Icoana mamei

Parc-o văd acum pe mama,
Chip de sfântă-ntr-un pervaz
Slabă, slabă, sărăcuţa,
Şi cu lacrimi pe obraz. - Pr Petroniu Tănase

În toată viaţa ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le ţinea cu multă evlavie, chiar şi pe cele mai mici. Deşi nu ştia carte, avea socotelile ei şi ştia din vreme şi fără greş toate sărbătorile, posturile şi pomenirile anuale ale celor răposaţi. Milostenia îi era grija de căpetenie.

Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta şi-i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morţilor le ţinea cu mare sfinţenie. În fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiţi: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine. Apoi se ocupa cu lăutul copiilor pentru a doua zi, iar după masă făcea mâncare pentru duminică, zi în care nu se gătea niciodată. Când suna clopotul de vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi dimineaţă ne primeneam cu toţii şi, îmbrăcaţi curat, mergeam la sfânta biserică. Tata se scula mai de dimineaţă şi, după ce-şi făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului Hristos din Ceaslov iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică ne ceream iertare unii de la alţii: „Iertaţi!” şi „Dumnezeu să te ierte!” Atât în casă cât şi la vecini.

Posturile – trei zile pe săptămână, iar posturile mari erau ţinute cu mare sfinţenie şi de copii mici, şi în caz de boală. Postul Mare îndeosebi era un eveniment de seamă. Aveam vase anume păstrate pentru această vreme: blide, linguri. Paştele, Crăciunul, hramul satului erau zile mari în familie. Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea ţesea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum şi ţoalele şi aşternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, şase fete şi doi băieţi, şi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni şi cu cinste. Nu cruţa băţul când nu eram în rânduială. Evlavia, credinţa, împlinirea datoriilor creştineşti tradiţionale îi erau fireşti, izvorau din toată fiinţa ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.

În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors şi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar şi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, şi eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut şi eu măcar atâta, am spălat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace în pat, şi i-am tras o pereche de colţuni noi în picioare.”

În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaţi. „Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng şi să răcnesc de durere”.

În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile şi cozonacii pe care-i făcuse pentru Paşti, ea mi-a zis: „Nu pentru mâncat le-am făcut aşa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că aşa-i de mândră faţa Domnului Hristos la Paşti”.

Bătrână şi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor şi a văduvelor şi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. „Niciodată – mi-a zis – n-am cheltuit pentru mine aceşti bani, ci cumpăr cu ei lumânări şi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.

Altădată am voit să aflu ce ştie ea din învăţătura Bisericii. Mi-a spus atunci Crezul, Visul Maicii Domnului şi Epistolia, foarte frumos rostite, texte întregi din Sfânta Evanghelie şi din Psalmi. Îmi spunea Psalmul 49: „De vezi hoţul, te uneşti cu el. şi ai cugetat că voi fi asemenea ţie. Mustra-te-voi şi-ţi voi pune înainte păcatele tale.” Ştia pe de rost o mulţime de rugăciuni, tropare, stihiri de la praznice, pe care le învăţase de la biserică. M-am mirat foarte tare de aceasta, căci nu-mi dădusem seama de cunoştinţele de care ea nu făcea caz şi le ţinea cu multă discreţie.

Mereu la rugăciune. Cum ieşeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor şi făcând cruci şi metanii. Numele Domnului Hristos şi al Preacuratei Maici le rostea apăsat şi cu căldură sufletească, cu încredere şi nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru moarte era pregătită de multă vreme. Cămaşă de moarte, pânză pentru punţi şi un bulgăre de ceară pentru toiag le avea gata în ladă. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, mergând s-o mai văd, i-am dus un mănunchi de lumânări de ceară curată, dăruite de părintele Macarie. I-am făcut o mare bucurie cu ele. Le-a pus în ladă şi cu acest prilej am văzut ce avea înăuntru: două-trei schimburi vechi, cămaşa de înmormântare şi două vălurele de lână de tort, ţesute de mâna ei, pentru „punţi şi dezlegări”, apoi vreo zece batiste de târg cumpărate anume pentru moarte. Asta era tot. Bruma de lucruri ce mai avusese le dăduse de pomană... A trăit 87 de ani fără câteva luni, dintre care 39 de ani în căsnicie şi 25 de ani văduvă. S-a născut la 8 septembrie 1880, s-a căsătorit în ianuarie 1903, a murit pe 4 iulie 1967. Tata s-a născut în 1873 şi a murit la 1 august 1942. - Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002. sursa: crestinortodox.ro

• Icoana mamei

Tot mai des îmi vine în minte maica mea. Îi aud aievea cuvintele. Îi simt durerile. Ale ei cumplite suferințe parcă le retrăiesc și îmi spune gândul că e bine să le transfigurez în suspine blânde înălțate la Domnul Iisus Hristos.

O! Abia acum pricep câtuși de puțin, câte frământări suferă o mamă, pentru copiii ei. Este o adevărată mărturisire făcută de pe cruce ca o flacără a iubirii aprinsă veșnic. O mamă știe că a adus pe lume un om care are o părticică de dumnezeire ce nu poate fi redusă la dispariție niciodată.

Câtă tragedie trebuie să fie în sufletul mamei când fiul ce l-a adus pe fața pământului nu o mai ascultă. Lame de sabie îi umblă prin inima femeii mamă. Fiind mai îndărătnic din fire, la maturitate deseori am necăjit-o.                                                        Cu toate acestea iubirea ei pentru mine nu s-a micșorat – dimpotrivă - a crescut și a devenit o adevărată văpaie. Dar și acum, după ce au trecut peste doi ani, de când a plecat la Domnul, îmi trimite semne. Cuvintele ei din timpul vieții au săpat urme adânci în inima mea, ce nu le poate șterge toate apele mării.

Mă întreb: de ce suntem așa de nesimțitori și călcăm în picioare și batem în cuiele indiferenței, dragostea părinților?

Acum, după ce a plecat, încep să mă trezesc. Când afară suflă vântul rece de iarnă, îmi pare că glasul ei mă cheamă cu voce lină să n-o las pradă viscolului înghețat.

Ce mai pot face? Deschid ușa și o caut cu privirile în imensitatea albă a nopții de iarnă!!! Un glas tăcut și tainic, îmi șoptește că icoana mamei e acolo unde lumina lui Hristos acoperă taina și locul minții fiecărui om.

Câteva lacrimi nenăscute îmi spală toate greșelile și înțeleg că izvorăsc tot la suferințele ei îngropate în colțul basmalei. Da, dragostea mamei nu o omoară nici moartea. Icoana ei apare pe bolta cerului, clară, ca un răsărit de lună plină. – Tănasă Valer