Învățătură despre dobândirea Rugăciunii minții: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Părintele Efrem Filoteitul: 

Pe acestea nu vi le-am mai spus până acum. E o scăpare a mea și, ca să spun așa, îmi asum vina. Inima omului e centrul mișcărilor mai presus de fire, a celor după fire, și a celor împotriva firii. Toate încep din inimă. Dacă inima se curățește, atunci Îl va vedea pe Dumnezeu; atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu. Cum Îl vom vedea? Oare Dumnezeu are asemănare omenească sau înfățișare omenească, pentru a-L vedea? Nu. Dumnezeu este duhovnicesc, noetic. Dumnezeu este Duh și, ca Duh, se află în univers. Dar se află și în inima omului, când aceasta devine vas primitor. Iar ca să devină vas primitor, inima trebuie să se curățească. Nu s-o spălăm cu apă, ci să se curățească de gândurile necurate. Dar, ca să se curățească, inima trebuie să bea un medicament. Medicamentul este Rugăciunea.

Unde merge Împăratul, de acolo sunt alungați dușmanii, iar unde merge Hristos, Numele Lui cel Sfânt, de acolo sunt puse pe fugă oștirile demonilor. Iar când înlăuntru S-a înscăunat definitiv Hristos, atunci toate I se supun Lui. La fel cum un împărat care a cucerit o țară merge să se înscăuneze în capitală, supunându-i pe toți răzvrătiții de mai înainte și umplând țara de soldați și arme și, potolindu-se toate tulburările interne, va domni peste norod cu pace și cu mulțumire. Atunci împăratul șade pe tron și vede că toate îi sunt supuse, și se bucură și e mulțumit.

La fel și cu țara inimii noastre. Are înlăuntrul ei dușmani, are răzvrătiri, are gânduri, patimi, slăbiciuni, una-alta, răscoliri, furtuni, vijelii, tulburări și contradicții. Toate se petrec în inimă. Și, ca să poată țara aceasta a inimii să-i potolească și să-i supună pe vrăjmași, trebuie să vină Hristos, Împăratul, cu oștirile Lui, să cucerească țara, să-l izgonească pe diavolul și să domolească orice neliniște venită de pe urma patimilor și a neputințelor, să domnească precum un monarh absolut, ca un Atotputernic. Starea aceasta, spun Părinții, poartă numele de „isihia inimii”. Acest lucru se va numi „isihia inimii”, anume să domnească Rugăciunea fără a se întrerupe, iar Rugăciunea să odrăslească curăția și liniștea inimii.

„Rugați-vă neîncetat”

Felurile de rugăciune sunt multe. Există, desigur, rugăciunea cu glas tare. Adică să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final.

Din pricină că mintea este veșnic în mișcare – și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a neîngrijirii, dar și a multei ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și mulțumire.

Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și supus, și să se așeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulțumită și simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.

Însă rugăciunea aceasta va începe totodată să ne aducă și o oarecare mulțumire, o bucurie, o anume pace, ceva duhovnicesc. Ei! Acesta-i Dumnezeu! Simțământul acesta de mulțumire duhovnicească atrage mintea. Înaintând rugăciunea aceasta cu voce tare, atrăgând mintea spre cele dinlăuntru, i se dă o anume libertate minții să spună și ea rugăciunea fără a mai deschide gura. Începe, așadar, să se ivească un oarecare rod. După ce o spune omul, când cu mintea, când cu gura, mintea începe încet-încet să stăpânească rugăciunea. Tot rostind mintea neîncetat, rugăciunea începe să intre și în inimă. Și omul, acolo unde șade, vede cum inima lui spune Rugăciunea.

Metoda Rugăciunii

Însă, ca să ajungem acolo, ne va ajuta mult felul cum se spune Rugăciunea, despre care, desigur, poate ați mai auzit și altădată, sau poate ați citit deja. În orice caz, acum vom sistematiza lucrul acesta pentru a o pune în practică, fiindcă va aduce rezultate bune.

Am spus că inima este centrul tuturor mișcărilor, sufletești și noetice, dar și al durerilor trupului. Fiecare durere trupească lovește în inimă. Și când te doare dintele, tot în inimă lovește. Și mâna, când se rănește, și rinichiul, și toate celelalte, în inimă vor lovi. Inima se mișcă prin intermediul respirației, iar dacă omul încetează să mai respire, încet-încet se oprește și inima. Prin inspirație, inima omului primește aer curat, îl trage înăuntru, apoi primește altul, și astfel, încet-încet, se menține viața.

Atunci când lăsăm ritmul firesc al inspirației și expirației, și inspirăm și expirăm mai rar, are loc o anume anomalie în inspirația și expirația inimii. Prin urmare, câtă vreme există această anomalie, se ivește o durere, o strângere, cum ar veni, în inimă, fiindcă inima nu mai primește aerul după ritmul firii. Adică, în loc să i-l dăm imediat, îi dăm aerul mai târziu. După această consecință firească, durerea care se ivește atrage mintea să păzească inima, și atragerea aceasta a minții către inimă duce la unirea minții cu inima. La fel cum, atunci când te doare dintele, mintea face ce face și tot la durere se întoarce, la fel se întâmplă și cu inima.

Când vom începe să spunem Rugăciunea cu o inspirație și expirație lentă, se va ivi durerea aceasta, necăjirea aceasta a inimii, ca o consecință firească. Necăjirea aceasta ne va ajuta până ce mintea va păzi inima. Spunând, așadar, Rugăciunea în chip ritmic, cu o inspirație și expirație lentă, mintea se va coborî la durere, prin urmare împrăștierea va fi alungată.

Împrăștierea, fiind astfel alungată, mintea va găsi isihia și nu va mai avea de ce să se împrăștie. Durerea o va strânge.

Metoda aceasta, prin inspirația și expirația lentă, este un mijloc precis, împreună cu atenția, ca mintea să nu fugă. Astfel vom putea să tăiem împrăștierea, care e „vampirul” esenței Rugăciunii. Fiindcă împrăștierea ne fură folosul Rugăciunii pe care vrem să o săvârșim.

Rugăciunea și închipuirea

Înlăturând, așadar, împrăștierea, îi dăm aer minții, ca să se curățească și să păzească inima. Începem, așadar, să respirăm încet-încet, iar respirând, unim cu respirația și rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Vom spune fie o rugăciune, fie două, fie trei pe inspirație. După aceea, expirând, iară ne vom uni mintea cu Rugăciunea. De trei ori vom spune în expirație și de două ori în inspirație, după cum putem. În orice caz, astfel vom găsi ritmul Rugăciunii pe respirație.

Acum, dacă putem să spunem Rugăciunea cu mintea pe inspirație și expirație, bine va fi. Dacă însă întâmpinăm greutăți, fiindcă mintea simte vreo greutate din ispită, atunci să inspirăm pe gură, iar limba poate să se miște puțin, puțin, spunând cuvintele, și asta ne va ajuta în chip binefăcător la început.

După ce vom spune Rugăciunea cu această înțelegere, punând Rugăciunea pe ritmul inspirației și expirației, va începe să se ivească în inima noastră o durere, iar mintea se va lipi de locul acela. Mintea se va sili să stea nemișcată în inimă.

Când tragem aer pe gură sau pe nas, vom spune Rugăciunea. Iar dacă mintea va fi în inimă, va urmări nu inima, nu forma ei, nu-și va închipui forma inimii, ci mintea va fi cu luare-aminte în inimă, fără să și-o închipuie. În chip simplu, mintea se va afla în inimă, și nu ne vom închipui inima, fiindcă, de ne-o închipuim, încet-încet se va strecura înșelarea, și vom face o rugăciune a închipuirii.

Neînșelată este rugăciunea care se face fără împrăștiere, fără contururi, cu mintea fără de închipuire, fără nici o formă, fără nici o figură, absolut nimic. Mintea va fi curată de orice închipuire, fie dumnezeiască, fie omenească. Nici Hristos, nici Preasfânta, nimic. Numai mintea va sta noetic în inimă, în piept, nimic mai mult. Numai să fie cu luare-aminte că se găsește acolo, înlăuntru. Ci, odată cu respirația, mintea va începe să spună Rugăciunea, fără să-și închipuie nimic altceva. Inima, ca un motor, va lucra Rugăciunea, iar mintea, ca un simplu spectator, va urmări cuvintele Rugăciunii.

Când vom pune lucrul acesta în practică, vom întâmpina o oarecare dificultate la început, dar după aceea vom afla lărgime, lățime, înălțime și adâncime. Mai întâi se va ivi o bucurie amestecată cu durere, după care, încet-încet, doar bucurie, pace, seninătate.  Dar și mintea, după ce se va îndulci, n-o vom mai putea desprinde de Rugăciunea în inimă și de „Doamne Iisuse…”.

Mintea, oriunde se va afla, va spune Rugăciunea

Se va ajunge la o asemenea stare, încât nu vom dori s-o mai pierdem. Ne vom pune într-un ungher, fie în picioare, fie șezând, ne vom pleca capul și nu vom mai vrea să ne ridicăm de acolo ore întregi. Putem să stăm una, două, trei, patru, cinci, șase ore, și să nu ne lase inima să ne ridicăm, nici mintea să nu mai vrea să se ducă nicăieri în altă parte. Îndată ce o vedem că pleacă în altă parte, imediat capul se pleacă în jos. Se ajunge, adică, la o înrobire din pricina Rugăciunii. Felul acesta de rugăciune este foarte eficient. Mai întâi va aduce după sine Rugăciunea neîmprăștiată, va aduce bucuria, pacea, și va mai aduce totodată și lacrimi de bucurie, străvederea minții. Mintea va fi pregătită pentru vederile dumnezeiești, se va naște apoi isihia cea desăvârșită a inimii. Omul nu va mai vrea să audă absolut nimic. Va crede că se află într-un pustiu al Saharei. În același timp, Rugăciunea se va putea face și mai scurt. Vreau să o spun mai repede, o vreau mai rar, cum se odihnește sufletul, cum îi va plăcea în ceasul acela.

Spunem, așadar: „Doamne – Iisuse – Hristoase – miluiește-mă – Doamne – Iisuse…”, și mintea va urmări Rugăciunea, la fel cum urmărește un inginer motorul în funcțiune. Mai târziu, dacă nu vom putea să luăm altă Rugăciune pe inspirație, vom expira, încet-încet: „Doamne – Iisuse – Hristoase – miluiește-mă – Doamne – Iisuse…”, încât să ajungem la capăt. Și iar vii cu altă inspirație, încet-încet. Nu cu grabă. Lin, cu pace, liniștit, fără să forțezi. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și veți vedea mai târziu, după puțină vreme, când vă veți face treburile voastre, că, atunci când veți trage aer, veți spune și „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar apoi, în expirație, din nou Rugăciunea. Singură inima atât se va odihni, încât mintea, oriunde se va afla, va spune Rugăciunea atunci când veți trage aer în piept. Desigur, se poate să nu spuneți trei rugăciuni pe inspirație, totuși măcar una tot veți spune. Și mai târziu se va dobândi un ritm, un mecanism ritmic făurit, și veți vedea apoi rezultatele pe care le va aduce Rugăciunea aceasta. Va trage totul către și mai mult. Veți spune: „A trecut un sfert de oră?”. Și vor fi trecut două ore. Așa de mult nu va mai vrea omul să se despartă mintea lui de inimă și din a asculta Rugăciunea. Ce să mai vrei psalmodii, ce să mai vrei altele? De aceea Părinții în pustie nu aveau nevoie de astfel de lucruri. Desigur, acestea sunt adeverite de Biserică. Însă oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii minții, care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul și au prins esența. Noi, din cauză că am pierdut esența – poate pentru că nu am avut învățători care să ne spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenția cea bună și voință –, am pus mâna pe tipice. Astfel, monahii de azi își fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de asta, nimic. Își fac treaba și spun că și-au făcut datoria. Dar nu așa se face datoria.

„Vor fi arse și neputințele, și gândurile, și patimile”

Sfântul Ioan cel Milostiv a întemeiat o mănăstire și a zis:

– Părinților, faceți-vă îndatoririle voastre duhovnicești, iar eu vă voi hrăni, ca nu cumva să aveți griji lumești și să lăsați Rugăciunea pe planul al doilea. Eu vă voi da cele de trebuință, iar voi să vă rugați.

Și zice igumenul:

– Preasfințite Stăpâne, noi ne împlinim îndatoririle noastre. Citim Ceasul Întâi, al Treilea, al Şaselea, al Nouălea, Vecernia, Pavecernița, Liturghia…

– A! spune Sfântul. Adeverit îmi este că sunteți delăsători. Și în celelalte ceasuri ce faceți?

Ce-a vrut să spună Sfântul Ioan? Că nu-și împlineau îndatorirea lor, fiindcă nu se rugau neîncetat.

Când ne sculăm pentru slujba noastră, îndată ce începem cu „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, Psalmul 50, vom înclina puțin capul spre piept, vom încerca să ne desprindem mintea de toate celelalte și să o îndreptăm înlăuntrul pieptului, înlăuntrul inimii noastre. Împreună cu înclinarea capului vom împinge și mintea să intre acolo, înlăuntru. Îndată ce a intrat acolo, înlăuntru, vom începe, pe respirație: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, iar metanierul va lucra în mână. Și veți vedea. Desigur, la începuturi, se poate întâmpla să fie un pic mai greu, dar cu puțină stăruință și răbdare vom avea și roade. După aceea, ca și cum ai lua foc, te vei îndulci puțintel și vei intra în noima Rugăciunii, și de-acum nu ți-o mai ia nimeni, noaptea întreagă să tot stai. Și atunci, veți vedea, va trece vremea și veți spune: „De-abia am început Rugăciunea”. Și veți afla cel mai mare folos în felul acesta de rugăciune.

Și oare care este scopul pentru care am venit aici? Nu am venit ca să-L găsim pe Dumnezeu? Nu am venit aici ca să găsim pacea? Ca să ne izbăvim de patimi?

Deci Rugăciunea aceasta, după această înțelegere, îndată ce va aduce înlăuntru căldură, va isca o flacără înlăuntrul sufletului, pentru că Rugăciunea va mișca căldura, iar căldura va naște Rugăciunea. Și, după ce se va face aceasta, veți vedea că vor fi arse atunci și neputințele, vor fi arse și gândurile, vor fi arse și patimile, încetul cu încetul, și vom ajunge la curăția inimii, când vor veni Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și vor zidi mănăstire și sălășluire.

  (…)

 

Din „Πατερικές ὁδηγίες καί ἐμπειρικές

ὑποθήκες γιά πνευματική τελείωση”

(Mănăstirea Filotheu, Sfântul Munte)

Traducere realizată de Mănăstirea Diaconești, via Familia Ortodoxă

Foto: ortodoxwiki