Folosim cookies de navigare (ce nu pot fi dezactivate) și de analiza a traficului (inactive, ce pot fi activate prin click pe Accept) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Sfânta Tradiţie şi ereziileNr. vizualizari: 5030

Sfinții Nifon (învățătorul) și Maxim Grecul (ucenicul) ca modele de ecumenicitate ale Ortodoxiei

Prof. Dimitrios Papazis
Tags: ecumenicitate;

Profesor al Înaltei Academii Ecleziastice din Tesalonic

Introducere de Preot Matei Vulcănescu:   Domnul Profesor Dimitrios Papazis s-a inspirat pentru articolul de faţă din doua surse. Prima sursa este articolul Mitropolitului Dimitrios Commatas al Sevastiei cu titlul :  din volumul omagial   „Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului” editat la 500 de ani de la adormirea întru Domnul a Sfântului Ierarh Nifon (Manastirea Dionisiu, 2008), iar a doua sursa este Enciclopedia Globar tipărită la Sankt Petersburg la 1897. Ultima sursa fiind importantă în sensul în care este vizibil un interes al lumii slavone asupra personalităţii Sfântului Nifon. Chiar daca Enciclopedia Globar dă anumite surse greşite, cum ar fi confuzia dintre Moldovlahia şi Valahia (Tara Românească) autorul considera semnificativ faptul că la 1897 Sfântul Nifon era o personalitate cunoscută în Rusia. Central în acest articol este aducerea la cunoştinţă pe baza izvoarelor a legăturii dintre Sfântul Nifon şi Maxim Grecul, legătură concretizată în şederea împreună la Mănăstirea Vatoped timp de trei ani. Maxim Grecul devine Apostol al Rusiei, reformând Biserica Rusă în sensul reaşezării ei pe făgaşul ortodox, moral şi cultic. Din viata celor doi se observă un autentic spirit misionar ortodox şi dorinţa de revigorare a credinţei. Credinţa vie misionară fiind singura în stare să ducă mai departe suflul ortodox. A doua concluzie pe care o tragem este că Patriarhia Ecumenică este un simbol al ecumenicităţii ortodoxiei, sau a catolicităţii ei, ea neavând un corespondent în Papalitatea Apuseană care este de facto un organism centrat pe o persoana, indiferent de starea lui duhovnicească şi morală şi anume Papa. Insas Patriarhul de Constantinopol fiind un ierarh intre ierarhi, egal în harul arhieriei cu toţi ceilalţi episcopi ai Bisericii Universale Ortodoxe. Ecumenicitatea Ortodoxiei nu se poate confunda cu ideea de „mişcare ecumenică” care este contrară ecumenicităţii ortodoxiei deoarece „mişcarea ecumenică” îl lasă pe om în starea lui decăzută a ereziei în schimb ecumenicitatea îl  aduce în Turma Duhovnicească a Unicei Biserici a lui Hristos şi anume Biserica Ortodoxă. Iar noi avem obligaţia de a duce pana la marginile pământului credinţa ortodoxă printr-un apostolat activ luând exemplu de la Sfântul Nifon şi de la Sfântul Maxim Grecul.

                   Îi mulţumim prea iubitului şi stimabilului profesor şi prieten şi colaborator Dimitrios Papazis pentru ca a binevoit a binecuvânta traducerea în limba română a articolului său atât de important pentru studierea istoriei bisericeşti, aducând o lumina noua în acest domeniu şi nu numai. (Veria 2012)

 

Sfinții Nifon (învățătorul) și Maxim Grecul (ucenicul) ca modele de ecumenicitate ale Ortodoxiei
 
Relația și raportul dintre spiritualitatea ortodoxă grecească și cea rusească au stârnit dintotdeauna interesul, atât al cercetătorilor de Istorie Bisericească, cât și al credincioșilor ortodocși. Chiar s-a observat o mișcare deosebită și o influență reciprocă a acestor doi poli ai spiritualității ortodoxe, grecești și rusești, în timpul stăpânirii otomane în Peninsula Balcanică. În acest spațiu ecleziastic s-au distins personalități de o mare amploare duhovnicească, care au influențat pozitiv într-un mod decisiv viața duhovnicească și în general spiritualitatea ortodoxă a epocii lor. Două personalități de acest fel au fost aghioriții: Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului și Sfântul Maxim Grecul, luminătorul rușilor, legați între ei prin aceea că primul a fost învățătorul celui de-al doilea.
În timpul pregătirii noastre pentru prezentarea în revista științifică a Sfintei Mitropolii a Tesalonicului (Grigorie Palama)[1]a volumului Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului (1508-2008), editat de Sfânta Mănăstirea Dionisiu,Sfântul Munte Athos, 2008, 494 de pagini, volum omagial cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la adormirea în Domnul a acestui Sfânt, atenția noastră, printre altele, s-a concentrat asupra studiului cuprinzător despre Sfântul Nifon (vezi p. 198-207) al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dimitrios (Kommatas) al Sevastiei, cu titlul: Sfântul Nifon ca expresie a ecumenicității Bisericii celei mari a lui Hristos (n.tr. – se referă la Patriarhia de Constantinopol).
Cercetările noastre s-au îndreptat spre Enciclopediile în limbi străine, pentru localiza existența vreunui articol despre Sfântul Nifon. Cercetarea a avut roade când s-a constatat, în Enciclopedia Globar, scrisă în limba rusă, care a fost tipărită în Sankt-Petersburg în anul 1897, existența unui articol scurt despre Nifon, patriarhul Constantinopolului și cinstitul nostru Sfânt.
Articolul, în traducere, spune următoarele: ”Nifon. Patriarhul Constantinopolului 1488-1490, 1499-1500 (sic)[2]. După cea de-a doua alegere (ca patriarh), Nifon a fost chemat de voievodul Ungrovlahiei, Radu IV, pentru a conduce Mitropolia Moldovlahiei (n.tr. –Ungrovlahiei, a Țării Românești). L-a ajutat mult pe voievod în organizarea unor activități bisericești și sociale și s-a străduit să facă să propășească duhovnicește conducătorii și poporul. În anul 1504 Nifon a plecat în Sfântul Munte, unde a trecut apoi la Domnul. Biserica Moldovlahiei (Ungrovlahiei) îl cinstește ca Sfânt. Pomenirea lui se sărbătorește în 11 august”.[3]
De asemenea, în volumul omagial în cinstea Sfântului Nifon și în studiul Epigrame despre Sfântul Nifon (346-359) al răposatului mitropolit Mihail al Austriei și exarh al Ungariei și al Europei Centrale, este făcută cunoscută alcătuirea de către Sfântul Marcu Grecul[4], în timpul viețuirii lui la mănăstirea Vatoped (1505-1516) a trei epigrame de o înaltă calitate din punct de vedere filologic: o inscripție funerară și două epigrame pentru racla Sfântului Nifon. Acest fapt dovedește legătura duhovnicească strânsă a celor doi sfinți bărbați erudiți, care s-au închinoviat pentru aproximativ trei ani în mănăstirea respectivă (Vatoped). ”În mănăstire era închinoviat și eruditul fost patriarh ecumenic Nifon al II-lea (1486-1489, 1497-1498). Acesta era din Peloponez și a păstrat legături strânse cu intelectualii bizantini care trăiau în Apus. Desigur, monahul Maxim nu a respins experiența acumulată în Apus, ci era capabil deja să ajungă la acele afirmații făcute (n.tr. – în acea vreme) de umaniști care erau obiective. Discuțiile cu fostul patriarh ecumenic Nifon l-au ajutat pe monahul Maxim să clasifice aceste experiențe apusene (n.tr. – să își dea seama care era esența lor) și să înțeleagă mai adânc caracterul puternic antilatin al monahismului ortodox.”[5]
Deci, deja din 1897 patriarhul Nifon al II-lea e cunoscut în Rusia pe baza articolului rusesc enciclopedic menționat mai înainte, în care se atrage atenția că Sfântul Nifon are legătură cu restabilirea legăturilor cu țările românești ortodoxe. Același Sfânt are legătură, de asemenea, și cu ridicarea unor bărbați duhovnicești erudiți, dintre care unul a fost și monahul Maxim Grecul. Asupra acestuia (a Sfântului Maxim), care după stăpânirea mongolă în Rusia este cunoscut ca luminător și reformator bisericesc al Rusiei (n.tr. – desigur, nu în sensul Reformei apusene, ci în cel de revigorare a vieții bisericești ortodoxe în Rusia), a exercitat – fapt dovedit – o influență duhovnicească importantă, mai ales în conștientizarea caracterului universal al Ortodoxiei în timpul șederii lor comune de trei ani la mănăstirea Vatoped. Aceasta, de altfel, o demonstrează și alcătuirea poeziilor menționate anterior.
Cele de mai sus au constituit motive pentru a fi pusă la dispoziția comunității științifice rusești, dar și a publicului cititor credincios al Rusiei, a volumului omagial dedicat Sfântului Nifon al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, prin intermediul recenziei menționate anterior. A fost aleasă prezentarea, tradusă în limba rusă, a studiului cu titlul Sfântul Nifon ca expresie a ecumenicității Bisericii celei Mari a lui Hristos (p. 198-207) a Mitropolitului Dimitrios (Kommatas) al Sevastiei. Înaltpreasfinția Sa analizează pe de-a întregul exemplul Sfântului Nifon ca luminător și învățător ecumenic, mai întâi al Sfântului Maxim Grecul și desigur al Mănăstirii Vatoped.
După o trecere în revistă succintă și o menționare substanțială revelatoare a condițiilor care domneau în Ortodoxie, care în timpul primilor ani după căderea Constantinopolului se concentrase în spațiul Peninsulei Balcanice, rezultă că Sfântul Nifon prin cursul vieții lui (în Peloponez, Epidavros, Krughia din Albania, Ahrida, Sfântul Munte Athos, Tesalonic, Constantinopol, Sozopoli, Valahia (Țara Românească), Bitolia, regiuni care fac parte astăzi din statele naționale: Grecia, Albania, Bulgaria, România și Turcia), cel puțin din punct de vedere geografic ”a susținut substanțial și a purtat duhovnicește pe umerii lui cei puternici lumea întreagă” (p. 198), adică lucrarea lui a fost universală (ecumenică -n.tr.–în sensul patristic al cuvântului).
Înaltpreasfințitul lămurește corect, însă, imediat că ”sensul termenului Patriarh Ecumenic este mai întâi de toate unul duhovnicesc”, fapt care se dovedește prin interpretarea pe care o dă termenului înțeleptul cleric grec și învățător al neamului său, Evghenie Vulgaris, care în anul 1753 a devenit conducător al Academiei Athoniada, înființată de Mănăstirea Vatoped, iar în 1776 a fost ales Arhiepiscop de Slavoniou și Cherson.
Mitropolitul Sevastiei constată că însușirile fundamentale ale interpretării respective se potrivesc cu personalitatea Sfântului Nifon în general, care este ”Patriarhul Ecumenic: pentru săraci și pentru bogați, pentru cei de altă credință, pentru greci, albanezi, vlahi și otomani” și relevă ecumenicitatea creștinismului, a civilizației grecești vechi, a Bizanțului, dar și a Bisericii celei Mari a lui Hristos și în special exprimă ”sufletul nesubjugat al Patriarhului Ecumenic ca simbol al unității neamului (n.tr. - grecesc).”
Mitropolitul Sevastiei explică, de altfel, cu claritate că premizele pentru formarea conștiinței ecumenice a Sfântului Nifon, înțeleasă duhovnicește, le-au creat încă alți doi factori. Primul dintrei ei îl constituie înseși contribuțiile datorate familiei Sfântului. Tatăl lui, consilierul Dukas, provenea din Dalmația, iar mama lui, fiica unui conducător local, era grecoaică din Peloponez. Al doilea factor a fost educația grecească a Sfântului, corelată cu instruirea lui largă și cunoașterea mai multor limbi străine. Aceste resurse valoroase nu l-au condus la formarea unei conștiințe umaniste seci, lucru obișnuit însă pentru intelectualii acelor vremuri. Dimpotrivă, le-a pus în valoare prin concentrarea lui în duhul isihasmului, iar în final s-a remarcat prin cunoașterea profundă a înțelepciunii lumești și, în paralel, depășirea ei prin dobândirea adevăratei cunoașteri de Dumnezeu.
Aceasta, de altfel, s-a transmis mai târziu și sfântului său ucenic, Sfântul Maxim Grecul. În final Mitropolitul Sevastiei remarcă foarte nimerit în studiul lui importanța deosebită a factorilor de mai sus care, în combinație cu împrejurările istorice ale epocii l-au pregătit dinainte pe Patriarhul, pe Învățătorul și pe Sfântul Ecumenic, pe apărătorul tronului (n.tr. – se poate referi la tronul Patriarhiei Ecumenice, ca funcție sau la tronul imperial al Bizanțului) și al lumii. 
 traducere din neogreacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
consilier cultural al episcopiei Covasnei și Harghitei


 
[1]Dimitrios Anghelos Papazis, Sfântul Nifon, Mitropolit al Tesalonicului și patriarh al Constantinopolului (1508-2008). Recenzie a volumului omagial la împlinirea a 500 de ani de la adormirea lui în Domnul, în revista Grigorie Palama, anul 93, nr. 834 (mai-iunie, 2010) p. 365-397.

[2] Datele cronologice corecte ale celor două perioade de patriarhat ale Sfântului Nifon sunt: 1486-1488, 1497-1498. În anul 1502 a fost ales patriarh pentru a treia oară, dar a refuzat urcarea pe tron.

[3] Globar 21 (1897), p. 204.

[4]Referitoare la Maxim Grecul: vezi seria cronologică a lui Grigorios Papamihail, Personalitatea lui Maxim Grecul, Atena, 1948 [= Maxim Grecul, primul luminător al rușilor, Atena,1951]; Konstantinos G. Bonis (recenzie): Grigorios Papamihail, Maxim Grecul,  primul luminător al rușilor, Atena,1951, în revista Theologia nr. 21 (1950), p. 682-698; Kostas Sardelis, Maxim Grecul, Editura Estia, Atena; Konstantinos Papulidis,Maxim Grecul (1470-1556) și Athanasios Patelarios (1597-1654). Doi învățători în Italia și cinstiți ca sfinți în Rusia, La Chiesa Greca in Italia dal’ VIII al XVI secolo (Biserica Greacă în Italia în sec. VIII-XVI),  Atti del convegno storico interecclesiale (Bari 30 aprilie-4 mai 1969), 3 (1973), p. 833-844 [= în Theologia, 41 (1970), p. 638-644]; Nina V. Siniccima, Maksim Greek Rossi, Moscova, 1977; Μ. Alexandropoulos, Scene din viața lui Maxim Grecul. Roman, Atena, 1982; Panaghiotis Κ. Hristu, Maxim Grecul luminătorul rușilor, în Calendar din Epir 8 (1986), p. 25-29; Gheorghios H. Hrisostomu, Recunoașterea lui Maxim Grecul ca Sfânt și stabilirea procedurii comune bisericești de recunoaștere a sfinților de către Biserica Ortodoxă, în revista Skufas (Σκουφάς) 8 (iulie-decembrie 1987), p. 222-233; Vlasios Feidas, Maxim Grecul luminătorul rușilor, în revista Ekklisia 65 (1988), p. 274-277, 314-317, 351-353, 387-390, unde se găsește și bibliografie (p. 388-390); Procesul verbal al Simpozionului Științific Internațional Maxim Grecul, Arta, 28-30 octombrie 1988; Konstantinos Α. Țilighianis, Sfântul Maxim Grecul și preoția monahului dominican, Tesalonic, 1990; Sfântul Maxim Grecul luminătorul rușilor. Personalitatea lui, contribuția lui, cele mai frumoase poezii ale lui, Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigoriedin Muntele Athos, Atena, 1991; Hristos P. Laskaridis, Maxim Grecul și aspirațiile ecleziastice ale Moscovei (lucrare de doctorat care a fost susținută la Secția Pastorală și Teologie Socială a Facultății de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic), Tesalonic, 1991, p. 281-291 (bibliografie); Idem, Tradiție bizantină și tendințe ale Bisericii moscovite în vremea lui Maxim Grecul, în revista Vizantina (Βυζαντινά) 17 (1994), p. 233-273. În ultimii ani Konstantinos Țilighiannis s-a ocupat sistematic de opera Sfântului Maxim Grecul, așa cum rezultă din lucrările acestuia pe care le-a prezentat în studiul său: Istoria mănăstirii Kato Panaghia din Arta, care a fost tipărit în Arta, în2007; Antonios-Emilios N. Taxiaos, Monahul athonit Maxim Grecul. Ultimul bizantin în Rusia, [Publicații ale Bibliotecii Laice Macedonene, EMS 41], Tesalonic, 2008, p. 8-9 (bibliografie).
 
[5] Vlasios Ioannis Feidas,Istoria bisericească a Rusiei (988-1988), Editura Apostoliki Diakonia a Bisericii Greciei, Atena, 1997, p. 207-208. Idem, Maxim Grecul, în revista Skufas 6 (iulie-decembrie 1980), p. 306-311, mai ales p. 307, unde a fost subliniat acest lucru: Intrarea lui în viața monahală (1506), continuarea cercetării și a studiilor lui în bogata bibliotecă a Mănăstirii Vatoped timp de 10 ani (1506-1516), creșterea lui datorită spiritualității isihaste a monahismului aghiorit, conștientizarea caracterului universal al Ortodoxiei și experiența și maturizarea lui duhovnicească în general au format personalitatea excepțională (a Sfântului Maxim) care înseta după activitate duhovnicească și strădanii bisericești.
04-09-2012
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu


Carti/produse despre:
Ecumenicitate