Chipul fiarei - în viziunea lui Raymond Aron

Născut dintr-o voinţă revoluţionară, inspirat de un ideal umanitar, având ţelul de a crea regimul cel mai uman cunoscut vreodată în istorie, comunismul ne-a demonstrat cât de uşor ajunge să fie pusă în practică formula: cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – afirma filosoful, politologul și profesorul de sociologie a culturii moderne Raymond Aron (1905-1983) [Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, traducere Simona Ceauşu, Editura All Educational, București, 2001].

Când Părinții Bisericii au vorbit despre fiară sau despre Chipul fiarei au luat ca reper atât Daniel 7, cât și Apocalipsa 13. Astfel, cele patru fiare teribile din Cartea lui Daniel reprezintă, conform viziunii din final, cele patru imperii care, succesiv, i-au stăpânit pe locuitorii Țării Sfinte: babilonian, med, persan și greco-macedonian. Dacă, în interpretările creștine, stăpânirile mezilor și perșilor vor fi confundate, în schimb, cel de-al patrulea imperiu blestemat va fi considerat a fi Imperiul Roman. În Apocalipsa 13, primele zece versete descriu manifestările unei prime fiare, una a mării, în timp ce următoarele nouă versete punctează imaginea monstruoasă a unei a doua fiare, ieșite din pământ. De reținut că, în capitolul precedent, ne este înfățișat balaurul, monstrul care s-a arătat în cer (Apocalipsa 12, 3).

În capitolul 13, prin viziunea celor două fiare, una „marină”, iar cealaltă „terestră”, Sfântul Ioan ne transmite viziunea arhetipală a întregului cosmos posedat de rău. Așadar, răul, împrăștiat – nu aflat, doar împrăștiat – pretutindeni, incearcă să infesteze lumea. În plus, balaurul, fiara din mare și fiara din pământ alcătuiesc [...] o antiTreime [Cristian Bădiliță, Manual de anticristologie, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2011, p. 19], una malefică, opusă Sfintei Treimi.
Or, fiarele secolelor noastre au fost, până cu mai puțin de trei decenii în urmă, totalitarismele politice, chipul fiarei fiind astfel oglindit în crimele săvârșite în numele unui țel-rod al minții omenești, când cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – cum afirma Raymond Aron. Format în cea mai nobilă tradiție a metafizicii franceze, îndrăgostit de limpezimea ideilor și refractar speculațiilor încețoșate, interpret redutabil al lui Montesquieu, Saint Simon, Proudhon, Tocqueville, Marx, Weber, Durkheim, Aron a studiat cu maximă atenție și cu nedisimulată îngrijorare fenomenele totalitare ale veacului în care i-a fost sortit să trăiască, fenomene pe care, asemeni filosofului politic germano-american Eric Voegelin (1901–1985), le-a definit drept religii politice [Vladimir Tismăneanu, Adevărul ca destin: Raymond Aron şi victoria lucidităţii, în „Contributors.ro”, 13 mai 2011 (http://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/ accesat 18 mai 2017)].

Raymond Aron publică Opiul intelectualilor, carte apărută la numai doi ani după moartea lui Stalin (1953), în care autorul denunță conformismul marxizant al intelectualității franceze din perioada anilor 1950-1960. Mai precis, el condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filosofie totalitară, subliniind deriva intelectualilor în căutarea unei religii – a unei religii politice, cu am subliniat mai sus – ei trădând, prin acest demers, ceea ce ar fi trebuit să fie rațiunea existenței lor – căutarea adevărului. Opiul intelectualilor este o carte esențială, ea demonstrând că inteligența și cultura nu împiedică fanatismul, cu tot cortegiul de consecințe nefaste [Raymond Aron, Opiul intelectualilor, traducător Adina Dinițoiu, Curtea Veche, București, 2008]. Scrisă într-o epocă în care Jean-Paul Sartre (1905-1980) nu se sfia să declare marxismul ca fiind filosofia de nedepășit a epocii noastre, iar partidul comunist rămăsese pe mai departe prințul modern, cum îl caracterizase, la vremea sa, Antonio Gramsci (1891-1937), co - fondatorul Partidului Comunist Italian, în 1921. În schimb, cartea lui Raymond Aron îndrăznea să rostească adevărul despre veșmintele inexistente ale împăratului [Tismăneanu, op. cit., loc. cit]. Însă, în timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul, Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comuniști cu formula de tristă amintire l’anti-communiste est un chien („anti-comunistul este un câine”), acesta fiind răspunsul său la dezvăluirile ororilor, crimelor și suferințelor din Gulag-ul comunist [Idem, Mărirea şi decăderea religiilor seculare, în „Contributors.ro”, 25 octombrie 2013 (http://www.contributors.ro/cultura/marirea-si-decaderea-religiilor-seculare/ accesat 18 mai 2017)].

De reținut însă că gândirea lui Aron – căruia Neagu Djuvara i-a fost doctorand – a fost una dintre sursele eticii neuitării, cultivată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Transmise pe calea undelor sau publicate în reviste din exil, iar apoi din țară, scrierile Monicăi Lovinescu alcătuiesc o mărturie grăitoare despre lupta necurmată cu sistemul comunist și ideologia sa [Monica Lovinescu și Vladimir Tismăneanu, Etica neuitării, Humanitas, București, 2008].

Dr. Constantin Ittu

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Sursa: Telegraful Român; Foto: apologeticum.ro