Sufletul neamului între Centenar şi Referendum

Suntem în faţa unei lupte importante în războiul contra corectitudinii politice: referendumul pentru definirea căsătoriei. Soarta războiului nu va fi decisă de el, dar în 6/7 octombrie normalitatea poate câştiga o bătălie importantă în iconomia lui. Fiecare român ar trebui să fie în aceste zile un soldat în războiul pe care neamul îl duce pentru salvarea sa. Ştim că aşa cum omul are un suflet creat de Dumnezeu, tot aşa neamul are un suflet al lui prin care trăieşte în veşnicie atâta timp cât este legat de cer şi de pământ. În acest suflet stă ADN-ul nostru de români: credinţa în Dumnezeu, dragostea de ţară, tradiţia şi rânduiala naturală a firii omeneşti şi materiale, cultura, istoria şi memoria noastră. Iar elementul care ţine neamul înfipt în pământ şi cu fruntea spre cer, este familia. Dacă familia cade - ca structură, ca principiu, ca definiţie - atunci începe şi căderea neamului, care îşi va pierde sufletul.

Mulţi români nici nu mai ştiu că neamul lor are un suflet între pământ şi cer şi, cu atât mai puţin, că este de datoria lor să-l apere şi să-l întărească pentru generaţiile care vin după noi. De aceea nu luptă, nu simt şi în mare măsură nici nu trăiesc în pas cu neamul. Ce e de făcut, care e soluţia de conectare a omului cu sufletul neamului său? Din păcate, nu pot da eu acest răspuns. Ştiu însă că acum 80 de ani Căpitanul ne spunea că mistica creştină este contactul omului cu Dumnezeu şi că mistica naţională este contactul omului cu sufletul neamului lui. Şi mai ştiu că războiul pentru apărarea familiei nu a început acum, prin acest referendum, ci durează de 99 de ani! Deşi euforia generată de Marea Unire încă persista în rândul românilor, un om providenţial ştia că România Mare, proaspăt ieşită din Primul Război Mondial, intra într-un alt război, mult mai cumplit şi mai îndelung, război din care azi face parte şi această bătălie a referendumului. Acest om este Corneliu Zelea Codreanu şi cei care l-au urmat s-au încununat ca eroi şi martiri ai neamului.

Urgia bolşevică proaspăt instaurată în Rusia îşi arăta colţii spre România. Căpitanul a înţeles încă din 1919 că bolşevismul va lovi în familie cu aceeaşi ură cu care va lovi în biserică. Sub protecţia Arhanghelului Mihai a pornit lupta. În dreapta lui stătea neclintit şi ferm Ion Moţa, care avertiza: „Pierim acum, sub ochii noştri, încet dar sigur! Din rămăşiţele noastre se va forma, pe nesimţite, un alt popor inferior, degradat, născut rob şi care ne va uzurpa poate numele şi graiul tot aşa cum au făcut-o samsarii greci de astăzi, care pretind a fi urmăşii lui Pitagora şi a lui Pericle. Robii români de mâine nu vor mai avea nimic comun cu plăieşii, răzeşii şi boierii lui Mircea şi Ştefan, nici cu dorobanţii de la Plevna şi Mărăşeşti! ... Cei ce aveţi încă un suflet sănătos în voi, pregătiţi-vă de luptă şi de moarte vitejească! ... Gândiţi-vă că pierim, cum pier cântecele noastre, fără a lăsa nimic bun în urmă!…” (Cuvântul Studenţesc, 24 martie 1924)

Avertismentul şi adevărul din cuvintele lui Moţa au fost asumate de cei care s-au angajat în rând cu el pe linia de destin a neamului românesc deschisă de Corneliu Zelea Codreanu - Legiunea Arhanghelul Mihail. Puţini la început, au ajuns peste 1 milion, români dispuşi să dea totul ţării lor ca să o salveze de la pieire. Peste ei au suflat însă cu prigoană de moarte, trei regimuri sângeroase de dictatură: carlist, antonescian şi comunist. Lupta s-a dat pe moarte, dar mai ales pe viaţă... veşnică. Cei mai buni fii ai neamului au pierit, asasinaţi chiar de către conducătorii statului român! Strangulaţi la margini de păduri, aruncaţi pe front în prima linie cu ordin să moară răpuşi de duşman sau - dacă nu -, de proprii lor comandanţi, exterminaţi în temniţe, vânaţi şi împuşcaţi prin munţi, internaţi în lagăre sau deportaţi în Bărăgan sau în Siberii de gheaţă... Prin urgie, asasinat, prigoană, reeducare, presiuni, turnătorie şi vieţi trăite în dublu standard, sufletul neamului s-a îmbolnăvit. Dar nu a pierit! Chiar dacă astăzi orbecăim încă prin întunericul bolilor şi al traumelor moştenite din comunism, noi nu am pierit ca neam. Deocamdată.

Dacă nu ne trezim, dacă nu revenim la viaţă, la ordinea firească a lumii, la decenţă, la demnitate, nu vom rezista. Noi cei de azi trebuie să dăm partea noastră de jertfă, de luptă. Acum nu mai luptăm în câmp deschis, nu mai stăm cu baioneta în tranşee, nu mai stăm nici în temniţe sau în exil. În această fază a războiului nu datorăm sânge, nu otrăvim fântâni, nu fugim în munţi, nu ne pierdem viaţa, avem de pus doar o ştampilă pe o hârtie şi ni se pare mult, greu, obositor, inutil, manevră politică etc. Fraţilor, cât de mare a fost jertfa dată de înaintaşi, ea nu poate fi un combustibil veşnic pentru existenţa acestui neam! Dacă azi stăm impasibili, consumând la liber combustibilul din trecut, fără să realimentăm, ne condamnăm copiii la pieire! Ei nu vor mai avea nicio picătură din el şi, mai grav, nu vor şti să creeze altul care să-i ţină în viaţă pe ei şi pe cei de după ei! De când referendumul a devenit o realitate concretă, ce aşteaptă doar validarea conştiinţei noastre, mă gândesc mereu la familia protopopului Ioan Moţa. Puţine alte familii pot întruchipa mai bine contopirea misticii naţionale cu cea creştină.

Vajnic luptător pentu Unire, întemniţat de stăpânirile străine care ne subjugau ţara, slujitor al sfântului altar, soţ devotat şi loial, tată iubitor ce şi-a crescut copiii pentru neam, nu pentru siguranţa bătrâneţii sale, martir şi tată de martir. Acesta este protopopul Ioan Moţa! Soţia lui, prezbitera Maria Damian Moţa, îi împărtăşeşte întru totul treptele destinului, adăugându-i-se şi durerea de a-i supravieţui nu numai fiului, dar şi soţului. Copiii familiei, Elvira, Ana şi Ion, mlădiţe tinere de măslin la masa părinţilor lor... Familia Moţa a plămădit şi pregătit marea jertfă a lui Ionel Moţa ce nu poate fi aşternută pe hârtie în câteva fraze. O cunoaşteţi cu toţii şi ne închinăm mereu îngenunchiaţi în faţa măreţiei ei veşnice. Familia Moţa poate fi pentru orice român o icoană de închinat, un model de urmat şi un protector ceresc.

De la moartea Părintelui Moţa au trecut aproape 80 de ani, între timp valorile, morala, societatea s-au schimbat complet! Sunt 80 de ani care par a fi 8 secole! Ce s-a întâmplat cu noi de nu mai suntem… noi? Mă cutremur gândindu-mă ce simte azi Părintele Moţa - marele luptător pentru românism, tatăl martirului erou Ionel Moţa - când vede că românii, pentru care el a jertfit totul, sunt chemaţi la vot pentru că a devenit necesară definirea căsătoriei ca uniune între un bărbat şi o femeie? Şi-ar fi putut imagina el că astăzi va fi necesar un referendum pentru aşa ceva şi că unii oameni din secolul XXI sunt de părere că pot exista căsătorii între persoanele de acelaşi sex? Dar dacă oamenii nu vor ieşi la vot? Cum vor da ei faţa cu Părintele Moţa când vor trece în veşnicie? Cum vor privi către şirurile nesfârşite ale eroilor Unirii? Cum vom da faţa cu ei, noi, toţi care am îngăduit aşa ceva? Eu mă tem şi mă cutremur! Să nu fie!

Suntem în anul Centenarului; cu 100 ani în urmă sufletul neamului era mai viu şi mai prezent ca niciodată. Apoi, la scurtă vreme după Unire a început să pulseze din ce în ce mai greu şi nu o dată a fost aproape de pieire, dar trecutul l-a salvat de fiecare dată. Fraţilor, nu putem fi salvaţi la infinit de trecut prin puterea şi sângele dat de eroii, martirii şi sfinţii noştri! Prezentul îl avem datorită lor, dar fără o luptă şi o jertfă a prezentului, aici şi acum, viitorul se clatină. Şi atunci unde rămâne neamul, cu sufletul lui cu tot? Ca să ne continuăm existenţa ca indivizi şi ca neam să ne întoarcem în singurul loc care ne dă tărie şi putere de luptă, să revenim acolo unde ştim că e rostul de care ne-am depărtat, sau de unde am fost smulşi... la icoană.

„Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului - la icoană ...” (Ionel Moţa, Pământul Strămoşesc, 1 August 1927)

Aşa să ne ajute Dumnezeu!


Cezarina Condurache
Fundaţia Profesor George Manu