Autocefalia Bisericii din Ucraina, un precedent ca și Mitropolia Moldovei de peste Prut să revină la BOR?

Patriarhia Ecumenică și-a reafirmat intenția fermă de a acorda Autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Patriarhia Moscovei a decis întreruperea totală a comuniunii euharistice cu Constantinopolul. Urmările au apărut deja și se vor resimți pe termen lung. Pe principiul precedentului și al dominoului, putem spera că la un moment dat și Mitropolia Moldovei de peste Prut va ieși de sub jurisdicția  rusă. Reacții ale clericilor și analiștilor specializați sunt disponibile în rândurile de mai jos.

Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice s-a întrunit în ședință de lucru săptămâna aceasta la Constantinopol sub președinția Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pentru a discuta mai multe teme de pe ordinea de zi, inclusiv problema bisericească din Ucraina. La finalul sesiunii de lucru, Secretariatul General al Sfântului Sinod a făcut public un comunicat pe care îl redăm integral în limba română.

Comunicat

Prezidat de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic, Sfântul Sinod a fost convocat în şedinţa sa periodică din 9-11 octombrie 2018, pentru a examina şi a delibera asupra subiectelor înscrise pe ordinea de zi.

Sfântul Sinod a discutat în profunzime şi pe larg problema bisericească din Ucraina, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Daniel de Pamfilon şi a Preasfințitului Părinte Episcopul Ilarion de Edmonton, Exarhii Patriarhali în Ucraina, şi, în urma unor deliberări îndelungate, a hotărât:

1) Reînnoirea deciziei luată deja ca Patriarhia Ecumenică să continue în direcţia acordării autocefaliei Bisericii Ucrainei.

2) Restabilirea, în acest moment, a Stavropighiei Patriarhului Ecumenic la Kiev, ca una dintre numeroasele sale Stavropighii care au existat din secolele trecute în Ucraina.

3) În conformitate cu prerogativele canonice ale Patriarhului Constantinopolului de a primi astfel de petiţii de la ierarhi şi clerici din toate Bisericile autocefale, să accepte solicitările de recurs ale lui Filaret Denisenko, Makarie Maletych şi cei dimpreună cu ei, care s-au aflat în schismă nu din motive dogmatice. Astfel, cei menţionaţi mai sus au fost restabiliţi canonic în rangul lor ierarhic sau preoţesc, iar credincioşii lor au fost reaşezaţi în comuniune cu Biserica.

4) Revocarea validității Scrisorii Sinodale din anul 1686, eliberată în circumstanţele acelei perioade, prin care s-a acordat Patriarhului Moscovei, prin iconomie, dreptul să hirotonească pe Mitropolitul Kievului, ales de Adunarea clerului şi a laicilor din eparhia sa, care trebuia să pomenească pe Patriarhul Ecumenic ca Întâiul Ierarh la orice slujbă, proclamând şi afirmând dependenţa sa canonică faţă de Biserica Mamă a Constantinopolului.

5) Să apeleze la toate părţile implicate pentru a se evita însuşirea bisericilor, a mănăstirilor şi a altor proprietăţi, precum şi orice alt act de violenţă şi represalii, astfel încât pacea şi iubirea lui Hristos să prevaleze.

La Patriarhia Ecumenică, 11 octombrie 2018

De la Secretariatul general al Sfântului Sinod – Basilica 

Biserica Ortodoxă Rusă a rupt relaţiile cu Patriarhatul Constantinopolului

Decizia vine la scurt timp după ce, joia trecută, Patriarhia de la Constantinopol a recunoscut Biserica Ortodoxă Independentă din Ucraina. “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis luni să rupă complet comuniunea euharistică cu Patriarhia Constantinopolului”, a declarat mitropolitul de Volokalamsk, Ilarion, responsabil al Departamentului de relaţii externe al Patriarhiei Moscovei, conform RIA Novosti, citată de Agerpres. Ruperea relaţiilor între cele două entităţi înseamnă că preoţii din Rusia şi de la Constantinopol nu vor mai face sluje în comun, iar preoţii ruşi nu vor mai participa la liturghii ai Patriarhiei de la Costantinopol “Nu vom mai putea oficia slujbe în comun, preoţii noştri nu vor mai participa la liturghii împreună cu ierarhii Patriarhiei de Constantinopol”, a declarat mitropolitul Ilarion. Biserica Rusă dă vina exclusiv pe Patriarhia de la Constantinopol pentru situaţia actuală. “A fost o decizie forţată, dar Sfântul nostru Sinod nu a putut lua o altă decizie, deoarece întreaga logică a acţiunilor recente ale Patriarhiei Constantinopolului a condus la acest lucru”. Sursa

Părintele Savatie Baștovoi: Patriarhia Moscovei a rupt comuniunea liturgică cu Patriarhia Constantinopolului

Oare Sfântul Munte e sub omoforul patriarhului ecumenic? Arhiepiscopia Greciei are autocefalie, sau e sub Constantinopol? Să lămurească cineva care are treabă cu Grecia. Ce alte episcopii prin lume se mai subordinează Patriarhului ecumenic? Din știința mea, pasul canonic obligatoriu este trimiterea scrisorilor către toate bisericile autocefale prin care se înștiințează cu privire la ruperea comuniunii și se așteaptă hotărârile Sinoadelor locale prin care se face alegerea cu cine rămân în comuniune și cu cine nu. Adică se împarte lumea în două. Săracii ortodocși de prin lume care vor intra în bisericile “schismatice” din Sfântul Munte și de peste tot, ce vor păți? Anatema? Pocăință publică pe treptele bisericii și reprimire prin mirungere pentru lumânările arse pe Athos? Să publice cineva lista bisericilor si comunităților care țin de Constantinopol ca să nu ajungem în iad din greșeală.

Vești proaste pentru românii din Ucraina: bisericile românești nu vor mai putea sluji în limba română

Decizia Patriarhiei Constantinopolului de a recunoaște autocefalia unei Biserici unificate a Ucrainei, formată din mai multe entități aflate în conflict între ele în acest moment, îi afectează grav pe etnicii românii din țara vecină. Filaret Denisenko, liderul auto-proclamatei Biserici Ortodoxe a Ucrainei, a spus că după „unificare” toate slujbele se vor ține în limba ucraineană. Singura derogare va fi pentru limba slavonă și predicile în rusă. „Slujbele religioase trebuie oficiate din principiu în limba ucraineană. Și predica preotului – la fel în ucraineană. Totodată vom accepta limba slavonă, cât și predicile în limba rusă. Adică nu vor exista presiuni în ceea ce privește limba liturgică”, a spus Filaret, informează Libertatea Cuvântului din Cernăuți. Sursa citată precizează că în regiunea Cernăuți sunt 440 de parohii ortodoxe, dintre care 126 sunt parohii românești. În regiune mai sunt și șapte mânăstiri românești. Bisericile românești, aflate sub autoritatea Mitropoliei Kievului - de sub Patriarhia Moscovei -, săvârșesc slujbele în limba română. Lovitura vine după ce în cursul acestui an, etnicii români au fost afectați de noua lege a educației adoptată de Kiev, care afectează dreptul minorităților de a se educa în limba maternă. Sursa 

Petru Bogatu: Precedentul ucrainean trimite în ilegalitate Biserica Rusă din Basarabia. Singura entitate ortodoxă legală la est de Prut este BOR

Opinia publică de la noi, urmărind fascinată refacerea Scaunului Mitropolitan de la Kiev, demarată de Patriarhia de la Constantinopol, încă nu s-a prins, pe deplin, se pare, că desprinderea Bisericii Ucrainene de cea Rusă vizează direct Basarabia, anunțând o iminentă schimbare la față a ortodoxiei din Republica Moldova.

Recurs la istorie

În urma repunerii în drepturile canonice a Patriarhului Filaret al Kievului și a Arhiepiscopului Macarie, considerați până acum ierarhi schismatici, procedura de separare a Bisericii Ucrainene de cea Rusă a intrat în linie dreaptă. Rămâne să se întrunească așa-numita „Constituantă bisericească” care să aleagă patriarhul și să primească Tomosul de autocefalie. La ora actuală, cei doi exarhi, trimiși de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, poartă discuții cu reprezentanții celor trei biserici: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului (BOU-PK) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (BOUA) în vederea convocării unui sinod care va proclama independența bisericii naționale ucrainene. Detaliul care schimbă totul este recursul la istorie pe care l-a făcut Constantinopolul. Sinodul Patriarhiei Ecumenice a calificat ca fiind ilegală (sic!) anexarea Mitropoliei Kievului de către Patriarhatul de la Moscova în anul 1686 și, totodată, și-a restabilit autoritatea sa canonică asupra Ucrainei. Cu alte cuvinte, subordonarea în secolul al XVII-lea a Bisericii Ucrainene de către Biserica Rusă este considerată un abuz pe care Constantinopolul l-a tolerat într-un anumit context istoric și politic, dar nu l-a validat niciodată. De unde și concluzia că Patriarhia Ecumenică nu recunoaște ca fiind legală extinderea în forță a hotarelor Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) intervenită în urma unor războaie de cotropire.

Cu de la sine putere Patriarhia de la Moscova a luat în stăpânire Mitropolia de la Kiev, aflată sub ascultarea Constantinopolului, în 1686, după alipirea Ucrainei la Rusia țaristă în 1654 în baza tratatului de la Pereiaslav. Ulterior, Moscova, în urma unor invazii, a ocupat și alte teritorii străine, printre acestea numărând-se și Basarabia. Cuceririle imperiale erau urmate de acapararea drepturilor canonice ale bisericilor din țările subjugate și colonizate. Spațiul dintre Prut și Nistru n-a fost o excepție. După anexarea Basarabiei în anul 1812, Rusia a preluat cu de la sine putere bisericile și mănăstirile din ținut care până atunci s-au aflat în cea mai mare parte sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Ar mai fi de spus că în secolul al XIX-lea nu exista Patriarhatul de la Moscova, acesta fiind lichidat de împăratul Petru I. Capul Bisericii Ortodoxe Ruse era nimeni altul decât țarul, care o administra printr-un demnitar numit ober-procuror. De altfel, Gavriil Bănulescu- 24 Bodoni fusese desemnat de către împăratul Alexandru I să conducă în 1813 proaspăt înființata Arhiepiscopie a Chișinăului. Departamentul ideologic al statului Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă deja pe timpul țarului a fost redusă la statutul unui departament ideologic în administrația imperială. După revoluția bolșevică, Stalin a perpetuat această stare de fapt. El a restabilit Patriarhatul de la Moscova în anii celui de-al Doilea Război Mondial, dar l-a aservit statului comunist.

În aceste condiții, BORu, sub dictatura bolșevică, a fost de fapt o secție sub acoperire religioasă a propagandei cominterniste. A slujit cu obediență expansionismul sovietic în formele lui cele mai abominabile. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și o nouă anexare a Basarabiei, Biserică Românească din ținut fusese desființată. Teritoriul canonic al Mitropoliei Basarabiei a fost trecut abuziv de administrația sovietică sub jurisdicția formală a BORu care și-a creat aici propriile eparhii și episcopii. Uzurparea teritoriului canonic Toate acestea sunt nelegiuiri strigătoare la cer care nu au fost acceptate de-a lungul timpului de către Biserica Ortodoxă Română. Și Patriarhia de la Constantinopol, sub a cărei autoritate până în 1812 s-a aflat Basarabia, s-a resemnat, dar nu a încuviințat niciodată uzurparea teritoriului canonic românesc de către Rusia. Din acest punct de vedere, lucrurile între Prut și Nistru sunt chiar mai limpezi decât în Ucraina. Biserica Rusă nu a fost îndreptățită nici măcar formal vreodată de Constantinopol să administreze spațiul ecleziastic din Basarabia, prezența ei în acest teritoriu s-a bazat pe baionetele rusești, fiind un act arbitrar și injust. Astfel, decizia Patriarhiei de la Constantinopol de a cataloga ca fiind nelegitimă anexarea Mitropoliei de la Kiev în secolul al XVII-lea de către Patriarhatul de la Moscova are valoarea unui precedent care trimite în ilegalitate și Mitropolia Chișinăului afiliată Bisericii Ruse. Cum BORu a pus mâna pe teritoriul canonic al Basarabiei cu sila, profitând de conjunctura politică, dominația ei în Republica Moldova constituie o infracțiune. Să iasă din ilegalitatea ober-procurorului Judecând după reacția furioasă a Patriarhatului de la Moscova care atacă astăzi virulent Biserica-Mamă a Constantinopolului, BORu va persevera în eroare și nedreptate. Se va împotrivi cu înverșunare, încercând să perpetueze actuala stare de fapt. Numai că timpul lucrează împotriva imperialismului rus. Refacerea Scaunului Mitropolitan de la Kiev și ridicarea lui la rang Patriarhal spulberă mitul medieval al celei de-a treia Rome. Odată cu emanciparea Bisericii Ucrainene, își va da obștescul sfârșit și proiectul imperialist al „Lumii Ruse”. Pierzând Ucraina, BORu scapă din mână nu doar teritorii, lăcașe sfinte și enoriași, ci și o istorie milenară pe care și-o revendică. Creștinarea de acum 1000 de ani a Kievului de către cneazul Vladimir nu mai aparține Rusiei, ci Ucrainei. Autocefalia Bisericii Ucrainene se constituie astfel într-o lovitură grea pentru mentalitatea imperială a Moscovei, riscând să-i provoace o criză existențială. Mitropolia Chișinăului și a ”întregii Moldova”, subordonată Patriarhatului de la Moscova, spre deosebire de ucraineni, nu poate pretinde autocefalia, întrucât Basarabia este teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Române (BOR).

Singura entitate ortodoxă legală la est de Prut este Mitropolia Basarabiei ca biserică autonomă în cadrul BOR. În aceste împrejurări, ierarhii și clericii din Republica Moldova, înregimentați deocamdată în Biserica Rusă, trebuie să asculte de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, primus inter pares, și să ia calea cea dreaptă. Asta ar însemna să iasă din ilegalitatea puterii uzurpatoare a ober-procurorului și a urmașilor acestuia și să intre în legalitatea Bisericii Ortodoxe Române. Sursa 

Sinodul pan-ortodox, o soluție? (Anghel Buturugă/România Liberă)

Pariul rușilor este că decizia drastică de a se separa euharistic de Patriarhia Constantinopolului o va izola pe aceasta din urmă în cadrul ortodoxiei universale. Rușii se bazează în acest calcul pe faptul că 164 milioane din cele 250 ale ortodocșilor din întreaga lume se află sub autoritatea lor. Așadar, după cum în repetate rânduri au ținut să afirme, Patriarhul Bartolomeu nu va mai putea pretinde că are autoritate universală asupra ortodocșilor, de vreme ce mai bine de jumătate din aceștia nu îl mai recunosc. De asemenea, rușii mizează pe potențialii aliați din rândul bisericilor autocefale. Până în prezent, cei mai apropiați de pozițiile rușilor au fost patriarhii Antiohiei și ai Serbiei. Voci favorabile rușilor s-au mai făcut auzite și din Ierusalim și din Bulgaria. Însă, până în prezent, nicio biserică autocefală nu s-a pronunțat oficial și sinodal asupra chestiunii autocefaliei Ucrainei.

Opțiunile rămase bisericilor autocefale nu sunt foarte multe. Fie vor accepta acțiunile Fanarului, fie vor sprijini Biserica Rusă. O cale de mijloc poate fi căutarea unei soluții sobornicești sau sinodale, adică cererea de a se întruni un Sinod pan-ortodox în cadrul căreia să se discute dosarul ucrainean. Însă și această cale, cel puțin în prezent, are dificultățile sale: Patriarhia Ecumenică nu o agreează, demersurile sale fiind strict unilaterale, de vreme ce consideră că este singura îndreptățită canonic să gestioneze dosarul, iar Patriarhia Moscovei nu ar vedea o altă utilitate a unui astfel de Sinod decât în respingerea demersului constantinopolitan și restaurarea statu-quo-ului, adică reafirmarea Ucrainei drept teritoriu canonic al Moscovei.

Radu Carp: O Biserică autocefală care să-i reunească pe toţi credincioşii ortodocşi din Ucraina rămâne deocamdată la stadiul de utopie. A venit momentul de a reflecta mai profund asupra implicaţiilor unui conflict de jurisdicţie canonică şi a unei situaţii tensionate referitoare la minoritatea maghiară din Ucraina asupra situaţiei etnicilor români din această ţară. Cea mai inadecvată cale de a aborda acest conflict de jurisdicţie canonică este de a crede că el se suprapune unui conflict geopolitic: BORu anti-occidentală, partener de nădejde a lui Vladimir Putin şi noua Biserica Ortodoxă Ucraineană, autocefală şi pro-europeană. Nu există nicio garanţie că noua natură a acestei din urmă Biserici, din punct de vedere al statutului apartenenţei ecleziastice, va aduce noi credincioşi şi nici că actuala orientare politică a Ucrainei va rămâne aceeaşi, ori că o eventuală schimbare de orientare a statului ucrainean în direcţia abandonării cursului pro-european va atrage mai mulţi adepţi ai Patriarhiei de la Moscova. Cele două planuri, politic şi canonic, nu trebuie amestecate.

Ȋn acest moment, statele europene, cu democraţii consolidate, au înţeles că rolul unei Biserici nu este să susţină demersurile puterii politice, indiferent cât de întemeiate sau consensuale ar fi acestea. Acelaşi lucru ar trebui înţeles la Moscova şi la Kiev deopotrivă. BOR a evitat să se poziţioneze în acest conflict de jurisdicţie canonică şi a procedat foarte corect, pentru a-şi păstra nealterată puterea de negociere în eventualitatea în care disputele între Patriarhia Ecumenică şi BORu vor deveni şi mai vizibile.Marea problemă o reprezintă însă soarta etnicilor români din Ucraina care nu mai ştiu sub ce jurisdicţie se află. Aceştia riscă să devină, fără voia lor, parte a unei Biserici Ortodoxe Ucrainene, „naţionale“.

Thomas Bremer și Sophia Senyk: Este istoria capabilă să soluționeze conflictul eclezial din Ucraina?

(...) Problema centrală o constituie teritoriul canonic. Moscova se raportează la Ucraina ca la propriul teritoriu canonic și pretinde că Biserica Ortodoxă a Ucrainei, singura Biserică recunoscută canonic din țară, îi aparține. Constantinopolul, de cealaltă parte, se consideră Biserica Mamă a Ortodoxiei din Ucraina și își exprimă îngrijorarea față de unitatea din țară. Cine are dreptate? În acest conflict, ambele părți fac recurs la istorie și sunt de acord asupra unor chestiuni. Ambele admit că Rusia Kieveană, o formă statală premodernă (un fel de comunitate de principate), a primit creștinismul în secolul al X-lea de la Constantinopol. Atunci când centrul politic al acestei formațiuni statale a început în veacul al XII-lea să se mute înspre nord, mitropoliții și-au păstrat atât titulatura „de Kiev”, cât și dependența de Constantinopol până la jumătatea secolului al XV-lea. După unirea de la Florența, mitropoliții, acum „de Moscova”, au încetat să mai ceară Constantinopolului confirmarea numirii în scaunul episcopal. A continuat să existe și un mitropolit de Kiev, care la acea vreme își avea reședința în Marele Ducat al Lituaniei. După unirea politică dintre Lituania și Polonia (1569), situația Ortodoxiei din ținuturile ucraino-belaruse s-a înrăutățit; iar după ce ierarhii au acceptat Unirea cu Roma (1569), doar doi episcopi ortodocși au mai rămas în acest teritoriu. În 1620 a fost instalat un episcop de Kiev care se afla în comuniune cu Constantinopolul. Din acest moment consensul dintre cele două Patriarhii a încetat.

După ce, în secolul al XVII-lea, statul rus cu centrul la Moscova și-a extins teritoriul asupra Kievului și a părții de est a actualei Ucraine, conform tratatului de la Andrusovo, ambele Patriarhii au ajuns la o înțelegere prin care mitropolitul de Kiev urma să fie numit și hirotonit de către Moscova, în schimb acesta avea să-l pomenească pe patriarhul ecumenic. Situațiile ulterioare de (ne)pomenire a patriarhilor ecumenici de către mitropoliții de Kiev, pot servi ca exemple de interpretare diferită a documentelor la care acum ambele părți fac apel. Faptul că mitropoliții de Kiev au încetat la scurt timp pomenirea patriarhului de Constantinopol, poate fi interpretat ca un act de nerespectare a unui acord, dar poate fi văzut și ca o consecință și, într-un anume sens, ca o recunoaștere a ceea ce era realmente posibil pentru ei. Istoria abundă cu astfel de exemple de acorduri sau articole de acorduri care pur și simplu au căzut în desuetudine. În conflictul actual, ambele părți interpretează documentele într-un mod favorabil punctului lor de vedere. Nici una dintre părți nu arată înțelegere pentru perspectiva celeilalte. Fiecare tabără acționează de parcă documentele ar oferi dovezi clare. Dar nu este așa. Documentele nu sunt univoce. Ele au fost scrise la un moment dat, într-un anumit context și ele trebuie prin urmare, să fie interpretate, iar orice interpretare este realizată la un anumit moment și într-un anumit context. Apropierea de vechiul sens al documentelor și de posibila lor relevanță pentru contextul actual necesită o abordare hermeneutică. Dar istoria nu poate dovedi cine are sau nu dreptate în actualul conflict. Ce semnificație are acest lucru pentru problema autocefaliei ucrainene? În primul rând, aceasta nu poate fi rezolvată printr-un recurs la trecut. Principala problemă este aceea că nu 26 există un consens cu privire la modul de obținere a autocefaliei în cadrul Ortodoxiei.

Există două modele:

1) Biserica Mamă are dreptul să o acorde, sau

2) Patriarhia Constantinopolului deține acest drept. „Sfântul și Marele Sinod”, care s-a întrunit în Creta în 2016, nu a abordat această problemă, deoarece, anterior Sinodului (în fază pregătitoare a acestuia), Bisericile nu au putut ajunge la un acord asupra unui document pregătitor. Nici cazurile precedentele nu sunt de mare ajutor, deoarece în majoritatea exemplelor de până acum, Constantinopolul era și Biserica Mamă. Cu siguranță, Biserica Ortodoxă Rusă interpretează în mod eronat situația socială și eclezială din Ucraina și nu înțelege gradul în care se dorește existența unei Biserici autocefale naționale – dorință care există de asemenea și în interiorul Bisericii Ortodoxe canonice din Ucraina, adică în cadrul Bisericii Ortodoxe care se află sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Însă la fel de adevărat este și faptul că această Biserică nu a solicitat autocefalia. Patriarhia Ecumenică nesocotește acest fapt și se comportă ca și cum nu ar exista o Biserică canonică în Ucraina. Ea susține că este preocupată de unitatea Ortodoxiei în Ucraina, însă prin ignorarea Bisericii Ortodoxe din Ucraina trădează contrariul. Ambele tabere se ignoră reciproc, la fel cum fiecare parte ignoră interpretarea documentelor realizată de către cealaltă parte. În Ucraina, aspectul politic a ajuns în prim-plan, datorită guvernului care se folosește de toate mijloacele pentru a obține autocefalia. Dar autocefalia este un concept eclezial și privește structurile bisericești. Prin încercarea de a avea o „Biserică națională ucraineană” în contextul agresiunii militare rusești, elitele politice speră să câștige pentru ei înșiși sprijinul popular. Ei nu numai că neglijează faptul că Ucraina este o țară multi-etnică și multi-confesională, ci repetă, totodată, modelul bisericilor naționale specific Europei de până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După modelul Patriarhatelor vechi, nu este absolut necesar ca un stat independent să aibă o biserică autocefală. Are o „Biserică Națională” vreun loc într-un stat modern democratic și orientat spre vest? Dar pentru creștinii practicanți, are aceasta vreun sens? Pentru a fi clari: am prefera ca Ortodoxia din Ucraina să fie autocefală și unită și credem că acest lucru se va și întâmpla în cele din urmă. O Biserică ucraineană autocefală ar putea oferi Ortodoxiei o Biserică locală independentă, de unde ar putea fi trimise noi impulsuri pentru viața Bisericii, pentru teologie, pentru dialog ecumenic și relații cu „lumea”. Cu toate acestea, modul în care se încearcă în prezent acordarea/obținerea autocefaliei – prin forțe politice, prin acte unilaterale ale Constantinopolului, prin propuneri de legi părtinitoare și discriminatorii și prin diseminarea de informații false și înșelătoare – nu reprezintă calea corectă. Această problemă atinge o serie de întrebări importante precum tradiția Bisericii, ideea de „teritoriu canonic”, relația Biserică-Stat, unitatea Panortodoxă; toate, întrebări la care Ortodoxia s-ar cuveni și ar trebui cu siguranță să dea un răspuns. Istoria însă, de una singură, nu oferă o soluție la problema din Ucraina. Sursa 

Citiți și:

Reacție a Patriarhului Chiril - Lonews 

Reacție a Patriarhului Serbiei - Lonews

Comunicatul integral al Bisericii Ruse, avertisment - Lonews