre (Fapte 7, 59); a creștinilor care se rugau pentru eliberarea Sfântului Apostol Petru din temniță (Fapte 12, 5), a Sfinților Apostoli în corabia învăluită de furtună (Matei 8, 25) și altele sunt rugăciuni pilduitoare de cerere.

Pe lângă cele de mai sus, rugăciunea împăratului David: “Miruiește-mă, Dumnezeule…” (Ps. 50) este rugăciunea pentru iertarea de păcate, este rugăciunea de îndurarea lui Dumnezeu și de pocăință. Acest psalm se rostește și la slujba Mărturisirii.

Care sunt foloasele rugăciunii?

Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice dar Dumnezeu nu împlinește totdeauna și numaidecât rugăciunile noastre.

Fericitul Augustin ne spune că rugăciunea este “cheia vistieriei darurilor dumnezeiești”, încât de la Dumnezeu poți dobândi orice lucru bun prin rugăciune. Însuși Mântuitorul făgăduiește acest lucru, când zice: “și toate cate veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21, Și iarăși: “Cereți și se va da vouă” (Matei 7, 7). Așadar, când ne aflăm în strâmtorare, să alergăm la sprijinul lui Dumnezeu; că El ne va ajuta, așa cum a ajutat pe Sfinții Apostoli în timpul furtunii (Luca 8, 24). De aceea, cel ce se îndărătnicește și nu vrea să roage pe Dumnezeu, în primejdie, nu are drept să se plângă.

Monica, mama Fericitului Augustin, s-a rugat optsprezece ani la Dumnezeu pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Dumnezeu Se lasă de multe ori rugat, pentru ca rugăciunea noastră să fie făcută cu tot dinadinsul, dându-ne prilej să cinstim după cuviință darurile. Deci, de voim cu adevărat să ni se împlinească rugăciunea, să ne rugăm cu atât mai mare stăruință și căldură, cu cât Dumnezeu întârzie cu împlinirea cererii noastre. Așa făcea orbul din Ierihon: cu cât Hristos Se făcea că nu-i ia rugăciunea în seamă, cu atât el striga mai tare: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miruiește-mă” (Luca 18, 38).

Adaptare după câteva articole disponibile pe https://marturieathonita.ro/