Aspazia Oțel Petrescu - Nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu!

 

Am aflat cu tristețe vestea trecerii la cele veșnice, în 23 ianuarie 2018, a doamnei Aspazia Oțel Petrescu, fiică devotată a Bisericii Ortodoxe Române, care a mărturisit și apărat Ortodoxia cu prețul libertății sale în timpul regimului comunist ateu.

Autentică personalitate morală, deținută politic în perioada 1948-1962, doamna Aspazia Oțel Petrescu va rămâne pentru totdeauna în memoria vie a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. 

După eliberarea din închisoare, doamna Aspazia Oțel Petrescu și-a dedicat viața cinstirii și pomenirii victimelor prigoanei comuniste, scrierile ei constituind o adevărată bibliografie a eroismului românesc mărturisitor.

În aceste momente grele pentru toți cei care au cunoscut-o și au prețuit-o, adresăm un cuvânt părintesc de mângâiere sufletească și îi încredințăm de întreaga noastră compasiune. Ne rugăm lui Dumnezeu să odihnească sufletul doamnei Aspazia Oțel Petrescu împreună cu drepții, iar pe cei îndoliați și întristați să îi întărească întru nădejdea Învierii celei de obște și a iubirii milostive a Preasfintei Treimi!

Cu părintești binecuvântări și condoleanțe pentru familia îndoliată,

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

 

Suferința este treaptă de iubire, nu este pedeapsă.

Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu! 

 

Acestea sunt cele două mari învățăminte care au dat sens vieții de prigoană trăite de doamna Aspazia Oțel Petrescu, cea care ne rămâne model de jertfă din iubire și credință în Dumnezeu. În anul 2016, doamna Aspazia Oțel Petrescu acorda un interviu, în revista Lumea Credinței, Preasfințitului Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, pe care îl publicăm mai jos, iar la sfârșitul interviului, putem parcurge o scurtă biografie a acestei minunate mărturisitoare și apărătoare a Ortodoxiei.

 

Suferința ca dar și treaptă de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, ați petrecut peste un deceniu în temnițele comuniste. Cum ați defini suferința?

Aspazia Oțel Petrescu:  Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care ați ieșit din închisoare? Și am spus, fără să ezit, două fraze: că suferința este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi așa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează și ne curăță de zgura pe care păcatul a așezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înțelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie și de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinței. Îți dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferință, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeți, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; și El o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am știrbit din opera divină care este creațiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greșeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferință.

Și asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate șterge urma păcatului de orice fel. Și din clipa aceea, când înțelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înțelegem lucrul ăsta, ne‑am însușit cu bucurie nespusă suferințele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinței care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Și din clipa aceea suferința a devenit prilej de iubire și prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără șovăire și mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieșit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare și de suferință căreia nu ai cum să‑i faci față, pentru că diavolul este înfricoșător, într‑adevăr.

Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Și în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Și‑a lăsat cerul și a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui și cum poate să‑l ajute mai mult și mai bine, din momentul acela înțelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută și alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit și până la urmă înhățat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învățăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferința ca pe un dar de iubire și să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârșită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Una dintre cele mai tulburătoare experiențe pe care le‑ați trăit în închisoare a fost aceea în care ați fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece și plină cu șobolani. Și totuși, deși părea imposibil să mai scăpați cu viață, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu șobolanii este o chestie pe care eu nu știu cum aș face să o îndrept. Că oamenii și‑au făcut o impresie greșită. A venit odată un preot și mi‑a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: cum ați putut acumula atâta har încât să puteți vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageți cuvântul și să nu mai spuneți niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „Nu eram în stare de har, părinte, aduceți‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. Eram în cel mai negru păcat în care poate să fie un om, eram în mlaștina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaștină”. „Și atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Stați să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecință a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, ați văzut ochi omenesc care să vadă lumina Dumnezeiască și nu‑i ardă privirea? Amintiți‑vă că Moise a trebuit să‑și scoată încălțările numai când a atins pământul învăpăiat de revelația divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să știu că ați înțeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls și asta i‑o datorez îngerului meu păzitor. Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «Doamne Iisuse». Mă vedeam complet ronțăită de șobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieșire din această situație‑limită: marea îndurare a Bunului Dumnezeu. Și că este așa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conștientizez păcatele, să vin cu șiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur și simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit și, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din brațele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am știut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am știut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls și Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am știut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viața mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu și că El mă scapă. Și de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent și m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaș din alea pe care le are pregătite pentru cei drepți. Cum să spun, acele locașuri pentru drepți sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobește Bunul Dumnezeu virtuțile, nu este dumnezeire. Deci explicația mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent și m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun așa, într‑un spațiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepți. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locașuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Și spune: „Vă judec așa cum văd, în ceea cea ce vă aflați”; deci Mântuitorul ne dă toate explicațiile. Așa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaș, și vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simțeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepția mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaștere, imaginea cu șobolanii, din momentul acela am ieșit din acest spațiu și m‑am trezit din nou în celulă. A și venit imediat după aceea milițianca și mi‑a deschis ușa. Anchetatorul și‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în ușă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre șobolani, că spun tot ce vrei și semnez tot ce vrei!”, știa că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; și‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un șoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, și au trimis‑o și m‑a scos de acolo. M‑a dus din nou în contingent și m‑a izbăvit de hruba cu șobolani. Întâmplarea din groapa cu șobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate și cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu și că este posibil să o spui și în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuți, când suntem prăbușiți are grijă de noi, de aceea ne‑a și dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o șansă.

Între agonie și extaz

Ați mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de șobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu șobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… și m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băț în mână, traversând un drum. Și am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, și eu mergeam pe sub acest întuneric și ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Și îngerul meu păzitor, am un înger așa de bun și de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ți este rușine? Cum poți spune că ești singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul Dumnezeu ce este? Dar toți Sfinții care vă veghează ce sunt?”.

Și atunci am gândit un mic eseu, așa, în frigul ăla pe care îl simțeam concret: Doamne, eu știu că undeva și temnița asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă și rece în care și pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură și ocară și Te‑au azvârlit să zaci ca și noi, flămând de adevăr și însetat de iubire. Și pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ți le‑am pricinuit eu Ție, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă și să‑ți aduc două daruri… Și îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; și un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii și prin care ne vine apa sfințită, izbăvitoare.

Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meșteșug, am o mână neghioabă, fără meșteșug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinței, la flăcările durerii, și știu că asta Mântuitorul o va prețui și va transforma în aur curat urâciunea candelei credinței mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Și am terminat așa: Binevoiește și le primește în celula Ta, în care știu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mișcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ți le‑am pricinuit eu Ție.

Și în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Și mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea și la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, și stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ți se făceau picioarele cât butucii. De obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ți se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te țină în chinuri. Nenorocitul ăsta, care are o cunoaște luciferică, știe că această suferință este doar spre binele nostru și, cu toate astea, ne‑o prelungește, pentru că el se hrănește cu durere, se hrănește cu ură, se hrănește cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chivernisește și ura, care este contrariul iubirii, chivernisește și deznădejdea, care este contrariul credinței, a crezului, a puterii de credință. El știe că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrănește din durerea și din suferința oricăruia dintre credincioși, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume ați mai avut astfel de trăiri?

Să știți că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viața în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic și mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoiește, și ajunge la aceleași rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalți, meritul și răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ți‑o închin Ție; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalți, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Știu că toți frații mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑și poate da seama prin ce au trecut frații mei, ce a însemnat experimentul Pitești, de pildă. Deci, eu știu clar că ei sunt izbăviți, dar eu țin la un sfârșit creștinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are și o rugăciune de dezlegare.

Deci, în ultimul moment, părinții noștri, care au grijă de noi, au grijă să rostească și această ultimă dezlegare, și aș vrea să nu fi  scutită de ea, aș vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greșeli am făcut după experiența din închisoare, pot să spun că am greșit mai mult decât am greșit înainte de a intra.

Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greșelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiți pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. Dar dacă sunt procese care coagulează aceste firișoare de nisip, se formează o stâncă, și stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învățau părinții mei pe copii (părinții mei au fost învățători), Când se unește grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfiripă din firile mărunte/ Și ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o miște nu‑i în stare…

Mă gândesc așa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici și mari, dar toate izvorăsc din aceeași sursă, păcatul, și toate împreună fac cât o stâncă.

În greutatea lor, deși ele sunt mici și multe, dar fac cât unul mare și zdravăn, și atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinților noștri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. Nu ne dăm seama cât de mici suntem față de marea iubire a Bunului Tată ceresc.

 

Biografia doamnei Aspazia Oțel Petrescu

Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, a murit în noaptea de luni spre marți la vârsta de 94 de ani.

Aspazia Oțel Petrescu se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) 1923, în comuna Cotul Ostriței, în casa bunicilor materni; primul copil din cei trei (fratele – Anatolie, sora – Ariadna, decedată la opt luni) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel (născută Axani).

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdita (Fântânele), județul Soroca, județ de baștină al familiei Oțel.

Este înscrisă la Liceul din Bălți, oraș mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.

Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul de fete ortodox Elena Doamna din Cernăuți. În frământările anului 1940 (prima cedare la opresiunea rusească) pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recuperând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5-a și în particular, concomitent, clasa a 6-a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7-a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, luând calea refugiului, dramatic și definitiv de data aceasta. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bombardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare. 

Între 1946-1948 a funcționat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii și Cercetări Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. 

La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără posibilitatea de a susține examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniță grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu și devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: și anume aderența la Cetățuia – organizația de tineret a femeilor din Mișcarea Legionară, similară FDC-ului – organizația de tineret a bărbaților – activează în cadrul Liceului de fete ortodox Elena Doamna, din Cernăuți, și apoi în Centrul Studențesc Legionar din Cluj (C.S.L.).

În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani de detenție, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este eliberată.

În 1962 se stabilește cu mama (pensionară) în orașul Roman, tatăl fiind decedat (1958). Cu foarte multă dificultate reușește să funcționeze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soția. Împreună cu acesta cresc pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul, inginer, iar fiica, medic). 

În 1977 îi moare mama, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele. 

După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor și sfintelor din temnițele comuniste – a se vedea în acest sens volumul autoarei "Adusu-mi-am aminte" (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rostite cu prilejul sfințirii Hramului Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la Mislea și la fiecare hram (8 septembrie).

În 2007 primește Premiul Fundației Culturale "LUCIAN BLAGA" pentru creație literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeș-Alba. Prețuiește enorm Diploma "Mihai Eminescu – Românul Absolut”, conferită pentru "restaurarea chipului creștin al lui Mihai Eminescu”, cea mai importantă printre altele.

Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne..., prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).

A îngrijit și coordonat pentru publicare volumele de memorii ale unor foști deținuți politic: „Starțun între temniță și vecie" de Victor Leahul, „Pe firul amintirilor" de Sofia Cristescu Dinescu, „Ale Tale dintru ale Tale" de Maica Patricia Codău. Este menționată (ca scriitoare) în antologia literaturii nemțene, în Analele Bucovinei și altele. (Sursa: Activenews ; Foto: Basilica)

Părintele Arsenie mă privea cu veşnicia!

Întâlnirea decisivă a Aspaziei Oțel Petrescu cu Sfântul Ardealului, Părintele Arsenie Boca. 

„Simţeai cum împreună cu Părintele cântă copacii, cântau păsările, trilurile lor se împleteau cu cele ale psalmodiei părinţilor. Simţeai într-adevăr că toată natura este în genunchi şi se roagă ...” - Aspazia Oţel Petrescu.

Întâlnirea doamnei Aspazia Oţel Petrescu  cu părintele Arsenie Boca a fost providențială, a venit ca răspuns la rugăciunea curată a tinerei, pe atunci, Aspazia, de a avea un duhovnic, conștientă fiind de împrejurările potrivnice ale vieții din acele vremuri. Peste ani, Aspazia Oțel Petrescu a povestit cu de-amănuntul despre impactul întâlnirii cu Sfântul Ardealului:

„Infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om“...  „Am zis Doamne, dă-mi şi mie un duhovnic la care să am eu curajul să mă duc să mă spovedesc şi sa mă impact cu tine. Am ieşit afară şi dau nas în nas cu Zorica Latcu şi ea mi-a zis «Bine că am dat peste ţine fiindcă vreau să te iau cu mine neapărat». Unde? «La părintele Arsenie Boca»“. Aspazia Oţel Petrescu îşi aminteşte întâlnirea cu părintele Arsenie Boca cu lux de amănunte. Nici măcar un detaliu nu-l ignoră când e vorba de duhovnicul ei de suflet. „M-a speriat expresia ochilor, privirea părintelui se prelungea undeva în infinit. Senzaţia mea a fost că infinitul albastru mă privea cu doi ochi de om. Din clipa aceea am amuţit şi părintele, el fiind clarvăzător, el a văzut tot ce se petrecea cu mine atunci, a zis de ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă vezi? Părintele Arsenie Boca i-a prevestit chinurile ce vor urmă. Viaţa Aspaziei nu era deloc uşoară, iar dorinţa ei de împăcare cu Dumnezeu era un semn că, în curând, o mare cumpăna o va aştepta.  Aspazia însă venise la părintele şi cu  o altă dilema să îmbrace sau nu haina monahală? «Uite cum o să facem o s-o întrebăm pe Maica Domnului». Eu trebuia să vin să iau răspunsul pe 15 august, ori în 9 iulie am fost arestată. 

Interviul mărturie despre relația duhovnicească dintre Aspazia Oțel Petrescu și Părintele Arsenie Boca, poate fi citit în totalitate pe pagina www.arsenieboca.ro.