Porunca Iubirii
Sfânta ScripturăNr. vizualizari: 160

Fericitul Augustin: adevărata evlavie (credinţă) se bazează pe frică sau/şi iubire?

Pr. dr. Cătălin Crișan
Tags: iubirea; Fericitul Augustin; judecata;
Fericitul Augustin: adevărata evlavie (credinţă) se bazează pe frică sau/şi iubire?
 

Iubirea în gândirea Fericitului Augustin (generalități)

Născut Aurelius Augustinus la 13 noiembrie 354 în Tagasta, Numidia (azi Souk Ahras, Algeria) şi mutat în veşnicie la 28 august 430 în Hippo Regius (azi Annaba, Algeria), sărbătorit pe 28 august de Biserica Romano- Catolică şi pe 15 iunie de Biserica Ortodoxă, Fericitul Augustin ― episcopul Hipponei ― este unul dintre cei patru Părinţi ai Bisericii Apusene (alături de Sf. Ambrozie, Fericitul Ieronim şi Sf. Grigorie cel Mare), doctor al Bisericii şi probabil ― în Apus ― cel mai important gânditor creştin după Sf. Pavel.

Augustin este considerat remarcabil prin viaţa sa şi uimitor prin ceea ce a scris. El a adaptat filozofia Antichităţii la învăţătura creştină, creând un sistem filozofic foarte important şi extrem de puternic. Numeroasele sale lucrări scrise, care continuă să fie relevante şi azi, au iniţiat metoda exegezei biblice şi au contribuit la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. În operele lui ― dar mai cu seamă în tratatul De Trinitate ― „demonstra­ţia logică alternează cu pasaje de efuziune lirică pentru a preamări nesecata ţâşnire de viaţă sau dragoste pe care Augustin, ca mistic şi ca teolog, o descoperă şi o revelează în divinitatea pe care o slăveşte” [Bernard Sesé, „Sfântul Augustin”, în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 83].

Contribuţiile Fericitului Augustin în domeniul teologiei occidentale şi istoriei Bisericii sunt, aşa­dar, enorme. Cea mai notabilă este însă viziunea sa creştină în pregătirea conceptului de iubire [caritas]. El a încercat să încadreze în ansamblu creştinismul sub tutela şi auspiciul iubirii, de la doctrina Treimii (în De Trinitate/Despre Treime) până la cea a slujirii aproapelui (în In Iohannis epistulam ad Parthos tractatus decem/Comentariu la prima epistolă a lui Ioan – 10 omilii). Pentru Augustin, iubirea [caritas] este „calea excelentă” [supereminentissima via, cf. Enarr. in Ps., 103, I, 9] pentru a-L căuta pe Dumnezeu. În acest sens, pentru el, pasajul biblic cheie este cel de la 1 Ioan 4, 8: „Dumnezeu este iubire/ Deus dilectio est”, pasaj pe care-l citează de 58 de ori în operele sale.

Concepţia augustiniană a iubirii a traversat prin tot Evul Mediu. Toate tratatele de teologie şi spiritualitate despre dragoste şi caritate fac referire la episcopul de Hippo [Unul dintre discipolii lui spirituali, care este A. Rievaulx, are două cărţi intitulate Le miroir de la charité şi L’Amitié spirituelle care constituie o sinteză destinată progresului spiritual al creştinului, mai ales în viaţa religioasă (A. de Rievaulx, Le miroir de la charité, C. Dumont, G. de Briey (trad.), VieMon 27, Abbaye de Bellefontaine, 1992; A. de Rievaulx, L’Amitié spirituelle, G. de Briey (trad.), VieMon 30, Abbaye de Bellefontaine, 1994). Deşi Augustin nu este singura sursă a scriitorului medievali, totuşi el are un loc de cinste alături de autorii păgâni, cum ar fi Cicero şi Seneca, şi scriitorii creştini, ca Ambrozie al Milanului şi Bernard de Clairvaux]. Părerile specialiştilor în privinţa doctrinei despre iubire la Fericitul Augustin au fost, de-a lungul timpului, numeroase, toate arătând modul profund în care marele episcop al Hyponei a marcat gândirea teo­logică. Încă din anii ’50, Anders Nygren, în monumentala sa lucrare Agape and Eros, afirma că „punctul de vedere a lui Augustin în privinţa iubirii şi-a exercitat de departe cea mai mare influenţă în întreaga istorie a ideii creştine despre iubire… Încă din timpul său sensul iubirii creş­tine a fost, în general, exprimat în categoriile pe care el le-a creat, şi chiar calitatea emoţională pe care aceasta o poartă în mare măsură i se datorează tot lui” [Anders Nygren, Agape and Eros, Philip S. Watson, trans., Philadelphia, The Westminster Press, 1953]. De aceea, aşa cum sublinia Oliver O’Donovan, „până la o cercetare mai amănunţită când se va dovedi altfel, trebuie să facem presupunerea că Augustin este responsabil nu numai pentru «iubirea de sine» aşa cum o înţelege până acum teologia în Occident, dar, de asemenea, şi pentru predominanţa «rezumatului» [i.e., a dublei porunci a iubirii] în domeniul eticii creştine occidentale” [Oliver O’Donovan, The Problem of Self love in St. Augustine, New Haven, Yale University Press, 1980]. Printre mulţi alţii, tot A. Nygren atribuie influenţa lui Augustin nu numai geniului său, dar îl pune şi în raport cu contextul său de viaţă aflat „la frontiera dintre două lumi distincte religioase, atât cea a elenisticului Eros, cât şi a creştinului timpuriu Agape” [Anders Nygren, op. cit].

În operele lui Augustin s-au întâlnit diverse curente dispersate de gândire: printre ele, una ar fi dorinţa de eliberare, şi alta, dorinţa de cunoaştere. Interogatoriul investigaţiei intelectuale [quaerere] a fost, pentru Augustin, în esenţă, o căutare a lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că adevăratul filosof este, în acelaşi timp, un adevărat iubitor de Dumnezeu [verus philosophus amator Dei, cf. De civ. Dei VIII]. Deci, filosofia ca „iubirea de înţelepciune” a fost, pentru Augustin, identică cu iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, şi poate fi înţeleasă ca o putere mişcătoare/ mobilă care ne poate uni în cele din urmă cu Dumnezeu într-o armonie perfectă. Cu toate acestea este caracteristic pentru oamenii din era post-paradisiacă ca dragostea lor să nu fie intactă, cum era iniţial. De aceea iubirea umană tre­buie să fie vindecată de iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

În trei perioade diferite ale vieţii sale, Augustin evo­luează în privinţa sensului dat iubirii. În prima perioadă susţine că Duhul Sfânt este iubirea Tatălui şi a Fiului. În a doua perioadă a vieţii sale, Augustin dezvoltă dimen­siunea iubirii frăţeşti ca şi calea spre Dumnezeu. Ultima perioadă, înaintea Sinodului de la Cartagina (418), este în cursul dezvoltării sentimentului de iubire ca dar al lui Dumnezeu pentru om, în legătură cu expresia din 1 In 4, 8: „Dumnezeu este iubire” [Cf. D. Dideberg, „Esprit Saint et charité: l’exégèse augustinienne de 1 In 4, 8 et 16”, în NRTh 97 (1975), p. 97-109 şi p. 229-250]. Această schimbare de direcţie este semnificativă pentru a defini agape? Cât de importantă este această schimbare de direcţie în privinţa înţelegerii afirmaţiei augustiniene „Iubeşte şi fă ce vrei” [dilige, et quod uis fac, cf. In Io. Ep. tr., VII, 8]?

Augustin adânceşte tema iubirii în categoriile umane de dragoste şi prietenie, ajutat de propria sa prietenie cu Alypius: „Dacă eram stăpânul tău prin cuvânt, tu erai al meu prin exemplu [ut ego tibi verborum, tu mihi rerum ma­gister effectus sis, cf. De ord., II, X, 28]”. Prietenia duce la o „reînnoire profundă a atenţiei asupra lucrurilor şi fiinţelor” [J.-F. Petit, Saint Augustin et l’amitié, p. 48-49. Autorul continuă (p. 55): „Cu Augustin, putem rămâne permanent în descrierea unor prietenii frumoase. Episcopul de Hippo este unul dintre puţinii Părinţii ai Bisericii care-i dă o adevărată consistenţă creştină, lăsându-i în acelaşi timp adiacenta concepţie antică a lui philia”]. Ea poate da roade bune, atunci când aceasta este întipărită de dragostea lui Dumnezeu, în încredere şi perseverenţă. Legătura de prietenie este un nod scump datorită unităţii care se realizează între mai multe suflete [Amicitia quoque hominum caro nodo dulcis est propter unitatem de multis animis, cf. Confess., II, 10].

Acest lucru ne ajută să înţelegem ce l-a animat pe Augustin pe tot parcursul operelor sale. Supra­numit „Docteur de la caritaté” [Doctor Caritatis], autor al unui tratat al cărui titlul se referă la iubire [Cf. Augustin, Enchiridion ad Laurentium seu de fide, ope et caritate liber, PL 40, col. 231-290], Augustin este cel pentru care iubirea este cea care deţine un loc important în multe din lucrările sale şi nu se limitează la domeniul de caritate aşa cum o înţele­gem în mod obişnuit astăzi, în sens prea exclusiv de generozitate faţă de alţii sau iubire spirituală. Caritas are spaţiul şi importanţa iubirii in genere, deoarece caritas este prietenia cu Dumnezeu, iu­birea de Dumnezeu: „Tu vezi Treimea când vezi iubirea [Imo vero vides Trinitatem, si charitatem vides, cf. De Trin., VIII, 8, 12]”.

Tipuri de iubire

Trei tipuri de iubire se disting în lucrările lui Augustin, care diferă între ele numai în direcţia de deplasare a puterii dragostei. Ele sunt:

1) dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia sa, şi, în special, pentru oameni,

2) dragostea oamenilor pentru Dumnezeu, şi

3) dragostea unui om pentru semenii săi.

Prima iubire este descendentă, a doua dragoste este ascendentă, iar în al treilea caz de dragoste, ambele direcţii sunt combinate. Dar totuşi, în com­binaţia celor două direcţii de dragoste, motivaţia iubirii descendentă domină, şi mişcarea ascendentă a lui Amor Dei este subordonată.

În De Trinitate, Augustin începe capitolul 8 cu afirmaţia că „cine iubeşte pe fratele său, Îl iubeşte pe Dumnezeu, pentru că el iubeşte dragostea în sine, care este de la Dum­nezeu, şi este Dumnezeu” [Cf. De Trin., VIII, 1].

Pentru Augustin ― aşa cum demonstra în De Doctrina Christiana ― scopul întregii Scripturi este de a construi iubirea [Cf. De doctr. chr., I, 36, 40]. Acelaşi lucru îl va sublinia şi în alt loc: „Speranţa mea în numele lui Hristos nu este iluzorie, pentru că eu nu cred că doar toată Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci, ci pentru că am experimentat, de asemenea, şi eu încă o fac în fiecare zi, că nici un singur cuvânt sau mister obscur al Scripturii nu devine clar pentru mine, dacă nu îl raportez la aceste două porunci” [De mor. Eccl. cath., I, 15, 25].

Înseşi cuvintele Mântuitorului despre dubla poruncă a iubirii depăşesc scri­erile filosofilor şi ale legilor civile [Cf. Ep., 55, 21, 38]. De fapt, în concepţia Fericitului Augustin „adevărata filosofie începe – cum spune Gilson – printr-un act de adeziune la ordinea supranaturală, care eliberează voinţa de senzua­litate şi gândirea de scepticism prin revelaţie. Centrul şi inima filozofiei adevărate sunt harul şi iubirea. De aceea se poate spune că „o doctrină este augustiniană în măsura în care tinde să se organizeze mai deplin în jurul carităţii”.

Concluzionând, într-adevăr, puţini au simţit iubirea creştină ca Augustin şi au adâncit studiul iubirii ca acela ce a exprimat cu vorbe nepieritoare nostalgia după Dum­nezeu, care frământă fără-ncetare inima omului: „Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te” [Confess., I, 1, 1; PL 32, col. 661].

Augustin explică în continuare de ce iubirea desăvârşi­tă alungă teama: pentru că teama dă naştere la suferinţă în sensul în care conştiinţa păcatelor chinuie inima câtă vreme încă nu s-a înfăptuit îndreptăţirea. Însă în clipa în care pătrunde iubirea care aduce însănătoşirea, teama care este ca o rană este alungată [Ibidem, p. 285, 287]. De aceea Augustin concluzionează: „Aşadar, fie ca tea­ma să se sălăşluiască în inima ta [Despre rostul bun al fricii, în prima fază promovează o nelinişte folositoare premergătoare mărturisirii, vorbeşte Augustin şi atunci când se referă la îndemnul ce ni-l dăm: „«Să păcătuim, să facem liniştiţi ceea ce vrem, Hristos o să ne cureţe». (…) El îţi răpeşte liniştea cea răufăcătoare şi sădeşte întine o teamă folositoare. Vrei să fii liniştit, trăind cum nu trebuie? Fii mai bine plin de nelinişte! Într-adevăr, Dumnezeu este de bună-credinţă şi drept, încât să ne ierte păcatele, doar dacă tu vei fi mereu nemulţumit de tine şi vei accepta să fii schimbat până vei ajunge la desăvârşi­re” (cf. Ibidem, I, 7; PG 35, col. 1983; trad. rom. cit., p. 51)], ca să facă să intre în ea dragostea. Dar dacă eşti fără teamă, nu vei putea fi îndreptăţit. […] Aşadar este nevoie ca la început să pătrundă în suflet teama prin care apoi să vină iubirea. Teama este un medicament, în vreme ce iubirea este mântuire” [Ibidem, IX, 4; PG 35, col. 2047-2048,trad. rom. cit., p. 287].

Cine iubeşte nu se teme de Judecată

Astfel, rostul pozitiv al fricii este acela că aduce după ea mărturisirea păcatelor. Mai departe, în urma mărturisirii ivite în urma fricii, omul dobândeşte o linişte interioară care în cele din urmă, deschide uşa iubirii care alungă frica. Prin urmare, Augustin recunoaşte că iubirea aduce în sufletul omului siguranţă şi linişte adevărată în termenii în care, pe urmele Sfântului Evanghelist Ioan, el afirmă că semnul celui care iubeşte cu adevărat este faptul că nu se teme de Judecată:

„…cum poate fiecare dintre noi să se pună la încercare, ca să vadă cât de mult a înaintat în el dragostea sau, mai degrabă, cât de mult a înaintat el în dragoste. Căci, dacă Dumnezeu este iubire, nici nu înaintează, nici nu se retrage. Se spune că dragostea înaintează în tine în sensul că tu îna­intezi în ea. […] Oricine are încredere în ziua Judecăţii, în el iubirea e desăvârşită. Ce înseamnă a avea încredere în ziua Judecăţii? Înseamnă a nu te teme că vine ziua Judecăţii” [Ibidem, IX, 2; PG 35, col. 2045-2046, trad. rom. cit., p. 277, 279].

Mai mult, chiar dacă la început omul începe prin a se teme de Judecată, totuşi, o „dragoste desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi”: „Un om înce­pe, aşadar, să se teamă de ziua Judecăţii. Temându-se, el se îndreaptă.[…] De-acum, o dată ce un suflet curat a început să dorească să vină Hristos, doreşte îmbrăţişarea mirelui şi renunţă la adulter. El devine înlăuntrul său fecioară, chiar prin credinţă, nădejde şi dragoste. Are de-acum încredere în ziua Judecăţii; nu se mai luptă cu sine atunci când se roagă, şi spune: «Vie împărăţia ta». Cine se teme de venirea împă­răţiei lui Dumnezeu se teme că-i va fi ascultată rugăciunea. Dar cum se roagă cineva care se teme să fie ascultat? În schimb, dacă cineva se roagă cu încrederea dragostei, el doreşte ca împărăţia lui Dumnezeu să vină încă de acum. [...] Dragostea desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi. Iar de aşteptat o aşteaptă cine are încredere în ea; are încredere în ea acela al cărui cuget nu se tulbură, ca unul rânduit într-o dragoste desăvârşită şi neprefăcută” [Ibidem, p. 279, 281].

Două feluri/tipuri de frică: teama curată şi teama necurată

Ajungând aşadar la concluzia că „în iubire nu există teamă, ci iubirea desăvârşită alungă teama” şi că „cine iubeşte nu se teme de Judecată”, cum poate fi interpretat atunci versetul din Psalmi: „Teama de Domnul este curată, ea rămâne în vecii vecilor” [Ps 18, 10]. „…Oare cele două afirmaţii sunt în dezacord? Nicidecum. […] [va spune Augustin]. Nu fără motiv într-unul din locuri se adaugă «curat», în vreme ce în celălalt nu. Există o teamă care se numeşte curată şi o alta care nu se numeşte curată. Să facem deosebire între aceste două feluri de teamă…” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048–2049, trad. rom. cit., p. 289].

Făcând această diferenţă, el va fi mult mai explicit atunci când va recunoaşte că există două tipuri de frici: o teamă necurată, care este alungată de iubirea desăvârşită, şi care este o teamă de chinurile iadului, şi o teamă curată, care „rămâne în vecii vecilor” şi care este „teama de a nu pierde binele însuşi” [i.e. Dumnezeu] [Ibidem. Astfel, una este „teama pe care o are sufletul de a nu fi osândit” şi alta este „teama pe care o are sufletul de a fi părăsit. Prima este teama pe care iubirea o alungă, cea de-a doua este teama care rămâne în vecii vecilor” (cf. In Io. Ep. tr. IX, 8; PG 35, col. 2050-2051; trad. rom. cit., p. 295)]: „Există oameni care se tem de Dumnezeu ca să nu fie aruncaţi în gheenă, ca nu cumva să ardă împreună cu diavolul în focul veşnic. Aceasta este teama care pregăteşte calea dragostei, dar aceasta este o teamă care intră pentru ca apoi să iasă. Dacă încă te temi de Dumnezeu din pricina pedepselor Sale, înseamnă că încă nu-l iubeşti pe Cel de care te temi astfel. Nu doreşti binele, ci te păzeşti de rău. Dar, prin faptul că te păzeşti de rău, te îndrepţi şi începi să doreşti binele. Când vei începe să doreşti binele va fi în tine teama cea curată. Care este teama curată? Este teama de a nu pierde binele însuşi” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048-2049 [trad. rom. cit., p. 289]. Teama aceasta de a nu-L pierde pe Dumnezeu o va relua Augustin în De Civitate Dei, unde va sublinia că, de fapt, despărţirea de Dumnezeu înseamnă moartea sufletului [cf. Bernard Sesé, Sfântul Augustin în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti,1996, p. 94)].
Mai departe, Augustin este şi mai clar în diferenţierea celor două temeri: „Ascultaţi: una este să te temi de Dumnezeu că te-ar putea trimite în gheenă, alta este să te temi de Dumnezeu că s-ar putea îndepărta de tine. Teama aceea pe care o ai, să nu te arunce în gheenă împreună cu diavolul, încă nu este curată, căci nu vine din iubirea faţă de Dumnezeu, ci din teama de pedeapsă. Însă când te temi de Dumnezeu ca nu cumva prezenţa Lui să te părăsească, atunci Îl îmbrăţişezi şi vrei să te bucuri de El” [In Io. Ep. tr. IX, 5 PG 35, col. 2048-2049, trad. rom. cit., p. 289]. Diferenţa dintre aceste două feluri de teamă, una pe care iubirea o alungă, cealaltă, curată, care rămâne în vecii vecilor, o face Augustin şi prin exemplul imaginii a două femei căsătorite: „Imaginează-ţi că una din ele doreşte să comită un adulter, să se desfăteze în nelegiuire, dar se teme să nu fie pedepsită de bărbatul ei. Se teme de bărbat, dar numai pentru că iubeşte nelegiuirea. De aceea se teme de bărbat. Prezenţa bărbatului nu-i este plăcută, ci împovărătoare: dacă vrea să trăiască în nelegiuire, se teme de venirea bărbatului ei. Aşa sunt cei care se tem că va veni ziua Judecăţii. Imaginează-ţi că cealaltă femeie îşi iubeşte bărbatul, că-i dăruieşte îmbrăţişări curate, că nu se întinează cu necurăţia adulterului: ea doreşte prezenţa bărbatului. Cum dar se deosebesc aceste două feluri de teamă? Se teme şi cea dintâi, se teme şi cea de-a doua. …Răspunsul este acelaşi, dar sufletele lor sunt deosebite. Întreabă-le acum: «De ce?». Prima îţi spune: «Mă tem să nu vină bărbatul». Cealaltă: «Mă tem să nu plece bărbatul». Prima spune: «Mă tem să nu fiu pedepsită», cealaltă: «Mă tem să nu fiu părăsită». Aplică acest exemplu la sufletul creştinilor, vei găsi astfel teama pe care o alungă dragostea, şi vei găsi şi cealaltă teamă, care rămâne în vecii vecilor”. Prin urmare, va zice Augustin: „O, suflete care te temi să nu te osândească Dumnezeu! …Aşa cum nu-ţi place acea femeie, la fel nici de tine însuţi nu trebuie să-ţi placă. Dacă ai o nevastă vrei oare ca ea să se teamă să nu fie osândită de tine, oare vrei ca ea să se desfăteze în nelegiuire, ori să nu înfăptuiască nelegiuirea din pricina marii temeri pe care o are faţă de tine, nu din faptul că ar osândi nedreptatea? Tu vrei ca ea să fie curată, să te iubească, nu să se teamă de tine. Atunci, arată-te lui Dumnezeu aşa cum ai vrea să fie şi nevasta ta” [Ibidem, IX, 6; PG 35, col. 2049-2050; trad. rom. cit., p. 289–291]. Mai mult, cea de-a doua teamă, care nu alungă liniştea, ci, având-o omul, o păstrează, este esenţială, la Augustin, pentru înţelegerea fericirii.

Despre această a doua temere şi însuşirile ei, Augustin va spune: „Şi când acest suflet va ajunge la îmbrăţişarea lui Dumnezeu, se teme, dar rămâne liniştit. De ce se teme ? El se va păzi şi se va feri de păcat, ca să nu mai păcătuiască, dar nu pentru a nu fi trimis în focul cel veşnic, ci de teama de a nu fi părăsit de El” [Ibidem, IX, 8; PG 35, col. 2050; trad. rom. cit., p. 295]. Faptul că iubirea conferă sufletului linişte îl recunoaşte Augustin şi în alt loc: „Păziţi, aşadar iubirea şi rămâneţi liniştiţi. De ce te temi că poţi face rău cuiva? Cine-i poate face vreun rău celui pe care-l iubeşte? Iubeşte deci, nu vei putea face decât binele” [Ibidem, X, 7; PG 35, col. 2059; trad. rom. cit., p. 323].

Prin urmare, în esenţă „este vorba de dragostea pentru iubire, astfel încât, iubind, să poţi alerga şi, alergând, să poţi iubi. De-acum eşti frumos, dar nu te preocupa de tine însuţi, ca nu cumva să pierzi ceea ce ai primit. Preocupă-te de Acela care te-a făcut frumos. Fii frumos tocmai pentru ca El să te iubească. Tu concentrează-ţi întreaga atenţie asupra Lui, aleargă la El, caută îmbrăţişarea Lui, teme-te să te depărtezi de El; pentru ca în tine să existe acea teamă curată, care rămâne în vecii vecilor” [Ibidem, IX, 9; PG 35, col. 2051-2052, trad. rom. cit., p. 299].

 

Sursa: Telegraful Român 

03-05-2018
Citeste si:


Adaugati un comentariu:
Nume
Email
(nu va fi afisat)
Comentariu
Comentariile in afara subiectului si cele necuviincioase vor fi sterse
Antispam:
Scrieti, va rog, prenumele lui Eminescu