Siteul folosește cookies pentru navigare (ce nu pot fi dezactivate) și pentru analiza traficului (ce pot fi refuzate) | Detalii

(oricand puteti renunta la acceptul dat)

Porunca Iubirii
Biserica şi Neamul.Politica.LumeaNr. vizualizari: 162

Dorește Patriarhia Ecumenică să convoace un nou Sinod panortodox plecând de la chestiunea autocefaliilor nerezolvate?

Tags: autocefalie; sinod panortodox;
 
Nota noastră: Zilnic putem citi informații despre declarații și poziționări ale Bisericilor ortodoxe față de cele mai recente cereri de acordare a autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică Bisericilor Ortodoxe din Ucraina și Macedonia. Mai mult, în aceeași zi (30 mai 2018) în care Patriarhia Ecumenică publica punctul de vedere de mai jos, Papa Francisc declara în cadrul unei întâlniri cu o delegație a Patriarhiei Moscovei condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk că Vaticanul sprijină cu fermitate unitatea Bisericii Ortodoxe Ruse. "În prezența voastră, și mai ales înaintea dumneavoastra, dragul meu frate, aș dori să subliniez încă o dată că Biserica Catolică nu va folosi niciodată o abordare care sa provoace diviziuni. Nu vom permite niciodată un astfel de lucru. Nu vrem asa ceva. Există o singură Patriarhie în Rusia, a dumneavoastra. Și noi nu vom mai avea alta", a spus Papa, potrivit Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ruse. După cum vom vedea, contextul este invocat de către Patriarhul Ecumenic pentru a convoca un nou sinod panortodox. Cu siguranță procesul va fi unul îndelungat...

Arhiepiscopul Iov de Telmessos, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice la Consiliul Mondial al Bisericilor, co-președinte al Comisiei Internaționale Comune de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, afirmă într-un articol de la sfârșitul lunii mai, tradus integral de Agenția de știri Lonews, următoarele:

"Organizarea Bisericii Ortodoxe din lume s-a schimbat în secolul XX, din cauza restaurării sau proclamării autocefaliei mai multor Biserici locale. Într-adevăr, unele Biserici locale, care posedau în secolele trecute statutul patriarhal de onoare, pentru că țara lor fusese în trecut un regat independent al Imperiului Bizantin, au fost restaurate ca Biserici și patriarhii autocefale de către Patriarhia Ecumenică, dar întotdeauna în limitele unui stat recunoscut care implică limite geografice precise. Acesta a fost cazul Bisericilor Sârbă (1920), Româna (1885 - restaurarea autocefaliei, 1925 - restaurarea Patriarhiei), Bulgaria (1953) și Georgia (1990). În toate aceste cazuri, principala justificare pentru restaurarea statutului de autocefalie și patriarhal a fost independența statului propriu, fie în raport cu Imperiul Otoman (în cazul primelor trei), fie în raport cu Imperiul Rus (Biserica Georgiei, în 1917). Deși procesul de declarare canonică a restaurării autocefaliei lor de către Patriarhia Ecumenică a fost lent, în unele cazuri - în cazul Bisericii Georgiei, deși restaurarea autocefaliei a fost recunoscută cu 26 de ani mai târziu de către Biserica Rusă - 1943, când Georgia și Rusia erau sub regimul sovietic, a fost nevoie de 73 de ani ca Patriarhia Ecumenica sa o Proclame canonic în 1990) - pleroma Bisericii Ortodoxe nu a avut probleme majore in acceptarea și aprobarea restaurării autocefaliei și statutului patriarhal al acestor Biserici locale, fiind extrem de apreciate și respectate ca atare de conștiința Bisericii Ortodoxe. În plus, față de restaurarea celor patru Biserici patriarhale, Biserica Ortodoxă a proclamat autocefalia a trei alte Biserici locale: Biserica din Polonia, Biserica Albaniei și Biserica Cehoslovaciei.

Autocefalie

Cauza proclamării autocefaliei Bisericii din Polonia a fost cererea adresata Patriarhiei Ecumenice de către Republica Polonă în perioada proclamării independenței sale în 1918 și 1923. Statul polonez, care a recuperat teritoriile estice de sub Imperiul Rus, s-a arătat favorabil existenței pe teritoriul său a unei Biserici Ortodoxe, cu condiția ca aceasta sa nu slujească si nici sa nu fie controlată de Imperiul Rus. Din acest motiv, statul polonez a trimis o cerere Patriarhiei Ecumenice, de a acorda autocefalie Bisericii Ortodoxe Poloneze. Ca răspuns, Patriarhia Ecumenică a declarat Biserica autocefală a Poloniei în 1924, bazându-se pe faptul că Biserica poloneză a fost compusă din eparhii care aparținuseră Mitropoliei Kievului și fuseseră în trecut sub jurisdicția canonică directă a Patriarhiei, până la 1686. Trei episcopi ortodocși din Polonia nu au fost de acord cu noul statut, așa încât au trebuit să părăsească Polonia. Biserica Rusă, de asemenea, a respins această proclamare și, prin urmare, nu a recunoscut natura autocefală a Bisericii din Polonia până în 1948, când a declarat ea însăși Biserica autocefală din Polonia, în timp ce Polonia se afla în spatele Cortinei de Fier.

Biserica Albaniei a fost autoproclamată de către statul independent albanez în 1922, la un congres eclesio-național. Motivul a fost existența unei conștiințe naționale în creștere, ca urmare a independenței țării lor, albanezii ortodocși căutând să se elibereze de influența greacă și să folosească albaneza ca limbă liturgică. Din motive evidente, Patriarhia Ecumenică a ezitat inițial să acorde statutul de autocefalie și a acceptat să acorde un statut autonom cu condiții specifice, care nu au fost acceptate de albanezi, care, cu ajutorul a doi episcopi ruși prezenți în Iugoslavia, au obținut hirotonirea a patru episcopi care și-au format propriul sinod, în 1929. Biserica autocefală autoproclamată a fost apoi recunoscută oficial de statul albanez, ca fiind una dintre cele trei entități religioase ale țării. Confruntând-se cu acest fapt împlinit, Patriarhia Ecumenică și-a dat binecuvântarea sa (εὐλογία) Bisericii autocefale din Albania, cu câțiva ani mai târziu, în 1937, dar a impus condiții canonice pentru acest lucru. 

După formarea Cehoslovaciei ca stat independent, Biserica din Cehoslovacia a fost proclamată în mod autonom de către Patriarhia Ecumenică, în 1923, dar, în paralel, unele parohii au continuat să depindă de Biserica sârbă. Una dintre caracteristicile Bisericilor ortodoxe din Cehoslovacia a fost folosirea limbii cehe vernaculare în slujire. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Cehoslovacia a fost eliberată de sub ocupația germană, în mai 1945, urmând urcarea comuniștilor la guvernare în 1946, iar aceasta a intrat în contact strâns cu URSS și s-a aflat în spatele Cortinei de Fier. Diferitele grupări ortodoxe existente în Cehoslovacia, care aveau cu siguranță caracteristicile specifice țării lor, au cerut la un moment dat jurisdicția Bisericii Ruse. Ele au fost în cele din urmă integrate într-un exarhat autonom al Bisericii Ruse, în 1946. În 1948, Partidul Comunist a preluat puterea și Biserica a devenit complet si foarte strict controlată de regimul comunist. Biserica din Rusia a decis să proclame, atunci, Biserica autocefală a Cehoslovaciei, în 1951, un act canonic care nu a fost recunoscut de Patriarhia Ecumenică și de alte Biserici locale. După Primăvara din Praga (1968) și dispariția regimului comunist în 1989, care a dus la crearea a două state independente: Republica Cehă și Slovacia, mai întâi a existat o renaștere a uniaților, care fuseseră interziși în timpul regimului comunist, iar pe de altă parte, relațiile cu Rusia nu mai erau bine primite de populația locală. Acesta este motivul pentru care Biserica Cehoslovaciei a căutat sprijinul Patriarhiei Ecumenice, care, la aproape o jumătate de secol mai târziu, în mod oficial a proclamat autocefalia Bisericii Ținuturilor Cehe și Slovace, în 1998.

În plus față de proclamarea autocefaliei celor trei noi Biserici care au fost recunoscute de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale locale, a existat în secolul al XX-lea proclamarea unilaterală a autocefaliei a ceea ce noi numim 'Biserica Ortodoxă din America' de către Biserica Rusiei, în 1970, pe baza Mitropoliei sale rusești în America de Nord, în paralel cu existența altor eparhii ale diasporei ortodoxe din această regiune. Chiar dacă unele Biserici Ortodoxe autocefale locale au recunoscut aceasta 'autocefalie', cele mai multe dintre ele nu au putut-o accepta, din cauza problemei co-teritorialității ecleziale în diaspora ortodoxă.

Astfel, se poate observa că noua situație a Bisericii Ortodoxe, creata de schimbările geopolitice din Europa de Est în secolul al XX-lea, a ridicat problema autocefaliei și modul în care este ea proclamată. Din acest motiv, această problemă a fost luată în considerare de către prima Conferință pan-ortodoxă din Rodos, în 1961, ca una dintre problemele care trebuie rezolvate de către Sfântul si Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Astfel, tema autocefaliei și modul proclamării acesteia sunt considerate unele dintre cele zece teme ale agendei Sfântului și Marelui Sinod, aprobate la prima Conferință pre-sinodală Pan-ortodoxă în 1976.

O lucrare importantă a fost întreprinsă pe această temă de către Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, Comisiile inter-ortodoxe de pregătire și Conferințele pan-ortodoxe presinodale din Chambesy, între 1993 și 2009. În raportul său pentru Comisia pregătitoare inter-ortodoxa din 1993, prezentând numeroase contribuții transmise de diferite Biserici Ortodoxe autocefale locale cu privire la acest subiect, Secretariatului pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, înainte de reuniunea Comisiei, Mitropolitul Damaschin (Papandreou) a subliniat că, deși există o convergență între toate Bisericile Ortodoxe locale pe tema conceptului autocefaliei și necesitatea unui consens pan-ortodox pentru proclamarea sa, a existat o divergență clară cu privire la modul proclamării, mai ales privind lansarea procedurii și proclamarea Tomosului de autocefalie. Pe de o parte, unele Biserici (cum ar fi Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului și Biserica Greciei) au subliniat că Sinoadele Ecumenice sau Sinodul Patriarhiei Ecumenice din trecut și Sfântul și Marele Sinod, în condițiile actuale, au fost autorizate să proclame autocefalia. Prin urmare, conform percepției lor, Patriarhia Ecumenică a fost responsabila cu inițierea procesului de acordare a autocefaliei pentru orice nouă Biserică, prin căutarea unui consens panortodox anterior pe această temă și apoi proclamând Tomosul de autocefalie în numele tuturor. Alte Biserici (cum ar fi Bisericile din Rusia, România, Bulgaria și Polonia) au reamintit în schimb că fiecare Biserică autocefală are dreptul de a acorda autocefalie unei părți din propriul său teritoriu canonic, și că acel consens Pan-ortodox privind recunoașterea autocefaliei ar trebui să fie atins numai după proclamarea autocefaliei, ca un fel de ratificare (a posteriori).

Un document consensual important privind 'autocefalia și modul sau de proclamare' a fost adoptat de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxa în 1993. Acest document, care evidențiază 'perihoreza între local și ecumenic', prezentă în procesul de autocefalie, prevede că inițiativa proclamării autocefaliei să fie luata de 'Biserica Mamă'. Biserica-mamă, care a primit o solicitare de la o regiune a teritoriului său canonic, ar trebui să o ia în considerare la Sfântul sau Sinod, iar atunci când propunerea a fost aprobată în 'condiții ecleziologice, canonice și pastorale', să trimită cererea Patriarhiei Ecumenice, a cărei responsabilitate este aceea de a obține un consens pan-ortodox pe această temă. Când s-a atins un consens pan-ortodox, Patriarhia Ecumenică proclamă oficial autocefalia regiunii, prin semnarea unui Tomos al autocefaliei, fiind de dorit ca acesta să fie co-semnat de întâistătătorii Bisericilor autocefale, ca și de primatul Bisericii Mamă. Ultima propoziție a fost propusă de Biserica Rusă. Apoi, Biserica autocefală nou proclamată este integratî în comuniunea Bisericilor autocefale și este comemorată în diptice.

Cu toate că acest document a fost aprobat de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxă în 1993, secțiunea „3c“ privind semnarea și proclamarea Tomosului de autocefalie a fost menționată pentru examinare în continuare la următoarea Comisie Inter-ortodoxa, care a avut loc în 2009. Comisia pregătitoare Inter-ortodoxa pentru anul 2009 a amendat acest paragraf, afirmând că tomosul autocefaliei ar trebui să fie semnat de Patriarhul Ecumenic și de toți primații Bisericilor Ortodoxe autocefale locale. Problema semnării Tomosului de autocefalie a fost ridicată din nou de către Comisia pregătitoare inter-ortodoxa din 2011, în pregătirea pentru a patra Conferința pre-sinodala pan-ortodoxă, pentru aprobarea textului final care să fie prezentat Sfântului și Marelui Sinod. La ședința Comisiei pregătitoare inter-ortodoxe din 2011, a existat un dezacord cu privire la modul în care Patriarhul Ecumenic și întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale locale ar trebui să semneze Tomosul. Delegații Bisericii Ruse au ridicat chiar problema revizuirii conținutului propriu-zis al tomosului. O propunere a fost aceea ca Patriarhul Ecumenic să semneze Tomosul prin adăugarea cuvântului 'declară' (ἀποφαίνεται) după semnarea acestuia, în timp ce alți primați ai Bisericilor Ortodoxe autocefale locale să semneze Tomosul adăugând cuvântul 'co-declarăm' (συναποφαίνεται ) după semnătura acestora. O a doua propunere a fost aceea de a nu mai exista adăugări după semnăturile primaților. O a treia propunere a fost aceea ca toate semnăturile sa fie urmate de cuvântul 'declară'(ἀποφαίνεται), arătând importanța egalității tuturor primaților. O a patra propunere prevedea ca numai Patriarhul Ecumenic să adauge, după semnătura sa formularea 'declară' (ἀποφαίνεται), cu toți întâistătătorii Preasfintei Biserici Ortodoxe'. Din păcate, nu s-a atins niciun consens, din cauza unei obiecții puternice de partea Bisericii Rusiei

Întrucât nu a existat niciun consens cu privire la această problemă în cadrul acestei reuniuni, documentul nu a putut fi trimis spre aprobare in cea de-a patra Conferința pre-sinodală pan-ortodoxă, statutul conferințelor pre-sinodale prevăzând că deciziile trebuie sa fie luate în unanimitate. Prin urmare, documentul nu a fost discutat de atunci, iar subiectul autocefaliei și modul în care se proclamă aceasta au fost eliminate de pe ordinea de zi a Sfântului si Marelui Sinod al întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale din 2016.

Bineînțeles, este regretabil faptul că niciun consens nu a putut fi atins cu privire la procedura de semnare a Tomosului de autocefalie, în timp ce s-a ajuns la consens pentru restul documentului care se ocupă cu modul în care se proclama autocefalia, fiind interesant de observat că acest document propus, de fapt, nici nu a revizuit, nici nu a clarificat motivele reale pentru proclamarea (sau restabilirea) autocefaliei. Documentul prevede că 'Biserica Mamă' în regiune, care solicita autocefalia, ar trebui să revizuiască termenii 'ecleziologici, canonici și pastorali' pentru proclamare. Acești termeni pot fi destul de ambigui. Într-adevăr, dacă luăm cazul Bisericii autocefale din Polonia sau Cehoslovacia, vedem că a existat o dispută în istorie, privind luarea în considerare a Patriarhiei Ecumenice sau a Bisericii Ruse ca 'Biserica Mamă' in aceste regiuni particulare. Mai mult, analizând motivele istorice pentru proclamarea noilor autocefalii in secolul XX, se poate vedea în mod clar că motivele au fost mai mult geopolitice (independența de stat, sentimente naționale, limba) decât ecleziologice, canonice și pastorale. În acest caz, care ar fi criteriile pentru 'termenii ecleziologici, canonici și pastorali', care urmează să fie examinate de o 'Biserică Mamă', care ia in considerare cererea unei regiuni a teritoriului canonic de proclamare a independenței? Principalul motiv pentru acordarea autocefaliei Bisericii Poloneze a fost obținerea independenței față de Biserica Rusă. Principalul motiv al autocefaliei Bisericii din Albania a fost o anumită independență față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru explică de ce Biserica Rusă a avut puternice rezerve în a accepta statutul autocefal al Bisericii din Polonia, și în același mod, Patriarhia Ecumenică a fost reticentă în a proclama Biserica autocefală a Albaniei. Mai mult, un astfel de document ar ajuta astăzi Biserica Ortodoxă să rezolve problemele bisericești ale secolului XXI, precum criza Bisericilor din Ucraina si din fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sau Muntenegrului? De exemplu, deși Patriarhia Ecumenică este considerată 'Biserica Mamă' a Bisericii Ucrainene, Biserica Rusiei pretinde că are jurisdicție canonică deplină asupra Ucrainei, după acordarea Mitropoliei Kievului de către Patriarhia Ecumenică, Bisericii Rusiei, în 1686 și, prin urmare, nu va accepta niciodată să fie ruptă de rădăcinile ei istorice prin proclamarea autocefaliei Bisericii din Kiev. 

Astfel, pe lângă problema legata de cine ar trebui să fie considerată 'Biserica-mamă' pentru inițierea procesului de proclamare a autocefaliei, s-ar putea înțelege cu ușurință că obținerea unui consens pan-ortodox pentru proclamarea Bisericii autocefale din Ucraina ar fi mult mai dificilă decât obținerea unui consens pan-ortodox pe marginea unui document despre autocefalie și cum să se promulge ea!

Un nou Sinod panortodox

Prin urmare, dacă ne uităm la situația actuală a Bisericii Ortodoxe în mod obiectiv și critic, se poate concluziona cu ușurință că un alt Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe este absolut esențial, nu numai pentru adoptarea documentului privind 'autocefalia și mijloacele de adoptarea a sa', ci, de asemenea, pentru clarificarea și definirea motivelor specifice în proclamarea sau restabilirea autocefaliei și validarea într-o maniera sinodală a autocefaliilor proclamate în secolul al XX-lea și soluționarea crizei ecleziastice din Ucraina și fosta Republică iugoslavă a Macedoniei sau Muntenegrului. Deși problema autocefaliei poate părea o problemă fără soluție, trebuie să ne amintim că nicio rezolvare nu poate fi găsită fără o referire la tradiția canonică stabilită a Bisericii Ortodoxe timp de două milenii și neluând în considerare rolul prerogativelor specifice și canonice ale Patriarhatului Ecumenic."

 

Autor: Arhiepiscopul Iov de Telmessos, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice la Consiliul Mondial al Bisericilor, co-președinte al Comisiei Internaționale Comune de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.

 

S-au folosit citate din:

[1] A. Mironowicz, “L’Église orthodoxe en Pologne au XXe siècle”, C. Chaillot (Ed.), L’Église orthodoxe en Europe orientale au XXe siècle, Paris, 2009, p. 234 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 617.

[2] A. Lotocki, Autokefalia, II, Warsaw, p. 502-503 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 630-639.

[3] C. Pulec and G. Stransky, “L’Église orthodoxe en République Tchèque et en Slovaquie au XXe siècle”, C. Chaillot (Ed.), Op. cit., Paris, 2009, p. 218-225 ; V. Phidas, Ἐκκλησιαστική Ἰστορία, III, Athens, 2014, p. 648-655.

[4] Rapport du Secrétaire sur l’Autocéphalie et la manière de la proclamer. Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 257-276.

[5] L’Autocéphalie et la manière de la proclamer. Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 355-356. See also the text in : V. Phidas, Droit canon. Une perspective orthodoxe. Analecta Chambesiana 1. Chambésy, 1998, p. 137-138.

[6] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 1993, p. 357.

[7] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 2009, p. 281-282.

[8] Actes de la Commission Inter-orthodoxe préparatoire, 2011, p. 275-276.

 

08-06-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu